Ne imaginăm părinţii, mama şi tatăl, aşa cum sunt. în spatele lor sunt părinţii fiecăruia, căci şi părinţii noştri au fost odată copii. In spatele părinţilor lor stau alţi părinţi şi tot aşa, la nesfârşit, multe generaţii anterioare.
Viaţa care curge prin toţi aceştia are o origine necunoscută nouă.
Viaţa este cel mai puternic lucru care există. Este lucrul cel mai cuprinzător, mai spiritual, mai dumnezeiesc. Relaţia cu Dumnezeu nu poate fi decât o relaţie cu viaţa. Şi orice relaţie cu viaţa este până la urmă o relaţie cu Dumnezeu.
Această viaţă curge în mod divin, real, prin aceste generaţii. Nimeni nu poate adăuga sau îndepărta ceva. Prin faptul de a primi şi a dărui mai departe, toate aceste generaţii au fost desăvârşite. Au fost desăvârşite prin armonia lor cu un impuls divin. Astfel, prin multe generaţii, viaţa a ajuns în cele din urmă la părinţii noştri. Ei s-au iubit ca bărbat şi femeie. Din iubirea lor ca bărbat şi femeie ne-am născut noi. Viaţa noastră este fructul iubirii lor. Ii privim pe părinţi, ne deschidem inima şi primim de la ei, aşa cum sunt, această viaţă în plinătatea ei, ca pe cel mai cuprinzător lucru existent, ca pe ceva sfânt, dumnezeiesc.
Privim către ei şi primind aceasta le spunem: „mulţumesc”. Dar nu numai lor. Acest mulţumesc se îndreaptă spre toate generaţiile din spatele lor şi, în cele din urmă, spre însăşi originea vieţii. în felul acesta am dobândit noi viaţa.
Am avut nevoie de preocuparea şi îngrijirea din partea părinţilor multă vreme. Ei ne-au dăruit această preocupare şi această îngrijire. Ne-au hrănit, ne-au protejat, ne-au educat, s-au gândit mereu la noi întrebându-se: „Ce-i lipseşte copilului nostru?”
Astfel am crescut datorită dragostei şi îngrijirii lor. Dar părinţii noştri sunt şi ei oameni, asemeni nouă, cu aşa-numitele lor greşeli. Spun „cu aşa-numitele lor greşeli” pentru că orice evoluţie necesită, pe lângă acumulare, şi obstacole, şi greşeli. Căci divinul care acţionează în viaţă comite şi greşeli, privit din această perspectivă. Concepţia conform căreia divinul este desăvârşit nu se susţine. Căci tot ce este creator datorează asta numai faptului de a fi fost mai înainte neîmplinit.
A crea este posibil doar acolo unde există ceva neîmplinit, ceva neajuns la termen, acolo unde există greşeală şi eroare. Astfel, tot ceea ce este creator în noi, prin părinţii noştri, este cu putinţa datorită greşelii, datorită greutăţilor, lipsurilor şi vinovăţiei. Privim la acest fapt ca la ceva necesar propriei noastre vieţi, propriei noastre evoluţii, şi îl primim înlăuntrul nostru acceptându-l: „Da, ceea ce m-a făcut să cresc îmi aparţine. Este o parte din mine şi trebuie să fie aşa”.
Simţim ceea ce se petrece în sufletul nostru acum. Observăm cum devenim mai cuprinzători şi mai puternici.
Sursa: Bert Hellinger – ,,Fericirea care durează.Cum se împlinesc relaţiile’
Este de mare folos dacă citești și Bert Hellinger: Oaia neagră a unui arbore familial
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 