Mame şi taţi conştienţi

Cercetări recente arată că părinţii îşi influenţează în mod subconştient copiii chiar înainte de naştere şi că acest act, efectuat în mod conştient, poate duce la naşterea unor copii mai inteligenţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi.

 

 

Suntem personal responsabili pentru tot ce ni se întâmplă în viaţă.

O astfel de responsabilitate însemna prea mult pentru majoritatea oamenilor.

După o conferinţă, o femeie mai în vârstă din public a fost aşa de deranjată de încheierea mea încât a venit cu soţul ei în spatele scenei şi, cu lacrimi în ochi, mi-a contestat concluzia.

Ea nu şi-a dorit nici o parte din tragediile pe care le trăise

Acea femeie m-a convins că trebuie să-mi modific finalul conferinţei. Am realizat că nu vroiam să contribui la a face pe nimeni să se simtă vinovat.

Ca societate, suntem mult prea capabili să scoatem pe altcineva ţap ispăşitor pentru problemele noastre.

Pe măsură ce ne înţelegem mai bine viaţa, devenim mai bine echipaţi pentru a ne asuma responsabilitatea vieţii noastre.

 

       După o oarecare deliberare, femeia din public a acceptat bucuroasă următoarea soluţie: eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta, după ce ai devenit conştient că eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta.

Un om nu poate fi „vinovat” că este prost ca părinte decât dacă este deja conştient de informaţiile descrise mai sus şi le desconsideră.

       Odată ce devii conştient de aceste informaţii, poţi începe să le aplici pentru a-ţi reprograma comportamentul.

         Şi dacă tot suntem la subiectul miturilor despre actul de a fi părinte, este absolut fals că eşti acelaşi părinte pentru toţi copiii tăi. Al doilea tău copil nu este o clonă a primului. În lumea ta nu se întâmplă aceleaşi lucruri care s-au întâmplat când s-a născut primul tău copil.

          Credeam odată că am fost acelaşi părinte pentru primul meu copil ca şi pentru cel de-al doilea, care este foarte diferit de primul. Dar când mi-am analizat felul în care m-am purtat, am descoperit că lucrurile nu au stat aşa. La naşterea primului copil, eram în facultate, care a reprezentat pentru mine o perioadă dificilă, plină de muncă şi de nesiguranţă. Când s-a născut cea de-a doua fiică a mea, eram un cercetător plin de încredere, gata să-mi încep cariera academică. Am avut mai mult timp şi mai multă energie psihică pentru a fi un părinte mai bun pentru amândoi copiii – prima mea fiică era atunci un ţânc ce abia învăţa să meargă.

        Alt mit despre care aş dori să vorbesc este acela că bebeluşii au nevoie de foarte multă stimulare sub forma diferitelor materiale şi dispozitive de învăţare vândute părinţilor pentru a mări inteligenţa copiilor.

Cartea scrisă de Michael Mendizza şi Joseph Chilton Pearce, Magical Parent, Magical Child, arată clar că joaca, nu programarea, este cheia pentru optimizarea învăţării şi performaţelor bebeluşilor şi copiilor. (Mendizza and Pearce, 2001).

        Copiii au nevoie de părinţi care să le alimenteze într-un mod jucăuş curiozitatea, creativitatea şi capacitatea de a fi uimit. Este evident că ceea ce le trebuie fiinţelor umane este hrană sub formă de iubire şi abilitatea de a-i observa pe cei mai în vârstă trăindu-şi viaţa de zi cu zi. Când bebeluşii de la orfelinate, de exemplu, sunt ţinuţi în pătuţuri şi li se dă doar de mâncare, fără schimburi de zâmbete şi îmbrăţişări, le apar probleme de dezvoltare de lungă durată.

     Un studiu efectuat asupra orfanilor din România, efectuat de Mary Carlson, neurobiolog la Harvard Medical School, a concluzionat că lipsa de contact şi atenţie din orfelinate şi spitalele pentru copii stopează dezvoltarea copiilor şi le afectează negativ comportamentul.

          Carlson, care a studiat 60 de copii români cu vârste cuprinse între câteva luni şi trei ani, le-a măsurat nivelul de cortizon analizând mostre de salivă. Cu cât era mai stresat un copil, stres determinat de nivelul mai mare decât cel normal al cortizonului din sânge, cu atât mai proaste erau consecinţele. (Holden, 1996)

Carlson şi alţi cercetători au făcut cercetări şi pe maimuţe şi şobolani, demonstrând existenţa unor relaţii cruciale între atingere, secreţia de cortizon (hormon al stresului) şi dezvoltarea socială. Studiile lui James W. Prescott, fost director la National Institutes of Health’s Human Health and Child Development, au arătat că maimuţele nou-născute lipsite de contact fizic cu mamele lor sau de contact social cu alte maimuţe au dezvoltat profiluri anormale de stres şi au devenit sociopaţi violenţi. (Prescott, 1990)

        După aceste studii, Prescott a efectuat o evaluare a culturilor umane bazată pe modul în care îşi cresc copiii. El a descoperit că dacă membrii unei societăţi îşi luau copiii în braţe, îi iubeau şi nu reprimau sexualitatea, acea cultură era una paşnică, stabilă. Astfel de culturi sunt caracterizate de părinţi ce menţin un contact fizic pe durate mari de timp cu copiii lor, ducându-i, de exemplu, la piept sau în spate de-a lungul zile. Prin contrast, societăţile care îşi privează bebeluşii, copiii şi adolescenţii de atingere de durată au inevitabil un caracter violent. Una dintre diferenţele între aceste două tipuri de populaţii este faptul că mulţi dintre copiii care nu au parte de contact fizic suferă de dezordini afective somato-senzoriale. Această boală este caracterizată de incapacitatea de a suprima fiziologic nivelele ridicate de hormoni de stres care sunt premergătoare episoadelor violente. (Prescott, 1990, 1996)

         Toate aceste descoperiri ne fac să realizăm cauza violenţei care se răspândeşte în Statele Unite. În loc de a fi de acord cu apropierea fizică, practicile uzuale medicale şi psihologice o descurajează adesea. De la intervenţia nenaturală a medicilor în procesul natural al naşterii, de exemplu, separând nou-născutul de părinţi pentru perioade extinse în creşe îndepărtate, până la sfătuirea părinţilor să nu răspundă la ţipetele bebeluşului din teama de a nu-l răsfăţa… astfel de practici, bazate pesemne pe „ştiinţă”, contribuie fără îndoială la violenţa existentă în civilizaţia noastră.

           Cercetările referitoare la atingere – sau la lipsa acesteia – sunt descrise detaliat pe site-ul http://www.violence.de.Ce putem spune însă despre copiii români care provin din medii lipsite de afecţiune şi devin ceea ce un cercetător a numit „minunăţii pline de viaţă”? De ce prosperă unii copii în ciuda antecedentelor pomenite mai sus? Pentru că au gene „mai bune”? Ştiţi deja că nu cred aşa ceva. Cel mai probabil este că părinţii lor au asigurat un mediu prenatal şi perinatal favorabil, precum şi o alimentaţie bună în momentele cruciale pentru dezvoltarea copiilor.

          Lecţia pentru părinţii adoptivi este că nu ar trebui să pretindă că vieţile copiilor au început din momentul în care au ajuns sub ocrotirea lor. Este posibil ca acei copii să fi fost deja programaţi de părinţii naturali cu credinţa că nu sunt doriţi sau că nu pot fi iubiţi. În cazurile mai fericite, este posibil ca ei să fi primit mesaje pozitive de la îngrijitori, într-o etapă crucială pentru dezvoltarea lor. Dacă părinţii adoptivi nu vor fi conştienţi de programarea pre şi perinatală, ar putea fi incapabili să se ocupe într-un mod realist de problemele post-adoptive. S-ar putea să nu realizeze că copiii nu le-au venit sub formă de „pagini nescrise”, mai ales că noii născuţi nu vin pe lume neafectaţi de cele nouă luni petrecute în uterul matern. Este mai bine să realizeze existenţa programării şi să încerce, dacă este necesar, să o schimbe.

    Mesajul este clar pentru părinţii adoptivi sau naturali: genele copiilor dumneavoastră le reflectă doar potenţialul, nu destinul. Depinde de dumneavoastră să asiguraţi un mediu care să le permită copiilor să se dezvolte până la maximul permis de potenţialul lor.

            Observaţi că nu susţin că părinţii trebuie să citească munţi de cărţi despre cum să fii părinte. Am cunoscut mulţi oameni care sunt atraşi intelectual de ideile prezentate în această carte. Însă doar interesul intelectual nu este suficient. Şi eu am trecut prin aşa ceva. Eram conştient din punct de vedere intelectual de ideile pe care le-am prezentat în această carte, dar, înainte de a face un efort în direcţia schimbării, aceste idei nu au avut nici un efect asupra vieţii mele. Dacă veţi citi cartea aceasta şi veţi crede că e de ajuns pentru ca viaţa dumneavoastră şi a copiilor dumneavoastră să se schimbe, veţi face echivalentul înghiţirii ultimei pilule produsă de industria farmaceutică gândind că va „rezolva” toate problemele. Nimic nu este rezolvat până nu faceţi efortul de a schimba efectiv starea de fapt.

             Iată provocarea pe care v-o adresez. Lăsaţi temerile nefondate să dispară şi aveţi grijă să nu implantaţi frici inutile şi credinţe limitatoare în minţile subconştiente ale copiilor. Şi, ceea ce este mai important, nu acceptaţi mesajul fatalist al determinismului genetic. Vă puteţi ajuta copiii să-şi realizeze potenţialul şi vă puteţi schimba viaţa personală.

              Nu trebuie să „rămâneţi credincioşi” genelor dumneavoastră.

Luaţi în seamă lecţiile de creştere şi protecţie pe care le dau celulele şi transformaţi-vă viaţa într-o creştere de fiecare dată când este posibil. Ţineţi minte că, pentru fiinţele umane cel mai puternic promotor al dezvoltării nu este şcoala cea mai la modă, jucăria cea mai mare sau slujba cea mai bine plătită.

         Cu mult înainte de biologia celulară şi studiile pe copiii din orfelinate, părinţi conştienţi şi profeţi ca Rumi au ştiut că pentru bebeluşii şi adulţii umani cel mai bun promotor al dezvoltării este iubirea.

,,O viaţă fără Iubire este lipsită de valoare Iubirea este Apa Vieţii Bea-o până la capăt cu inima şi cu sufletul”

Sursa: Biologia credinţei – Părinţii pe post de ingineri geneticieni, de dr. Bruce Lipton-specialist în biologie celulară

Iti va fi de folos daca vei citi si  Părinti de vocatie, copii cu destin împlinit

 

Conceperea şi sarcina conştientă

---

---

      Cu toţii cunoaşteţi expresia: „Pe când erai doar o sclipire în ochii părinţilor tăi”. O expresie care invocă fericirea părinţilor iubitori, care doresc cu adevărat să conceapă un copil. Se pare că această expresie rezumă şi cele mai recente cercetări genetice, care sugerează că părinţii ar trebui să cultive această sclipire în lunile dinainte de a concepe un copil.

      Această conştienţă şi intenţie care promovează creşterea poate aduce un bebeluş mai deştept, mai sănătos şi mai fericit. Cercetările arată că, în lunile dinaintea concepţiei, părinţii fac inginerie genetică cu copiii lor, în ultimele stadii ale maturării ovulului şi spermatozoidului, un proces numit imprimarea genomică ajustează activitatea anumitor grupe de gene, care vor modela caracterul copilului ce urmează să fie conceput (Surani 2001; Reik şi Walter 2001).

      Cercetările sugerează că ceea ce se întâmplă în viaţa părinţilor, în timpul procesului de imprimare genomică, are o influenţă profundă asupra minţii şi corpului copilului lor – un gând înfricoşător, având în vedere cât de nepregătiţi sunt cei mai mulţi dintre oameni, să aibă un copil. Verny scrie, în Pre-Parenting: Nurturing Your Qiildrenfrom Conception’: „Este o diferenţă dacă suntem concepuţi în iubire, în grabă sau în ură şi
dacă mama doreşte sau nu să fie însărcinată… părinţii se descurcă mai bine, atunci când trăiesc într-un mediu calm şi stabil, fără dependenţe şi sprijiniţi de familie şi prieteni.” (Verny şi Weintraub 2002).

      Interesant: culturile aborigene au recunoscut de mii de ani influenţa mediului conceperii, înainte de a concepe un copil, cuplurile facand o purificare ceremonială a minţii şi a corpului. Există un număr impresionant de cercetări care arată importanţa atitudinilor părinţilor pentru dezvoltarea fatului, odată ce copilul este conceput. Tot Verny scrie: „De fapt, cantitatea mare de dovezi ştiinţifice apărute în ultimul deceniu ne cere să reevaluăm capacităţile mentale şi emoţionale ale copilului nenăscut. Fie că doarme sau este treaz, studiile arată că el (copilul nenăscut) este acordat permanent la fiecare acţiune, gând şi sentiment al mamei. încă din momentul conceperii, experienţa din pântece modelează creierul şi pune bazele personalităţii, temperamentului emoţional şi a puterii gândirii superioare.”

      Acum este momentul să subliniem faptul că Noua Biologie nu este o revenire la trecut, când mamele erau învinovăţite de orice afecţiune pe care medicina nu o înţelegea – de la schizofrenie la autism. Mamele şi taţii sunt implicaţi împreună în procesul de concepere şi de sarcină, deşi mama este cea care poartă copilul în pântece. Ceea ce face tatăl o afectează profund pe mamă, iar comportamentul ei afectează copilul care se dezvoltă.
De exemplu, dacă tatăl pleacă şi mama începe să-şi pună la îndoială propria ei capacitate de a supravieţui, plecarea lui modifică profund interacţiunea dintre mamă şi bebeluşul nenăscut. La fel, factorii sociali cum ar fi şomajul, lipsa de acces la o locuinţă şi la servicii de îngrijire a sănătăţii, sau războaiele nesfârşite, care duc taţii în armată, pot să-i afecteze pe părinţi – şi astfel, implicit, şi pe copilul care se dezvoltă. Esenţa atitudinii de părinte conştient este că atât mamele, cât şi taţii, au responsabilităţi importante în crearea unor copii sănătoşi, inteligenţi, eficienţi şi plini de bucurie. Cu siguranţă că nu ne putem învinovăţi – pe noi sau pe părinţii noştri – pentru eşecurile din vieţile noastre sau ale copiilor noştri.

       Ştiinţa ne-a ţinut atenţia concentrată pe noţiunea de determinism genetic, fără să ne spună nimic despre influenţa pe care o au credinţele asupra vieţii noastre şi, mai important, despre modul în care comportamentele şi atitudinile noastre programează vieţile copiilor noştri. Cei mai mulţi dintre obstetricieni nu ştiu nimic despre importanţa atitudinilor părinţilor în dezvoltarea copilului. Conform noţiunii de determinism genetic pe care şi-au modelat cunoştinţele, în timpul studenţiei- ei consideră că dezvoltarea fătului este controlată, în mod mecanic, de gene, cu foarte puţina contribuţie din partea mamei.

      Ca urmare, specialiştii în obstetrică şi ginecologie sunt preocupaţi doar de câteva chestiuni prenatale, care o privesc pe mamă: dacă aceasta se hrăneşte bine, ia vitamine, face mişcare în mod regulat. Astfel de întrebări sunt orientate pe ceea ce cred ei că este principalul rol al mamei – acela de a asigura substanţele nutritive pe care să le folosească fatul deja programat genetic. Insă copilul care se dezvoltă primeşte din sângele mamei mult mai mult decât atât. Pe lângă substanţele nutritive, fătul absoarbe glucoza în exces, dacă mama este diabetică, precum şi cortizonul în exces, sau alţi hormoni de tip ,luptă sau fugi’, dacă mama suferă de stres cronic.

      Acum, cercetările ne oferă informaţii despre cum funcţionează acest sistem. Dacă mama este stresată, ea îşi activează axa HPS, care asigură reacţii de tipul .luptă sau fugi’, într-un mediu ameninţător. Hormonii de stres pregătesc corpul să se angajeze într-o reacţie de protecţie. Odată ce semnalele de la mamă pătrund în fluxul sanguin, ele afectează aceleaşi organe şi ţesuturi ţintă la făt, ca şi cele afectate la mamă. în medii stresante, sângele fătului curge, de preferinţă, spre muşchi şi spre creierul posterior, asigurând cerinţele nutritive ale braţelor şi picioarelor şi ale părţii din creier care răspunde de comportamentele reflexe care salvează viaţa. în sprijinirea funcţionării sistemelor de protecţie, fluxul sanguin este deviat de la viscere, iar hormonii de stres înăbuşă funcţionarea creierului anterior. Dezvoltarea ţesuturilor şi organelor fătului este proporţională atât cu cantitatea de sânge pe care o primesc, cât şi cu funcţia pe care o asigură acestea. Atunci când trec prin placentă, hormonii unei mame care suferă de stres cronic vor modifica profund distribuţia fluxului sanguin la făt şi vor schimba caracterul fiziologic al copilului care se dezvoltă. (Lesage, et al, 2004; Christensen 2000; Arnsten 1998; Leutwyler 1998; Sapolsky 1997; Sandman, et al, 1994).
La Universitatea din Melbourne, în cercetările ei pe oi gestante – care sunt destul de asemănătoare din punct fiziologic cu oamenii – E. Marilyn Wintour a descoperit că expunerea la cortizon în perioada prenatală duce, în cele din urmă, la hipertensiune arterială (Dodic, ş.a, 2002). Nivelul de cortizon la făt joacă un rol important de reglementare în dezvoltarea unităţilor de filtrare ale rinichilor – nefronii. Celulele unui nefron au o legătură strânsă cu reglementarea echilibrului de sare din corp şi, ca urmare, sunt importante pentru controlarea tensiunii sanguine. Cortizonul în exces, absorbit de la o mamă stresată, modifică formarea nefronilor la făt. Un efect suplimentar al cortizonului în exces este acela că el face ca sistemul mamei şi al fătului să treacă simultan dintr-o stare de dezvoltare, într-o postură de protecţie.
Ca urmare, efectul de inhibare a creşterii pe care îl are cortizonul în exces, în perioada intrauterină, duce la naşterea unor bebeluşi mai mici.
Condiţiile intrauterine mai puţin decât optime, care duc la naşterea unor bebeluşi cu greutate scăzută, au fost legate de o serie de afecţiuni din viaţa adultă, pe care Nathanielsz le subliniază în cartea sa  ,,Viaţa intrauterină” (Nathanielsz 1999), printre care diabetul, bolile cardiovasculare şi obezitatea. De exemplu, Dr. David Barker, de la Universitatea Southampton din Anglia, a descoperit că un bărbat care a cântărit mai puţin de 2,5 kg la naştere are cu 50% mai multe şanse să moară de o boală cardiovasculară decât unul care s-a născut cu o greutate mai mare.

      Cercetătorii de la Harvard au descoperit că femeile care cântăreau la naştere mai puţin de 2,5 kg prezintă un risc de boli cardiovasculare cu 23% mai ridicat, decât cele cu o greutate mai mare. Iar David Leon , de la Facultatea de Igienă şi Medicină Tropicală din Londra, a descoperit că diabetul este de trei ori mai frecvent la bărbaţii în vârstă de şaizeci de ani, care au avut o greutate şi o dimensiune redusă la naştere.
Atenţia recent îndreptată asupra influenţelor mediului prenatal se extinde şi la studiul coeficientului de inteligenţă, pe care fanaticii determinismului genetic şi rasiştii îl legau, pur şi simplu, de gene. Dar, în 1997, Bernie Devlin, profesor de psihiatrie la Facultatea de medicină de Ia Universitatea din Pittsburgh, a analizat cu atenţie 212 studii mai vechi, în care se compara coeficientul de inteligenţă al gemenilor, al fraţilor, al părinţilor şi al copiilor acestora.

Concluzia sa a fost că genele răspund numai de patruzeci şi opt la sută dintre factorii care determină coeficientul de inteligenţă. Iar când se iau în calcul şi efectele sinergice ale amestecării genelor mamei cu genele tatălui, adevărata componentă moştenită a inteligenţei se îndepărtează încă şi mai mult, ajungând la treizeci şi patru de procente. (Devlin, et al, 1997; McGue 1997). Pe de altă parte, Devlin a descoperit că mediul şi condiţiile din timpul dezvoltării prenatale au un impact semnificativ asupra coeficientului de inteligenţă. El dezvăluie faptul că până la cincizeci şi unu la sută din inteligenţa potenţială a unui copil este controlată de factorii de mediu.

Studii anterioare descoperiseră deja că fumatul sau consumul de alcool în timpul sarcinii pot duce la scăderea coeficientului de inteligenţă al copilului, la fel ca şi expunerea la plumb, în perioada intrauterină.

Lecţia pentru cei care doresc să fie părinţi este că pot reduce în mod radical inteligenţa copilului, pur şi simplu prin felul în care abordează sarcina. Aceste modificări ale coeficientului de inteligenţă nu sunt accidente, ci sunt direct legate de modificările fluxului sanguin la nivelul creierului, sub influenţa stresului.
In prelegerile mele despre cum să fim părinţi conştienţi citez studii şi proiecte de cercetare, dar prezint şi un film al unei organizaţii italiene de educaţie pentru a fi părinte conştient, Associazione Nazionale Educazione Prenatale, care ilustrează grafic relaţia de interdependenţă dintre părinţi şi copilul lor nenăscut. în acest film, mama şi tatăl se implică într-o ceartă zgomotoasă, în timp ce mamei i se face o sonogramă. Se poate vedea clar cum fătul tresaltă, atunci când începe cearta. Fătul tulburat îşi arcuieşte trupul şi saltă în sus, ca şi cum s-ar afla pe o trambulină, atunci când cearta este punctată cu spargerea unui pahar. Puterea tehnologiei moderne, sub forma unei sonograme, ne ajută să dăm deoparte mitul despre copilul nenăscut, care nu ar fi un organism suficient de sofisticat pentru a reacţiona la altceva decât la mediul său nutritiv.

Sursa: Bruce H. Lipton, Biologia credintei

Articole care te așteaptă:

Iubirea curge în jos. Mame de bărbati
Autenticitate, autoritate si parenting
Parenting ortodox