Dacă am trecut prin suferinţe pe care le-am păstrat în minte şi în trup şi pe care le exprimăm prin gânduri şi sentimente, transmitem în câmp acea semnătură energetică. Inteligenţa universală răspunde, transmiţându-ne în viaţă un alt eveniment, care va reproduce acelaşi răspuns intelectual şi emoţional. Gândurile noastre transmit semnalul (sufăr), iar emoţiile (sufăr) ne atrag în viaţă un eveniment care să corespundă frecvenţei emoţionale – adică un motiv serios de suferinţă. În sens foarte concret, cerem la orice moment dovada existenţei inteligenţei universale, iar aceasta transmite la orice moment semnale în mediul extern. Iată, aşadar, cât de puternici suntem.
De ce nu trimitem un semnal care să producă un rezultat pozitiv pentru noi ? Cum ne putem schimba astfel încât semnalul pe care îl transmitem să corespundă faptului pe care dorim să-l realizăm în viaţa noastră ?
Transformarea se va produce în momentul în care adoptăm complet convingerea că opţiunea noastră pentru un anumit gând/semnal emis determină un efect observabil şi neaşteptat. În contextul acestei inteligenţe obiective, nu suntem ,,pedepsiţi” pentru păcate( adică gânduri, sentimente şi acţiuni), ci de către acestea.
Când semnalul pe care îl transmitem în câmp se bazează pe gânduri şi sentimente (cum ar fi suferinţa, de exemplu) generate de una sau mai multe experienţe nedorite din trecut, e de mirare că răspunsul câmpului cuantic este identic ? De câte ori aţi rostit cuvinte ca acestea (sau foarte asemănătoare): Nu-mi vine să cred… de ce mi se întâmplă mereu aşa ? Pe baza noii concepţii dobândite asupra naturii realităţii, vă daţi seama acum că afirmaţiile respective reflectă acceptarea modelului newtonian/cartezian, în care sunteţi victime ale tandemului cauză/efect ? Că sunteţi pe deplin capabil să fiţi dumneavoastră înşivă cauza unui efect ? Că, în loc să reacţionaţi ca mai sus, aţi putea să vă puneţi întrebarea: Ce altfel de gânduri, sentimente şi comportamente pot adopta ca să generez efectul/rezultatul pe care îl doresc ? Misiunea noastră este deci aceea de a trece intenţionat în starea de conştiență care ne permite să intrăm în legătură cu inteligenţa universală, în contact direct cu câmpul de potenţialităţi, pentru a transmite un semnal clar că aşteptăm cu adevărat o schimbare şi de a vedea rezultatele pe care le dorim, sub formă de feedback, în propria viaţă.
Revenind permanent la gândurile şi sentimentele cu care ne-am obişnuit vom activa mereu aceeaşi realitate
În fiecare zi, pe măsură ce vedeţi aceiaşi oameni (şeful sau nevasta şi copiii, de exemplu), faceţi aceleaşi lucruri (mergeţi la serviciu, vă îndepliniţi sarcinile zilnice şi faceţi aceleaşi exerciţii fizice), mergeţi în aceleaşi locuri (cafeneaua preferată, băcănia frecventată de obicei şi locul de muncă) şi priviţi aceleaşi obiecte (maşina, casa, periuţa de dinţi şi chiar propriul trup), amintirile devenite familiare şi asociate cu lumea pe care o cunoaşteţi vă „setează” să reproduceţi aceleaşi experienţe. Am putea spune că mediul ne controlează, de fapt, mintea. Dat fiind faptul că neuroştiinţele definesc mintea drept „creier în acţiune”, reproduceţi în mod repetat acelaşi nivel mental resetându-vă percepţia despre sine în relaţie cu exteriorul.
Identitatea vi se defineşte prin tot ce este în afara dumneavoastră, pentru că vă identificaţi cu toate elementele care vă alcătuiesc universul exterior. Astfel, vă observaţi realitatea cu o minte corespunzătoare acesteia, ceea ce vă face să reduceţi undele infinite de probabilitate ale câmpului cuantic la evenimente care reflectă mintea folosită pentru a vă trăi viaţa. Creaţi mai multe exemplare din aceeaşi serie. S-ar putea să nu vi se pară că mediul şi gândurile vă sunt chiar atât de rigide şi că realitatea dumneavoastră s-ar reproduce atât de uşor.
Dar, dacă staţi şi vă gândiţi că creierul este o înregistrare completă a propriului trecut, iar mintea este produsul propriei conştiinţe, s-ar putea, într-un anumit sens, să gândiţi mereu în trecut. Răspunzând mereu cu aceleaşi echipamente cerebrale, care corespund celor amintite, creaţi un nivel mental identic cu trecutul, deoarece creierul activează în mod automat circuite deja existente ca să reflecte tot ceea ce cunoaşteţi deja, ce aţi trăit şi puteţi, aşadar, anticipa.
Conform legii câmpului cuantic (care, că tot veni vorba, acţionează încă în favoarea dumneavoastră), trecutul vă devine viitor. Reflectaţi asupra următorului lucru: când gândiţi din perspectiva amintirilor trecute, nu puteţi crea decât experienţe trecute. Din pricina faptului că toate”cunoscutele” din viaţa dumneavoastră vă determină creierul să gândească şi să simtă aşa cum v-aţi obişnuit, construind astfel rezultate recognoscibile, vă reafirmaţi permanent viaţa în forma cunoscută. Şi, dat fiind postulatul care afirmă că creierul „corespunde” mediului, putem traduce prin faptul că, dimineaţă de dimineaţă, simţurile vă conectează la aceeaşi realitate şi activează acelaşi flux al conştiinţei.
Sursa : Joe Dispenza- Distruge-ti obiceiurile nocive
Acceptarea propriei persoane este refuzul meu de a mă afla într-o relaţie adversă cu mine.
Fără acceptarea propriei persoane, respectul de sine este imposibil. De fapt, este atât de strâns legată de respectul de sine încât în unele situaţii cele două idei se confundă. Conceptul are trei niveluri de înţeles, iar în continuare le vom analiza pe fiecare dintre ele.
Primul nivel Să mă accept pe mine înseamnă să fiu de partea mea – să fiu pentru mine. în cel mai fundamental sens, acceptarea propriei persoane se referă la orientarea către propria valoare şi auto-angajament, care derivă din faptul că trăiesc şi sunt conştient. Prin urmare, este mult mai primitivă decât respectul de sine. Este un act preraţional şi premoral de autoafirmare – un tip de egoism natural care este dreptul din naştere al fiecărei persoane; cu toate acestea, avem puterea de a acţiona împotriva lui şi de a-l anula. Unele persoane se resping pe sine la un nivel atât de profund încât munca de dezvoltare nu poate începe până când această problemă nu este rezolvată. Dacă nu este, nici un tratament nu va funcţiona, nici o nouă cunoştinţă nu se va fixa corect şi nici o avansare semnificativă nu va fi făcută. Psihoterapeuţii care nu înţeleg această problemă sau care nu îi detectează prezenţa se vor lupta în zadar să înţeleagă de ce anumiţi pacienţi, chiar după ani întregi de terapie, nu îşi îmbunătăţesc cu nimic starea.
O atitudine de acceptare de bază a propriei persoane este ceea ce un psihoterapeut eficient se străduieşte să trezească la o anumită persoană, chiar şi cu cel mai mic nivel de respect de sine. Această atitudine îl poate inspira pe individ să facă faţă la orice fel de probleme, fără să cadă în capcana auto-repudierii propriei persoane sau să-i înlăture dorinţa de a trăi. Iată un exemplu de declaraţie: „Am ales să mă valorizez pe mine, să mă tratez pe mine cu respect,să lupt pentru dreptul de a exista…” Acest act primar de afirmaţii referitoare la sine reprezintă baza de la care se dezvoltă respectul de sine. Se poate să stăm într-o stare de somnolenţă şi apoi să ne trezim. Se poate să luptăm pentru viaţa noastră, chiar dacă suntem foarte disperaţi. Când dorim să ne sinucidem, putem ridica telefonul şi apoi să cerem ajutor. Din adâncimea depresiei sau a anxietăţii putem apela la un psihoterapeut. După ce am îndurat ani întregi de abuzuri şi umiliri, putem într-un final să spunem nu. Când tot ce ne dorim este să murim, ne poate determina să mergem mai departe.
Cel de-al doilea nivel Acceptarea propriei persoane se referă la disponibilitatea noastră de a experimenta – adică să ne acceptăm aşa cum suntem, fără negare sau reprimare – că gândim ceea ce gândim, simţim ceea ce simţim, ne dorim ceea ce ne dorim, facem ceea ce facem şi suntem ceea ce suntem. Este refuzul de a privi orice parte a noastră – trupul, emoţiile, gândurile, acţiunile, visurile – ca fiind ale altcuiva, nu ale noastre. Este disponibilitatea de a experimenta şi de a nu respinge faptele care caracterizează fiinţa noastră într-un anumit moment – de a ne gândi la convingerile noastre, de a avea propriile sentimente, de a fi prezenţi în realitatea propriului comportament. Disponibilitatea de a experimenta şi de a ne accepta sentimentele nu presupune faptul că trebuie să renunţăm la emoţii. Se poate să nu am chef să lucrez astăzi; îmi recunosc sentimentele, le pot experimenta sau accepta – şi apoi să mă apuc de lucru. Voi lucra cu mintea mult mai clară, deoarece nu-mi voi începe ziua fiind decepţionat de mine. Adesea, când experimentăm complet şi acceptăm sentimentele negative, putem renunţa la ele; dar le-am permis să spună ce aveau de spus, iar apoi au părăsit centrul scenei. Acceptarea propriei persoane este disponibilitatea de a da glas oricărei emoţii sau comportament: „Este o exprimare de-a mea, nu neapărat o exprimare a ceea ce iubesc sau admir, ci o exprimare a mea în orice condiţii, cel puţin aşa cum e ea în momentul respectiv.” Este virtutea realismului, adică respectarea realităţii, aplicată la sine. Dacă am aceste gânduri deranjante, mă gândesc la ele; accept realitatea deplină a experienţei mele; dacă simt furie sau durere, sau teamă, sau o dorinţă excesivă, atunci asta simt – ce-i adevărat, e adevărat – şi nu încerc să neg, să reprim sau să explic. Simt ceea ce simt şi accept realitatea experienţei mele. Dacă fac ceva de care mi-e ruşine mai târziu, realitatea este că am făcut acel lucru – asta este – şi nu încerc să mă dau peste cap ca realitatea respectivă să dispară. Sunt dispus să trăiesc alături de faptele despre care ştiu că sunt adevărate. Ce este, este. A accepta este mult mai simplu decât a recunoaşte sau a admite, înseamnă să experimentezi, să asişti la realitate sau să o contempli. Trebuie să fiu deschis şi să experimentez complet emoţiile nedorite, nu doar să le recunosc pur şi simplu. De exemplu, să presupunem că soţia mă întreabă: „Cum te simţi?” şi răspund într-o manieră tensionată, distrată: „Groaznic”. Apoi ea spune înţelegător: „Văd că tu chiar te simţi deprimat astăzi.” Apoi suspin, tensiunea începe să iasă din trupul meu, şi cu un ton diferit al vocii, vocea cuiva care se simte real – spun: „Da, mă simt mizerabil, chiar mizerabil”, după care încep să vorbesc despre ce mă deranjează. Dacă, cu trupul pregătit să reziste experimen¬tării sentimentelor mele, aş fi răspuns „groaznic”, îmi negam emoţiile în acelaşi timp în care le recunoşteam. Răspunsul empatic al soţiei mele m-a ajutat să le experimentez, ceea ce m-a făcut să încep să mă confrunt cu ele. Experimentarea sentimentelor are o putere directă de vindecare. Acceptarea propriei persoane este o condiţie prealabilă a schimbării şi dezvoltării.
Dacă refuz să accept că de foarte multe ori trăiesc inconştient, cum să învăţ să trăiesc mult mai conştient? Dacă refuz să accept că de foarte multe ori trăiesc iresponsabil, cum să învăţ să trăiesc mult mai responsabil? Dacă refuz să accept că de foarte multe ori trăiesc pasiv, cum voi învăţa să trăiesc mult mai activ? Nu pot depăşi o teamă a cărei realitate o neg. Nu pot corecta o problemă legată de modul în care mă înţeleg cu colegii dacă nu admit că există. Nu-mi pot schimba anumite trăsături dacă insist că nu le am. Nu mă pot ierta pe mine însumi pentru o anumită acţiune dacă nu recunosc că am făcut-o. O pacientă s-a enervat pe mine în timp ce încercam să-i explic aceste idei: „Cum vrei să accept că am un nivel de respect de sine atât de scăzut?”, m-a întrebat ea indignată. „Dacă nu accepţi realitatea care se întâmplă acum”, i-am răspuns eu, „cum îţi imaginezi că te vei putea schimba?”. Pentru a înţelege această idee, trebuie să ne reamintim că acceptare nu înseamnă neapărat plăcere sau bucurie. Pot accepta ceea ce se întâmplă – şi să fiu determinat să evoluez din acel moment. Nu acceptarea, ci negarea mă ţine blocat. Nu mă pot ajuta şi nid nu mă pot respecta dacă nu mă accept pe mine.
Cel de-al treilea nivel Acceptarea propriei persoane implică ideea de compasiune, de a fi prieten cu mine însumi. Să presupunem că am făcut ceva ce regret sau de care mi-e ruşine şi îmi fac reproşuri în legătură cu asta. Acceptarea propriei persoane nu înseamnă să negi realitatea, nu înseamnă să spui că este corect ce este cu adevărat greşit, dar analizează contextul în care acţiunea respectivă a fost întreprinsă. Te ajută să înţelegi motivul. Te ajută să ştii de ce un lucru greşit şi inadecvat pare dezirabil şi potrivit într-un anumit moment.
Un exerciţiu:
Stai în faţa unei oglinzi mari şi uită-te la faţa şi la trupul tău. Observă-ţi sentimentele în timp ce faci acest lucru. Nu te-am rugat să te concentrezi pe haine sau pe machiaj, ci pe tine. Observă dacă îţi este greu să faci acest lucru sau dacă nu te simţi confortabil. Ar fi mai bine să fii dezbrăcat în timp ce faci acest exerciţiu. Probabil că îţi vor plăcea mai mult unele părţi pe care le vezi decât altele. Dacă eşti ca majoritatea oamenilor, probabil că îţi va fi greu să te uiţi mai mult timp la anumite părţi ale corpului pentru că devii agitat sau ai o senzaţie neplăcută. în ochii tăi este o teamă cu care nu vrei să te confrunţi. Poate că eşti prea gras sau prea slab. Poate că există anumite părţi ale corpului care îţi displac atât de mult încât nici nu poţi să le priveşti. Poate că vezi semnele vârstei şi nu te poţi gândi la ce anume evocă aceste semne. Aşa că impulsul este să pleci, să nu mai conştientizezi, să respingi, să negi sau să refuzi să recunoşti aspectele legate de tine. Totuşi, ca experiment, îţi cer să te concentrezi pe imaginea ta în oglindă câteva momente în plus şi să îţi spui: „Oricare ar fi defectele sau imperfecţiunile mele, mă accept pe mine total şi fără rezerve.” Rămâi concentrat, respiră adânc şi spune acest lucru de mai multe ori, timp de câteva minute, fără să întrerupi procesul. Permite-ţi să experimentezi pe deplin înţelesul cuvintelor pe care le spui. In cazul în care vei protesta şi vei spune ceva de genul: „Dacă nu îmi plac anumite părţi ale corpului meu, atunci cum să mă accept complet şi fără rezerve?” Dar reţine: acceptarea nu înseamnă neapărat să-ţi placă. Acceptarea nu înseamnă că nu ne putem imagina sau dori să facem schimbări sau îmbunătăţiri. înseamnă să experimentezi fără să negi sau să eviţi, că realitatea este realitate. în această situaţie, înseamnă să accepţi că faţa şi trupul din oglindă sunt faţa şi trupul tău şi că sunt aşa cum sunt în realitate. Dacă abdici de la realitate aşa cum este ea, dacă abdici de la conştientizare (pentru că asta înseamnă în fina] acceptarea), poţi observa că ai început să te relaxezi un pic, probabil să te simţi mult mai confortabil cu tine, mult mai real. Chiar dacă se poate să nu-ţi placă sau să nu te bucuri de tot ceea ce vezi în oglindă, totuşi eşti capabil să spui: „Acum, ăsta sunt eu. Şi nu neg realitatea.O accept.” Asta înseamnă să respecţi realitatea. Dacă pacienţii sunt de acord să facă acest exerciţiu în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, timp de două săptămâni, ei încep în scurt timp să experimenteze relaţia dintre acceptarea propriei persoane şi respectul de sine: o minte care onorează vederea se onorează pe sine. Şi, mai mult, este posibil ca respectul de sine să nu aibă de suferit dacă noi respingem propria stare fizică? Este realist să ne imaginăm că ne putem iubi pe noi în ciuda faptului că nu ne place ceea ce vedem în oglindă? Nu suntem impulsionaţi să îndreptăm aceste lucruri a căror realitate o negăm. Şi dacă acceptăm acele lucruri pe care nu le putem schimba, devenim mai puternici şi mai orientaţi; dacă le respingem, devenim mai puţin puternici.
Ascultă-ţi sentimentele Atât acceptarea, cât şi respingerea sunt implementate printr-o combinaţie de procese mentale şi fizice. Actul experimentării şi acceptării emoţiilor este implementat prin: (1) concentrarea pe sentimente sau emoţii; (2) respiraţie uşoară şi profundă, pentru a permite muşchilor să se relaxeze, sentimentelor să iasă la suprafaţă şi (3) materializarea sentimentelor mele (adică deţinerea lor). În schimb, negăm şi respingem emoţiile atunci când: (1) evităm să conştientizăm realitatea; (2) respirăm scurt şi ne contractăm muşchii şi (3) ne disociem de propriile noastre experienţe (situaţie în care suntem incapabili să ne recunoaştem sentimentele). Când ne permitem nouă înşine să ne experimentăm emoţiile şi să le acceptăm, acest lucru ne oferă posibilitatea câteodată să trecem la un nivel mai profund de conştientizare, unde informaţiile importante se prezintă singure.
sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 