Iată care sunt primele trei lucruri pe care trebuie să le ştii despre ruşine:
1.Nu există om care să nu o simtă. Ruşinea este un sentiment universal şi una dintre cele mai primitive emoţii umane pe care le experimentăm. Singurii oameni care nu experimentează ruşinea sunt cei cărora le lipseşte capacitatea empatică şi de conectare interumană.
2. Tuturor ne este teamă să vorbim despre ruşine.
3.Cu cât vorbim mai puţin despre ruşine, cu atât mai mare este controlul acesteia asupra vieţii noastre.
În esenţă, ruşinea este teama de a nu fi iubit şi este opusul absolut al asumării poveştii noastre şi al preţuirii de sine. Ruşinea este sentimentul incredibil de dureros sau experienţa convingerii că avem un defect care ne face nedemni să fim iubiţi şi să ne integrăm profund într-o comunitate.
Ruşinea alungă preţuirea de sine, convingându-ne că asumarea poveştii noastre îi va face pe ceilalţi oameni să gândească urât despre noi.
Rusinea este strâns legată de teamă.
Noi ne temem că oamenii nu ne vor mai plăcea dacă vor şti adevărul legat de noi, de trecutul nostru, de convingerile noastre, de dificultăţile prin care trecem şi – nu o să-ţi vină să crezi – de momentele noastre de exaltare, în care simţim că plutim (uneori este la fel de greu să ne asumăm calităţile pozitive, nu doar defectele).
Adeseori, oamenii preferă să creadă că ruşinea le este rezervată exclusiv celor care au supravieţuit unor traume teribile, dar acest lucru nu este adevărat. Toată lumea experimentează acest sentiment, şi deşi pare să se ascundă în cele mai întunecate cotloane ale subconştientului nostru, realitatea este că ruşinea afectează imaginile noastre cele mai familiare, inclusiv cele legate de înfăţişarea corporală, familie, copii, bani, muncă, sănătate, dependenţă, sex, bătrâneţe şi religie.
A fi ruşinat înseamnă a fi om. Poveştile legate de dificultăţile prin care trecem nu sunt uşor de asumat, iar cei care încearcă să îşi creeze o imagine exterioară „corectă” nu mai sunt înclinaţi să spună vreodată adevărul. De aceea, ruşinea îi iubeşte cel mai mult pe perfecţionişti – pe care îi reduce la tăcere.
Pe lângă teama de a nu-i dezamăgi sau de a nu-i îndepărta pe oameni prin poveştile noastre, noi ne temem că dacă ne vom spune aceste poveşti, greutatea anumitor experienţe ne va strivi. Există o teamă reală de a nu fi îngropat sau definit de o experienţă care în realitate ne este colaterală.
De vreme ce ruşinea este o teamă universală de a nu fi considerat nedemn de iubire şi de apartenenţă, şi de vreme ce toţi oamenii au o nevoie înnăscută de a experimenta iubirea şi apartenenţa, nu este greu de înţeles de ce este considerată ruşinea „emoţia cheie”.
Nici măcar nu trebuie să experimentăm ruşinea pentru a ne simţi paralizaţi. Este suficient să ne temem să nu fim percepuţi ca fiind nedemni pentru a ne reduce la tăcere şi pentru a evita să ne spunem poveştile.
Vestea bună este că de vreme ce toţi oameni suferă de ruşine, toată lumea este capabilă să îşi dezvolte o flexibilitate în faţa acestei emoţii. Această virtute este capacitatea de a recunoaşte ruşinea, de a ne confrunta cu ea într-o manieră constructivă, păstrându-ne preţuirea de sine şi autenticitatea, şi de a ne dezvolta în ultimă instanţă curajul, compasiunea şi capacitatea de a ne conecta ca rezultat al experienţei noastre.
Primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem despre flexibilitatea la ruşine este că cu cât vorbim mai puţin despre acest sentiment, cu atât mai mult se intensifică el.
Ruşinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control: de secret, de tăcere şi de judecata critică. Atunci când trăim o experienţă pe care o considerăm ruşinoasă, iar apoi o ascundem, ea nu face decât să se infecteze şi să puroieze. În final, ajunge să ne consume de tot. De aceea, vrem nu vrem, noi trebuie să ne împărtăşim experienţa.
Ruşinea este un sentiment care apare între oameni şi care se vindecă între oameni. Dacă putem găsi pe cineva care şi-a câştigat dreptul de a ne asculta povestea, trebuie neapărat să i-o spunem.
Ruşinea îşi pierde mult din putere atunci când este descrisă în cuvinte. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne spunem povestea pentru a scăpa de ruşine şi trebuie să ne dezvoltăm o flexibilitate în faţa ruşinii pentru a ne spune povestea.
Oamenii cu un nivel ridicat de flexibilitate în faţa ruşinii au patru elemente în comun:
-Ei înţeleg ce este ruşinea şi recunosc mesajele şi aşteptările care declanşează acest sentiment în cazul lor.
–Practică luciditatea critică prin verificarea corectitudinii mesajelor şi aşteptărilor lor care le spun că a fi imperfect înseamnă a fi inadecvat.
–Nu se sfiesc să îşi împărtăşească poveştile cu oamenii în care au încredere.
–Nu ezită să rostească cuvântul ruşine, să vorbească despre ceea ce simt şi să ceară ce au nevoie.
Sursa: Dr. Brené Brown- ,,Darurile imperfecţiunii. Renunţă la cel care crezi că trebuie să fii şi acceptă-te aşa cum eşti”
Ţi-ar mai plăcea:
Sinele în relație
Complexul de vinovatie
Respectul de sine
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 