Rinichii – domeniul parteneriatului.

Durerile de rinichi şi maladiile de rinichi apar mereu când există conflicte cu partenerul.
Parteneriat nu înseamnă în acest caz sexualitate, ci absolut fundamental modul şi felul de a ne întâmpina semenii.

Modul specific în care cineva întâlneşte un alt om se arată cel mai limpede în cadrul unui parteneriat de durată, dar poate fi transferat şi pe o altă persoană de contact.

Pentru a înţelege mai bine legătura dintre rinichi şi domeniul parteneriatului, poate fi util să considerăm, pentru început, temeiurile psihice ale unui parteneriat.
Polaritatea conştientei noastre implică faptul ca noi să nu fim conştienţi de totalitatea noastră, ci numai de o secţiune din felul nostru de a fi, cu care ne identificăm. Noi numim această secţiune „eu”. Ceea ce ne lipseşte este umbra noastră, pe care -prin definiţie – nu o cunoaştem. Calea omului este calea spre o conştientă mărită.

Omul este mereu constrâns să conştientizeze părţi anterior inconştiente ale umbrei şi să le integreze în identitatea sa. Acest proces de învăţare nu-şi poate afla încheierea înainte ca noi să avem o conştientă desăvârşită – adică până când suntem „întregi”, sănătoşi. Această unitate cuprinde întreaga polaritate în nediferenţierea ei, aşadar şi masculinul, şi femininul.
Omul deplin este androgin, adică el are atât aspecte masculine cât şi aspecte feminine în sufletul său, pe caretrebuie să le contopească într-o unitate (nunta chimică). Androginitatea nu trebuie confundată cu hermafroditismul; căci desigur că acest caracter androgin se referă la nivelul psihic – corpul îşi menţine sexul. Dar conştienta nu se mai identifică cu el (asemănător unui copil mic, care deşi are un sex, nu se identifică cu el).
Ţelul androginităţii îşi găseşte expresia exterioară şi în celibat şi în veşmintele preoţilor şi ale călugărilor.
Faptul de a fi bărbat înseamnă identificarea cu polul masculin al sufletului, prilej cu care partea feminină alunecă automat în domeniul de umbră; a fi femeie înseamnă, corespunzător, a te identifica cu polul feminin al sufletului, polul masculin ajungând să ducă o existenţă de umbră. Or sarcina noastră este aceea de a deveni conştienţi de umbra noastră. Dar noi putem face asta numai pe calea ocolită a proiecţiei. Noi trebuie să căutăm şi să găsim ceea ce ne lipseşte pe calea ocolită a exteriorului, deşi în realitate se află mereu în noi.
La început, acest lucru sună paradoxal – şi probabil că din această cauză este atât de rar înţeles. Dar cunoaşterea are nevoie de sciziunea dintre subiect şi obiect. E drept că ochiul poate vedea, dar el nu se poate vedea pe sine însuşi – pentru asta are nevoie de calea ocolită a proiecţiei pe suprafaţa unei oglinzi.

Numai aşa ne putem cunoaşte pe noi înşine, în aceeaşi situaţie ne aflăm noi, oamenii. Bărbatul poate deveni conştient de partea feminină a sufletului său (numită de C. G. Jung „anima”) numai prin proiecţia asupra unei femei concrete – iar acelaşi lucru, respectiv vice-versa, este valabil pentru femeie. Ne putem reprezenta umbra, stratificat. în ea există straturi profunde care ne declanşează groaza, şi de care ne este o mare teamă, ca şi straturi care se află în apropierea suprafeţei, şi care aşteaptă să le prelucrăm şi să devenim conştienţi de ele.
Dacă întâlnesc un om care vieţuieşte un domeniu ce se află la mine în domeniul superior al umbrei, mă îndrăgostesc de el.
Faptul că iubim sau urâm un alt om depinde în ultimă instanţă de noi înşine. Noi vorbim despre iubire atunci când un alt om ne reflectă domeniul de umbră pe care am dori să ni-l conştientizăm, dar numim acelaşi lucru ură atunci când cineva ne reflectă un strat foarte adânc al umbrei noastre pe care nu am vrea deloc să-l întâlnim.

Găsim că celălalt sex este atractiv, pentru că ne lipseşte. Ne este adesea teamă de el, pentru că ne este inconştient, întâlnirea cu un partener este întâlnirea cu aspectul sufletului inconştient nouă.

Dacă acest mecanism al oglindirii propriilor domenii de umbră în celălalt este absolut limpede, vom considera toate problemele cu partenerul într-o nouă lumină. Toate dificultăţile pe care le avem cu partenerul nostru sunt dificultăţi pe care le avem cu noi înşine.
Raportul nostru cu propriul inconştient este întotdeauna ambivalent – ne atrage şi ne este teamă de el. înmajoritatea cazurilor, la fel de ambivalent este şi raportul cu partenerul – îl iubim şi îl urâm, vrem să-l posedăm în întregime şi vrem să ne desprindem de el, îl găsim minunat şi oribil. Prin toate activităţile şi toate frecuşurile care umplu o relaţie de parteneriat, ne prelucrăm mereu propria umbră. De aceea se reunesc mereu oameni relativ opuşi.

Contrariile se atrag – lucru pe care îl ştie oricine, şi cu toate acestea mereu ne minunăm „cum de s-au găsit ăştia doi, că doar nu sunt deloc potriviţi?”.

Ei se potrivesc cu atât mai bine cu cât contrariile sunt mai mari, pentru că fiecare vieţuieşte umbra celuilalt sau – mai exact formulat – fiecare îşi trăieşte umbra prin intermediul partenerului. Parteneriatele dintre oamenii foarte asemănători sunt mai puţin periculoase şi sunt şi mai comode, dar ele nu aduc mult în evoluţia participanţilor: pentru că în celălalt se reflectă numai propriul domeniu conştient – iar asta nu este complicat, în schimb este plictisitor.

Cei doi se găsesc minunaţi unul pe altul şi proiectează umbra comună asupra restului lumii înconjurătoare, pe care îl evită apoi împreună. Rodnice într-un parteneriat sunt numai frecuşurile, pentru că numai prin faptul că ne prelucrăm umbra prin intermediul celuilalt ne apropiem unii de alţii. Cu aceste observării poate deveni limpede faptul că ţelul acestei activităţi se află în propriul întreg. în cazul ideal, la sfârşitul unui parteneriat trebuie să se afle doi oameni care au devenit fiecare întreg în sine, sau, cel puţin – dacă facem abstracţie de cazul ideal – au devenit mai sănătoşi deoarece au aruncat lumină asupra părţilor inconştiente ale sufletelor lor, putându-le integra astfel în conştientă.

La sfârşit nu se află, aşadar, perechea de turturele iubitoare, dintre care una nu poate trăi fără cealaltă. Indicaţia că unul dintre ei nu ar putea trăi fără celălalt arată exclusiv că cineva îl foloseşte pe celălalt din pură comoditate (s-ar putea spune şi din laşitate) pentru a-şi lăsa umbra să trăiască fără să întreprindă încercarea de a prelucra proiecţia şi de a o lua înapoi. In asemenea cazuri (care constituie majoritatea!) unul dintre parteneri nu îi permite celuilalt să evolueze, pentru că în felul acesta rolurile abordate s-ar pune în discuţie.
Dacă unul dintre parteneri parcurge o psihoterapie, nu rareori partenerul mărturiseşte că celălalt s-a schimbat atât de mult… („Noi voiam doar să dispară simptomul!”).
Un parteneriat şi-a atins ţelul numai atunci când nu mai este nevoie de celălalt. Numai în asemenea caz se ia în serios promisiunea „iubirii veşnice”.

Iubirea este un act conştient şi semnifică deschiderea propriei graniţe de conştientă faţă de ceea ce iubim, pentru a ne uni cu el. Acest lucru se petrece abia după ce am preluat în sufletul nostru tot ceea ce reprezenta partenerul, sau – altfel exprimat – dacă ne-am retras proiecţiile şi ne-am unit cu ele. în acest caz, persoana care a servit ca suprafaţă de proiectare s-a golit – de atracţie şi respingere – iar iubirea a devenit veşnică, adică independentă de timp, deoarece a fost împlinită în propriul suflet.
Asemenea reflecţii acţionează declanşând mereu frica în oameni, pentru că ei depind foarte puternic de lumea materială prin proiecţiile lor. Ei leagă iubirea de forma de manifestare, în loc să o lege de conţinutul conştientei. Pentru o asemenea atitudine, calitatea pieritoare a elementului terestru devine o ameninţare şi omul speră să-i regăsească în lumea de dincolo „pe cei dragi”. Cu acest prilej se trece cu vederea că „lumea de dincolo” este mereu aici.

Lumea de dincolo este domeniul care se află dincolo de formele materiale. Şi este suficient să transmutăm tot ceea ce este vizibil în conştientă ca să ajungem dincolo de lumea formelor.
Tot ceea ce este vizibil nu este decât un simbol – şi de ce să stea lucrurile altfel la om?
Lumea vizibilă trebuie să devină inutilă prin viaţa noastră -ceea ce este valabil şi pentru partenerul nostru.
Problemele rezultă numai atunci când doi oameni îşi „folosesc” în mod diferenţiat parteneriatul, prin aceea că unul dintre ei îşi prelucrează şi îşi preia înapoi proiecţiile, pe când celălalt rămâne pe deplin blocat în proiecţii. Atunci intervine momentul în care unul dintre ei va deveni independent de celălalt, pe când celuilalt i se rupe inima din această cauză. în cazul în care amândoi partenerii rămân blocaţi în proiecţii, constatăm o iubire până la sicriu – şi apoi cea mai adâncă tristeţe, pentru că lipseşte cealaltă jumătate!

Ferice de acela care înţelege că unui om nu i se poate lua ceea ce a înfăptuit în sine. Iubirea vrea să fie una, şi nimic altceva. Atâta timp cât ea este îndreptată asupra obiectelor exterioare, nu şi-a atins ţelul. Este important să cunoaştem cu exactitate structura lăuntrică a unui parteneriat, pentru a putea urmări trăsăturile analoge ale proceselor din rinichi. în corp se găsesc atât organe singulare (ca de exemplu stomacul, ficatul, pancreasul, splina), ca şi organe dispuse în pereche, ca de exemplu plămânii, testiculele, ovarele şi rinichii. Dacă vom considera organele pereche, ne frapează faptul că toate au o legătură cu tema „contact” şi „parteneriat”. în acest context, plămânii reprezintă domeniul de contact şi comunicare care nu ne angajează, în timp ce testiculele şi ovarele, ca organe sexuale, reprezintă sexualitatea. Dimpotrivă, rinichii corespund parteneriatului în sensul unei întâlniri strânse între oameni.

Aceste trei domenii corespund, în plus, şi celor trei concepte vechi greceşti pentru iubire: Philia (prietenie), Eros (iubire sexuală) şi Agape în sensul devenirii progresive una cu Totul.
Toate substanţele pe care le preia corpul ajung în ultimă instanţă în sânge. Rinichii au sarcina unei staţii centrale de filtrare. în acest scop, ei trebuie să poată recunoaşte ce substanţe sunt suportabile de către organism şi pot fi valorificate de el, şi ce produse de descompunere şi toxine trebuie eliminate. Pentru această sarcină dificilă, la dispoziţia rinichilor stau diverse mecanisme pe care le vom simplifica aici, din cauza complexităţii lor fiziologice, la două funcţii fundamentale:

Primul pas al filtrării funcţionează după modelul unei site mecanice, în care sunt reţinute particulele începând de la o anumită mărime. Mărimea găurilor acestei site este atât de mică, încât şi cea mai mică moleculă de albumină este reţinută în ea. Cel de-al doilea pas, esenţialmente mai complicat, se bazează pe o unire dintre principiul osmozei şi principiul fluxului contrar. în principal, osmoza se bazează pe echilibrul dintre presiunea şi concentraţia a două fluide, care sunt separate între ele printr-o membrană semipermeabilă. în acest context, principiul fluxului contrar se îngrijeşte de faptul ca cele două fluide de concentraţii diferite să fie mereu aduse unul în dreptul celuilalt, rinichiului fiindu-i posibil în caz de nevoie să elimine o urină foarte concentrată (de exemplu dimineaţa): în cazul acestei compensări osmotice se pune la urma urmelor problema de a menţine în corp sărurile importante pentru viaţă, de care depinde, printre altele, şi echilibrul acido-bazic.
Laicul în medicină aproape că nu este deloc conştient ce importanţă are pentru viaţă acest echilibru acidobazic, care se exprimă numeric în valoarea de pH. Astfel, toate reacţiile biochimice (de exemplu obţinerea de energie sau sinteza albuminei) depind de faptul ca valoarea de pH să fie stabilă în anumite limite înguste.
Sângele se află exact la mijloc, între bazic şi acid, între Yin şi Yang. în mod analog, orice parteneriat constă în încercarea de a aduce într-un echilibru armonios cei doi poli: masculin (Yang, acid) şi feminin (Yin, bazic).

La fel cum se îngrijesc rinichii ca să se garanteze echilibrul dintre acid şi bazic, tot aşa se îngrijeşte parteneriatul ca prin legătura cu un alt om care vieţuieşte umbra noastră, să se împlinească direcţia întregirii.
în acest context, cealaltă jumătate (sau jumătatea „mai bună”) compensează prin felul ei de a fi ceea ce ne lipseşte nouă înşine.
Cel mai mare pericol într-un parteneriat este, în orice caz, credinţa că modul de comportament problematic şi deranjant ar fi numai problema celuilalt, şi că nu ar avea nimic de a face cu mine. în acest caz, se rămâne în proiecţie şi nu se recunoaşte necesitatea şi folosul de a prelucra propriile domenii de umbră reflectate de partener, în scopul de a creşte şi de a ne maturiza prin această devenire conştientă.

Dacă această greşeală se somatizează, rinichii lasă să treacă şi substanţele importante pentru viaţă (albumină, săruri) prin sistemele de filtrare, şi în felul acesta se pierd componente esenţiale pentru propria evoluţie, fiind eliminate în lumea din afară (ca de exemplu în glomerulo-nefrită). Această situaţie arată  aceeaşi incapacitate de a recunoaşte substanţe importante ca fiind ale noastre proprii, la fel cum Psyhe nu recunoaşte probleme importante ca fiind ale sale proprii şi, de aceea, i le lasă celuilalt. La fel cum omul trebuie să se recunoască în partener, tot aşa au nevoie şi rinichii de capacitatea de a recunoaşte substanţe „străine”, venite din afară, ca fiind ale propriului organism, necesare pentru propria dezvoltare.

Cât de puternic sunt legaţi rinichii de tema „parteneriat” şi „capacitate de contact” se poate vedea şi din anumite obişnuinţe ale vieţii cotidiene. Cu toate ocaziile în care oamenii vin împreună în intenţia de a intra în contact unul cu altul, faptul de a bea ceva împreună joacă un rol supra-ordonator. Nu e de mirare, căci lichidele stimulează „organul de contact rinichi”, şi cu aceasta şi capacitatea de contact psihic. Contactul se face mai rapid şi este mai intim atunci când oamenii ciocnesc cu paharele pline sau cu halbele cu bere. în felul acesta oamenii se pot asocia mai uşor ciocnindu-şi paharele, fără a se ciocni între ei.

Chiar şi schimbarea distanţatului „dumneavoastră” întrun apropiat „tu” este aproape întotdeauna legată de un ritual în cadrul căruia se bea ceva – botezându-se înfrăţirea. Stabilirea contactului dintre oameni este de neimaginat fără faptul de a bea împreună – fie că e vorba de o petrecere, o reuniune socială sau o sărbătoare populară – peste tot oamenii beau ca să-şi facă curaj să se apropie de ceilalţi. în mod corespunzător, observă în mod critic o astfel de rundă cel care nu bea împreună cu ceilalţi, căci cel care nu bea (sau bea puţin) arată în felul acesta că nu vrea să-şi stimuleze organele de contact şi vrea să stea în felul acesta la distanţă. în toate aceste ocazii se preferă în mod univoc băuturi puternic diuretice, care stimulează în mod deosebit rinichii, cum ar fi: cafeaua, ceaiul şi alcoolul. (Imediat după ce se bea urmează fumatul împreună. Fumatul stimulează celălalt organ de contact al nostru, plămânul. Se ştie de toată lumea că în societate omul fumează considerabil mai mult decât atunci când este singur.)

Cine bea mult îşi dovedeşte în felul acesta dorinţa de a intra în contact – există însă pericolul ca el să rămână la nivelul satisfacerii prin înlocuitori ai acestei dorinţe.
Pietrele la rinichi se formează prin depunerea şi cristalizarea unor anumite substanţe existente într-o cantitate prea mare în urină (ca de exemplu acidul uric, fosfatul de calciu şi oxalatul de calciu). Pe lângă condiţiile de mediu răspunzătoare de acest lucru, pericolul formării de pietre se datorează în mare măsură cantităţii de lichid pe care o bea cineva; o mare cantitate de lichid scade concentraţia unei substanţe şi îi măreşte solubilitatea. Dacă se formează totuşi o piatră, aceasta întrerupe fluxul şi poate duce la colici.

Colica este o încercare plină de sens a corpului de a deplasa piatra blocată în afară prin mişcările peristaltice ale ureterelor. Acest proces extrem de dureros este comparabil cu o naştere. Durerile colicilor duc la o nelinişte extremă şi la un impuls puternic de mişcare. în cazul în care colicile corpului nu sunt suficiente pentru a împinge piatra în afară, medicul îi mai cere pacientului să facă în plus sărituri, pentru a o împinge în afară. în plus, terapia adecvată încearcă să accelereze prin deconectare, adaos de căldură şi suficiente lichide, „naşterea” pietrei.
Este uşor de văzut corespondenţa la nivel psihic. Piatra blocată constă din substanţe care de fapt ar fi trebuit eliminate, deoarece nu mai pot contribui la dezvoltarea corpului. Ea corespunde unei acumulări de teme de care omul ar fi trebuit, de asemenea, să se desprindă demult, deoarece ele nu îi mai aduc nimic în evoluţie.
Dacă totuşi omul se cramponează de temele neesenţiale dar menţinute, acestea îi blochează fluxul evoluţiei şi produc un blocaj. Simptomul colicii constrânge la realizarea acelei mişcări pe care omul ar fi vrut de fapt să o împiedice prin cramponarea sa de trecut, iar medicul îi cere pacientului exact ceea ce este corect: saltul.
Abia saltul afară din vechi poate aduce din nou evoluţia în flux şi eliberarea de cele încremenite (piatră).
Statisticile dovedesc faptul că bărbaţii se îmbolnăvesc mai frecvent de pietre la rinichi decât femeile.

Temele „armonie” şi „parteneriat” sunt mai greu de rezolvat pentru bărbat decât pentru femeie, care se află mai aproape de aceste principii prin natura ei. Dimpotrivă, impunerea agresivă reprezintă pentru femeie o problemă mai mare, deoarece acest principiu este mai aproape de bărbat. Din punct de vedere statistic, acest lucru se arată în frecvenţa mai mare, deja menţionată, a pietrelor la vezica biliară la femei. Măsurile terapeutice adoptate în cazul colicilor renale descriu deja bine principiile care sunt de ajutor la rezolvarea problemelor armoniei şi parteneriatului: căldura ca expresie a afecţiunii şi iubirii, deconectarea vaselor crispate ca semn al deschiderii de sine şi al devenirii şi, în fine, furnizarea de lichide care aduc din nou totul în mişcare şi în flux.
Atrofie renală – rinichi artificiali
Punctul terminus al evoluţiei se atinge atunci când toate funcţiile rinichilor sunt complet blocate, şi din această cauză un aparat, rinichii artificiali, trebuie să preia sarcinile importante pentru viaţă ale filtrării sângelui (dializă). în acest caz aparatul perfect devine partener, pentru că omul nu a fost capabil să-şi rezolve în mod activ problemele cu un partener viu. Dacă nu a fost găsit niciun partener perfect şi demn de încredere, sau dorinţa de libertate şi independenţă a fost prea puternică, se găseşte în rinichiul artificial un partener ideal şi perfect, pentru că acesta îndeplineşte cu fidelitate şi demn de încredere tot ceea ce se vrea de la el, fără a-şi impune propriile pretenţii şi propriile nevoi. Dar pentru aceasta, omul devine total dependent de el: de cel puţin trei ori pe săptămână trebuie să se întâlnească la clinică cu el, sau – în cazul în care îşi poate procura un aparat propriu – să doarmă în fiecare noapte, cu fidelitate, lângă el. Omul nu se poate îndepărta niciodată prea mult de acest nou partener, şi poate eventual învăţa pe această cale ocolită că totuşi nu există un partener perfect – atâta timp cât nici noi înşine nu suntem desăvârşiţi.

Când ceva ne solicită prea mult rinichii, ar trebui să ne punem următoarele întrebări:
1. Ce probleme am eu în domeniul parteneriatului meu?
2. Am eu tendinţa să rămân blocat în proiecţie şi să consider în felul acesta greşelile partenerului meu ca fiind numai problemele lui?
3. Neglijez să mă descopăr pe mine însumi în modul de comportament al partenerului meu?
4. Mă cramponez de unele probleme vechi şi împiedic în felul acesta fluxul evoluţiei?
5. La ce salturi vrea să mă determine în realitate piatra mea de la rinichi?

Sursa: ,,Puterea vindecătoare a bolii. Importanţa şi semnificaţia simptomelor bolii” – Thorwald Dethleffsen si Ruediger Dahlke