Ideea păcatului originar este prin natura lui împotriva respectului de sine.
Esenţa sentimentului de vină, indiferent că este de mai mare sau mai mică anvergură, este reproşul moral făcut propriei persoane. Am procedat greşit când exista posibilitatea să procedez altfel. Vina aduce întotdeauna cu sine implicaţia alegerii şi responsabilităţii, indiferent că suntem sau nu conştienţi de ea. Din acest motiv, este imperios necesar să ştim ce stă şi ce nu stă în puterea noastră – ce este şi ce nu este o lipsă de integritate. Altfel, există riscul să acceptăm în mod greşit sentimentul de vină, fără să fie cazul.
De exemplu, să presupunem că cineva pe care îl iubim – soţul, soţia, un copil – este ucis într-un accident. Chiar dacă ştim că acel gând este iraţional, probabil că ne spunem: „Poate aş fi putut preveni cumva accidentul”. Probabil că vina este alimentată în parte de regretul că am făcut sau nu am făcut ceva anume atunci când trăia persoana respectivă. In cazul unui deces care pare fără sens, de exemplu atunci când o persoană este lovită de un conducător auto neatent sau moare în urma unei operaţii minore, cel care a supravieţuit se poate confrunta cu sentimentul că nu mai deţine controlul şi că este la cheremul unui eveniment care nu are o semnificaţie raţională. Atunci autoînvinuirea sau reproşurile făcute propriei persoane pot diminua suferinţa, dar şi sentimentul de neputinţă.
Supravieţuitorul se gândeşte: „Dacă aş fi făcut asta şi asta diferit, acest accident teribil nu ar fi avut loc.”
Astfel, vina poate servi dorinţei de eficienţă, oferind iluzia de eficienţă. Vedem acelaşi principiu la copiii care se învinuiesc pe ei de comportamentul greşit al părinţilor. „Dacă aş fi fost cuminte, poate tata nu ar fi lovit-o pe mama.” „Dacă aş fi fost cuminte, mama nu s-ar fi îmbătat, iar casa nu ar fi luat foc.”
Protejarea respectului de sine presupune o înţelegere clară a limitelor responsabilităţii personale. Unde nu există putere, nu există nici responsabilitate, şi unde nu există responsabilitate, nu există nici reproşuri personale. Regrete, da; vină, nu.
Ideea păcatului originar – a vinei în care nu exista posibilitatea adoptării unei atitudini inocente, nu exista libertatea alegerii, nu existau alternative disponibile – este împotriva respectului de sine, prin natura lui.
Noţiunea exactă de vină fără puterea voinţei sau responsabilitate este un asalt asupra raţiunii, dar şi asupra moralităţii.
Să ne gândim la vină şi la modul în care poate fi anihilată în situaţii în care suntem noi personal responsabili. în general vorbind, sunt necesari cinci paşi pentru a restabili sentimentul cuiva de integritate într-o anumită situaţie.
Trebuie să fim conştienţi de faptul că noi suntem cei care întreprindem o anumită acţiune. Trebuie să ne confruntăm şi să acceptăm întreaga realitate legată de ceea ce am făcut, fără a ne eschiva sau a evita problema. Conştientizăm, acceptăm, ne asumăm responsabilitatea, încercăm să înţelegem de ce am făcut ceea ce am făcut. Facem un anumit lucru din compasiune , dar fără eschivări evazive.
Dacă simt implicate şi alte persoane, şi de cele mai multe ori sunt, recunoaştem explicit în faţa persoanelor respective răul pe care l-am făcut. înţelegem consecinţele comportamentului nostru. Recunoaştem că au fost afectate. înţelegem sentimentele acestora.întreprindem orice este posibil pentru a repara sau a diminua răul pe care l-am făcut.
Ne luăm angajamentul ferm să ne purtăm diferit pe viitor.
Fără aceşti paşi putem continua să ne simţim vinovaţi în legătură cu un comportament greşit, chiar dacă s-a întâmplat cu mai mulţi ani în urmă, chiar dacă psihoterapeutul nostru ne-a spus că toată lumea face greşeli, chiar dacă persoana rănită ne-a iertat.
Niciunul dintre aceste elemente nu este suficient; respectul de sine rămâne nesatisfăcut.
Câteodată încercăm să ne corijăm fără să analizăm puţin ceea ce am făcut, sau continuăm să spunem: „îmi pare rău”, sau nu încercăm să fim drăguţi cu persoana pe care am rănit-o şi nu îi explicăm clar greşeala. Sau ignorăm faptul că există acţiuni specifice pe care le putem adopta pentru a diminua râul pe care l-am cauzat.
Câteodată, desigur, nu există nicio posibilitate de a repara ceea ce s-a întâmplat şi trebuie să acceptăm şi să ne împăcăm cu acest lucru; nu mai putem face nimic. Dar dacă facem ceea ce este posibil şi adecvat, vina tinde să se diminueze.
Când vina este o consecinţă a lipsei de integritate, nimic altceva în afară de adoptarea integrităţii nu poate rezolva situaţia.
sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”
Iti multumesc ca te afli aici. Sunt onorata sa facem calatoria spre cunoasterea de sine impreuna! Iti va fi de folos daca vei citi si articolul: Complexul de vinovatie
Ţi-ar mai plăcea:
Putere, autonomie, vindecare
Complexul de vinovatie
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 