Atunci cand pui un zâmbet pe cerul fericirii

“Vindecarea noastră nu va fi completă până când nu vom readuce sacrul în viața noastră de zi cu zi.”
(Dr. Christiane Northrup – Women’s bodies, women’s wisdom)

Fericirea este o stare a ta si numai a ta, tu esti fauritorul profund al ei, esti traitorul si zugravitorul pana la capat si inapoi al decorului ei peste marginile fiintei, de unde iti vei insera poate un zambet pe chipul adus lumii acesteia.

Zambim lumii fiindca fericirea ne gadila cerurile fiintei cu pana ei, iar zambetele ne sunt pasarile ce colinda lumile.
Oglinda este chiar acolo, in reactiile acelora cu care ne insotim zi de zi, incat e atat de simplu si firesc sa te oglindesti!
Daca am avea ochi de vazut si urechi de auzit, nu ne-am mai perinda gandurile spre ceilalti cautand nori de vinovatie……tot ce ni se intampla placut, neplacut, sunt raspunsuri la pasii nostri prin viata.
Iar, unui astfel de raspuns ar trebui sa-i zambesti!
Mai ales, atunci cand viata e cea care te onoreaza, din cartea ei nesfarsita…..
Inima e cea care ne atinge de lumile vazute si nevazute din ceilalti……cu iubire …..iubind…..inaltandu-te pe meterezele sufletelor cu zmee colorate si impanzind cerurile lor de stele lucitoare ce sunt vazute numai prin ochii iubirii…..
Iubirea inseamna partasirea impartasirii….e un dans al creatiei…..si cel din stanga si cel din dreapta….si cel de sus…..si cel de jos, transformandu-se sub pasii sai.

Iar atunci când pui un zâmbet pe cerul fericirii, viața te cuprinde in palmele sale, imbratisandu-te in pacea si plinatatea ființei, ca la inceputuri.

Tu suflet drag, cand ai zambit din cerul fericirii?

 

Rugăciunea inimii detasate

 Si eu întreb: care este rugăciunea inimii detasate?

Si răspund spunând că puritatea detasării nu poate să roage, căci cel ce se roagă voieste să dobândească ceva sau ca Dumnezeu să-l scape de ceva. Or, inima detasată nu doreste nimic si nici nu are nimic de care s-ar bucura să fie izbăvită. Iată de ce este detasată de orice rugăciune, iar rugăciunea sa nu este nimic altceva decât să fie pe potriva lui Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea sa. Rugăciunea cea mai bună pe care o poate face omul nu trebuie să fie: „ Doamne, dă-mi această virtute sau acest fel de a fi, sau: Doamne, dăruieste-mi-Te, sau dă-mi viata vesnică”,

ci: „ Doamne, dă-mi numai ceea ce vrei  si ceea ce faci Tu, ceea ce vrei Tu si felul în care vrei Tu.” Această rugăciune depăseste orice limită, întrucât numai cerul stăpâneste pământul.Gura de Aur)”

Iată de ce detasarea este mai presus de oricare altă virtute, căci ea purifică sufletul, limpezeste constiinta, înflăcărează inima, înaltă spiritul, îl face cunoscut pe Dumnezeu, face cu putintă despărtirea de creaturi si unirea cu Dumnezeu.

(Meister Eckhart – Despre detasare)

                                                               

           În lumea de astăzi, aceste cuvinte legate de detașare sunt greu de înțeles, deoarece majoritatea „acceptării” societății noastre se bazează pe avere, posesiuni, carieră, relații și de statutul nostru social. Toate acestea sunt lucruri dorite, râvnite și necesare pe măsură ce călătorim prin viața noastră fizică! Nimic nu este nimic mai frumos decât să-ti incepi ziua acasă, într-o cameră minunat însorită, mobilată cu decorațiuni frumoase, ascultând cântecul nostru preferat, sau admirând lumea de la bordul unui vapor de lux în mijlocul oceanului, în timp ce călătoriți spre o insulă frumoasă cu ape turcoaz. Poate simțul incredibil de putere primit atunci când o afacere este încheiată, ori o vânzare importantă este finalizată, aduce un sentiment de identitate. Pentru altii dintre noi a te afla în brațele iubitului ori iubitei ne poate aduce o căldură, un confort și un sentiment de apartenență. Pentru altii a-ti umple CV-ul cu achizitii intelectuale, ori cu întâlnirea unor maeștrii în domeniile de interes.

         Dar dacă, într-o clipă, toate aceste lucruri ne sunt luate, nemaiavând niciun reper în rutina vieții?  Cum ne-am simți? Ne-ar pierde simțul identificării și al identității? Ne-am simți detașați ori ne vom pierde bucuria? Ne-am simți pierduți, departe de reperele identificării noastre în călătoria prin viață?” Desigur, că este un șoc, însă  toate aceste lucruri fac parte din plăcerile tranzitorii ale vieții, care nu definesc cine suntem cu adevărat.
Posesiunile și banii  sunt ,,un păcat necesar”,  însă a te lăsa  „posedat” de posesiunile și banii tăi, înseamnă să te îndepărtezi de locul abundenței, identifăcându-te cu starea de insuficiență și zgârenie, poate aduce suferință.

Aceasta ne îndepărtează de recunoașterea faptului că, înainte de a fi ființe fizice, suntem fiinte spirituale într-o stare de conștiință în relație cu o sursă superioară. Viața are atât de multe comori și este destinația ei este bucuria întru prezență.

Dacă ar trebui să contemplăm când ne simțim cel mai îngrijorați, stresați sau deprimați, s-ar putea să constatăm că doar atunci când  devenim consumați de plăcerile vieții, care se vor referă mai mult la ceea ce avem și nu suficient, pentru modul în care putem experimenta viata….si nu modul în care ne racordam la simplitatea verbului ,,a fi” .

Suntem frustrați când nu putem să primim ceea ce credem că avem nevoie ca sa fim fericiți. Adeseori, consumul alina nelinistea, intrucat ceea ce ai nu-ti poate fi luat; dar tot el te indeamna să acționezi in exces, sa consumi si mai mult și mai mult, pentru ca ceea ce ai consumat anterior nu-ti mai ofera satisfactie, ori nu iti sustine nevoia de control asupra viitorului.

Suntem atât de ocupați, încercând să ținem pasul cu așteptările vieții, încât uităm să ne relaționăm cu ceilalți, Să ascultăm, să dăm spatiu, să iubim, să simțim recunoștința pentru simplul fapt că ni se oferă această minunată binecuvântare de a putea să respirăm și să vedem splendoarea vietii!

In acest fel vom pierde o „atingere”…..atingerea sinelui nostru divin… Oprirea pentru doar un moment și punerea în aliniere cu adevărata noastră natură ne permite să apreciem aceste plăceri fără atașament, dându-ne posibilitatea de a simți recunoștința pentru primirea lor, și conectarea la abundenta infinită a intelepciunii creatorului nostru.