Schema corporală este o realitate de fapt, este într-o oarecare măsură trăirea noastră carnală în contact cu lumea fizică. Experienţele realităţii noastre depind de integritatea organismului, sau de leziunile sale tranzitorii sau permanente, neurologice, musculare, osoase, ca şi de senzaţiile noastre fiziologice viscerale, circulatorii – numite şi cenestezice.
Desigur, atingeri organice precoce pot provoca tulburări ale schemei corporale, şi acestea, datorită lipsei sau întreruperii relaţiilor de comunicare, pot antrena modificări pasagere sau durabile pentru toată viaţa ale imaginii corporale. Se întâmplă însă frecvent ca o schemă corporală infirmă şi o imagine corporală sănătoasă să coexiste la acelaşi subiect.
Să ne gândim la copiii atinşi de poliomielită, adică de o paralizie motorie, dar nu şi senzitivă. Dacă maladia survine după vârsta de trei ani, sau după achiziţionarea mersului, a continenţei sfincteriene şi a cunoştinţelor cu privire la apartenenţa lor la un anumit sex (castrarea primară), schema corporală, chiar dacă poate fi parţial definitiv atinsă, rămâne compatibilă cu o imagine corporală aproape întotdeauna intactă, după cum putem observa în desenele acestor copii.
În schimb, schema corporală este întotdeauna atinsă, cel puţin parţial, atunci când poliomielita este foarte precoce, la vârsta alăptării şi a leagănului, mai ales înaintea experienţei mersului. Dar chiar dacă aceşti copii nu recuperează o schemă corporală sănătoasă, integră din punct de vedere motor şi neurologic, infirmitatea lor poate să nu afecteze imaginea lor corporală: pentru aceasta trebuie ca, până la îmbolnăvire, în cursul acesteia, şi apoi în cursul convalescenţei şi reeducării, relaţia lor cu mama şi cu persoanele din jur să fi rămas suplă şi satisfăcătoare, fără prea multă angoasă din partea părinţilor; relaţia trebuie să fie adaptată nevoilor lor, care trebuie să fie întotdeauna puse în cuvinte ca şi când acestea ar putea fi satisfăcute de ei înşişi, când atingerea musculară datorată bolii şi sechelelor sale i-au făcut incapabili.
Atunci când un copil este atins de o infirmitate, este indispensabil ca deficitul său fizic să-i fie explicat, pus în raport cu trecutul său non-infirm sau, dacă este cazul, cu diferenţele congenitale dintre el şi ceilalţi copii. Trebuie ca el să poată, prin limbajul mimico-gestual şi verbal, să-şi exprime şi să-şi fantasmeze dorinţele, fie că sunt sau nu realizabile în raport cu schema corporală infirmă.
Astfel, un copil paraplegic are nevoie să se joace verbal cu mama lui, vorbind despre a fugi, a sări, lucruri pe care mama lui ştie, ca şi el, că nu le va putea face niciodată. El proiectează astfel o imagine corporală sănătoasă, simbolizată prin cuvinte şi reprezentări grafice, în fantasme de satisfacţii erotice, în schimburile de la subiect la subiect. Faptul că dorinţele sale sunt astfel verbalizate împreună cu cineva care acceptă acest joc proiectiv permite subiectului să integreze în limbaj aceste dorinţe în ciuda realităţii, a infirmităţii corpului său. Iar limbajul îi permite descoperirea unor modalităţi personale de comunicare.
Ceea ce face ca un copil să fie inadecvat socializat, chiar caracteropat, cu o imagine corporală nesănătoasă, non-castrabilă la momentul înţărcării, apoi al castrării anale (acţiunea autonomă) în raport cu mama sa, care-l menţine în dependenţă faţă de ea, în fixaţie falică sau fobică, este faptul că mama lui nu a vrut să-i vorbească de infirmitatea lui, în timp ce el observă diferenţa dintre
corpul lui şi cel al altor copii.
Evoluţia sănătoasă a subiectului, simbolizată de o imagine corporală non-infirmă, depinde deci de relaţia emoţională dintre părinţii lui şi el: de faptul că informaţii veridice, verbale îi sunt oferite foarte precoce în privinţa stării lui fizice de infirm. Aceste schimburi umanizante – sau dimpotrivă, absenţa lor, dezumanizantă – provin din faptul că părinţii au acceptat – sau nu – infirmitatea corpului copilului lor. Sunt ei culpabilizaţi în genitalitatea lor ? Sunt ei angoasaţi ? Copilul acesta, este el investit narcisic pentru a fi iubit aşa cum este, sau, dimpotrivă, dezinvestit narcisic în valoarea lui de interlocutor care, în calitate de infirm, nu este iubit, şi a cărui infirmitate nu este recunoscută şi rostită ? Ca infirm, este el rejectat de către părinţi, în loc să fie recunoscut deplin ca fiul sau fiica lor reală, considerat ca o fiinţă umană cu toate drepturile ? Dacă este recunoscut ca subiect al dorinţelor sale, simbol al cuvântului acordat împreună de două fiinţe umane tutelare, care sunt responsabile de naşterea lui şi care-l iubesc în această realitate a sa, dacă ei nu încearcă să-l facă să uite, părinţii (apoi educatorii) vor putea să dea întrebărilor sale, prin intermediul limbajului şi în mod inconştient pentru ei, structura unei imagini corporale sănătoase.
“Dacă erai o pasăre, puteai zbura…”
“Dacă aveai picioare, mâini, puteai să faci ceea ce face băieţelul acesta… tu eşti la fel de priceput ca şi el.”
Şi putem vedea aceşti copii, fără braţe şi fără picioare, ajungând să deseneze cu gura la fel de bine ca cei care au mâini; pe cei care nu au decât picioare ajungând la fel de îndemânatici cu picioarele pe cât sunt alţii cu mâinile lor. Dar asta nu se poate obţine decât dacă sunt iubiţi şi susţinuţi în mijloacele care le rămân pentru a deveni creativi, şi care sunt reprezentantele pulsiunilor lor în schimburile cu celălalt.
O fiinţă umană poate să nu-şi fi structurat imaginea corporală în cursul dezvoltării schemei corporale. Aceasta se poate datora uneori, aşa cum vom vedea, unor infirmităţi, unor maladii organice neuro-vegetative sau musculare precoce; se poate datora şi unor maladii neo-natale, consecutiv unor accidente obstetricale sau infecţiilor care au distrus zone perceptive subtile în prima copilărie (surditate, anosmie, gură de iepure, cecitate, etc).
Schema corporală delimitează individul ca reprezentant al speciei, indiferent de locul, epoca sau condiţiile în care trăieşte. Tocmai această schemă corporală va fi interpretul activ sau pasiv al imaginii corporale, în sensul că permite obiectivarea unei intersubiectivităţi, a unei relaţii libidinale expresive cu alţii care, în absenţa acesteia, ar rămâne pentru totdeauna o fantasmã non-comunicabilă.
Dacã schema corporală este în principiu aceeaşi pentru toţi indivizii (la vârste aproximativ egale, în acelaşi climat) speciei umane, imaginea corporală, dimpotrivă, este proprie fiecăruia: ea ţine de subiect şi de istoria lui. Ea este specifică situaţional libidoului, unui tip de relaţie libidinală. Rezultă că schema corporală este în parte inconştientă, dar şi preconştientă şi conştientă, în timp ce imaginea corporală este eminamente inconştientă; ea poate deveni parţial preconştientă, dar numai când se asociază limbajului conştient, care utilizează metafora şi metonimia raportate la imaginea corporală, atât în mimica limbajului cât şi în limbajul verbal.
Imaginea corporală este sinteza vie a experienţelor noastre emoţionale: interumane, trăite în mod repetat prin intermediul senzaţiilor erogene elective, arhaice sau actuale. Ele pot fi considerate ca încarnarea simbolică inconştientă a dorinţelor subiectului şi, chiar înainte ca individul respectiv să fie capabil să se desemneze prin pronumele personal “eu”, ştie să spună “eu”. Vreau să se înţeleagă că dorinţa inconştientă a subiectului în raport cu corpul există din momentul concepţiei. Imaginea corporală este în fiecare clipă memoria inconştientă a oricărei trăiri relaţionale, şi, în acelaşi timp, ea este actuală, vie, dinamică, simultan narcisică şi inter-relaţională: camuflabilă sau actualizabilă în relaţia aici şi acum, prin orice formă de exprimare –desen, modelaj, compoziţie muzicală, plastică, dar şi mimico-gestică. Graţie imaginii noastre corporale susţinute de – şi suprapuse cu – schema noastră corporală putem intra în comunicare cu altcineva. Orice contact cu altul, fie că acest contact înseamnă comunicare sau evitarea acesteia, este susţinut de imaginea corporală; pentru că la nivelul imaginii corporale, suport al narcisismului, se intersectează spaţiul cu timpul, trecutul inconştient intrã în rezonanţă cu relaţia prezentă. În momentul actual se repetă întotdeauna în filigran ceva dintr-o relaţie din trecut. Libidoul este mobilizat în relaţia actuală, dar poate fi trezită, resuscitată, o imagine relaţională arhaică, ce fusese refulată, şi care face acum retur.
Să profităm de această ocazie pentru a sublinia că schema corporală, care este o abstractizare a trăirii în corp în cele trei dimensiuni ale realităţii, se structurează prin învăţare şi experienţă, în timp ce imaginea corporală se structurează prin comunicarea dintre subiect şi amintire (urma mnezică), memorată în fiecare zi, a satisfacţiei frustrate, reprimate sau interzise (castrarea, în sens psihanalitic, a dorinţei în realitate). În această privinţă ea trebuie raportată exclusiv la imaginar, la un intersubiectiv imaginar marcat din primul moment, la om, de dimensiunea simbolică. Pentru a ne exprima altfel: schema corporală raportează corpul actual în spaţiu la experienţa imediată. Aceasta poate fi independentã de limbaj înţeles ca istorie relaţională a subiectului cu alţii.
Schema corporală este inconştientă, preconştientă şi conştientă. Schema corporală evoluează în timp şi spaţiu. Imaginea corporală raportează dorinţele subiectului la satisfacţie, mediatizat prin limbajul memorat al comunicării între subiecţi. Ea poate fi independentă de schema corporală. Ea se poate articula prin narcisism, care îşi are originea în întruparea subiectului la concepere. Imaginea corpului este întotdeauna inconştientă, constituită prin articularea dinamică a unei imagini primare, a unei imagini funcţionale şi a unei imagini a zonelor erogene unde se exprimă tensiunile pulsionale.
Sursa : Francoise Dolto -Imaginea inconstienta a corpului
Ţi-ar mai plăcea:
Copiii au nevoie să fie IUBIŢI
Cultivarea compasiunii faţă de tine însuţi
Onoreaza-ti copilul interior
O educaţie care începe înainte de naştere
Sanatatea sufleteasca a copiilor. Cauzele spirituale ale bolilor(2)
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 