Anorexia- dincolo de cuvinte

       

      Se ştie de mult că majoritatea dereglărilor alimentare au cauze psihice. Mulţi medici pretind că ştiu asta, însă din cauză că majoritatea nu sunt liberi în raport cu propriile lor emoţii şi au mult prea rar acces la propria lor copilărie nu înţeleg la pacienţi limbajul simptomelor. Faptul de a nu înţelege dă naştere sentimentului de neputinţă, care trebuie respins cât mai repede. Cum se resping sentimentele? Printre altele recurgând la remedii care reduc la tăcere acest limbaj, astfel încât omul să se poată simţi puternic şi nu neputincios. Şi cum se reduc la tăcere simptomele?………

     Există multe remedii, în primul rând medicamente, în cazul dereglărilor alimentare de asemenea instrucţiuni de regim amănunţite, care hrănesc iluzia pacientului că cineva se ocupă în detaliu de viaţa lui, de alimentaţia lui, de starea lui de sănătate. Reportaje la televizor arată clinici în care se practică un control minuţios al programului de alimentare şi de aceea în unele cazuri acest lucru înlesneşte o creştere în greutate.

     Efectul psihologic secundar al experienţei anorexicilor că nu sunt o excepţie, ci că şi alţi oameni suferă de aceeaşi boală, îi poate ajuta să-şi recapete o oarece poftă de viaţă şi eventual şi de mâncare. Dar prin asta nu este rezolvată şi nici măcar abordată principala problemă a anorexicilor: întrebarea referitoare la cauza pentru care ei îşi refuză viaţa, cauza pentru care nu mai au încredere în propria familie şi se simt constrânşi să-şi controleze alimentaţia.

În foarte puţine clinici fetiţa anorexică se poate întreba: Cum de s-a ajuns aici? Ce cauză a stat la baza îmbolnăvirii mele? Ce simt? Ce doresc să evit?

Aceste întrebări nu i se pun aproape deloc. Şi doar în majoritatea cazurilor se poate constata o dereglare de comunicare, o dramă profundă care adeseori îşi are originile în frageda copilărie.
Medicii au tot susţinut că anorexia ar fi cel mai mare secret al medicinei, că nu se ştie de unde apare. Cu toate acestea, s-au făcut progrese cu tratamentul şi înainte de toate trebuie să existe credinţa în vindecare.

Nu a fost tratat deloc, nici de jurnalişti nici de experţii în medicină prezenţi, subiectul ameliorărilor prin terapii care le înlesnesc pacienţilor trăirea şi exprimarea propriilor emoţii, probabil pentru că la acest gen de dezbatere nu participă nimeni care să fi trecut prin aceste experienţe.

De cele mai multe ori astfel de voci singulare sunt reduse la tăcere, căci frica de a acuza părinţii este mult prea mare.

Insă fără a ne asuma acest risc nu putem în cele mai multe cazuri să înţelegem emoţiile şi istoria pacienţilor. Şi părinţii învaţă de asemenea să nu înţeleagă, atunci când resping cunoaşterea, de frica sentimentelor de vinovăţie pe care aceasta le-ar putea trezi în ei. Aşa se creează un cerc vicios.

Părinţii suferă din cauza simptomelor copilului, vor să-l ajute dar nu ştiu cum, iar medicilor le este de asemenea interzis să realizeze adevăratele motive ale tinerilor anorexici – excepţie făcând cazurile când acei medici au trăit pe propria piele experienţa că reproşurile copiilor nu-i omoară pe părinţi, ci în cel mai bun caz îi confruntă cu propria lor istorie.

O astfel de confruntare îi poate motiva pe părinţi să comunice cu copilul lor la un nivel mult mai profund decât a fost posibil până atunci.

            Se poate înţelege uşor că senzaţia de foame dispare când persoana în cauză a slăbit foarte mult şi se hrăneşte în continuare minimal şi fără minerale. Se poate înţelege uşor că în acel punct lipsa de apetit capătă şi cauze anatomice şi fiziologice. Totul este evident, dar nu explică decât fazele târzii şi nu cauza aşa-numitei boli.

            La origine se află tragedia unui om tânăr, care nu şi-a putut mărturisi sentimentele nimănui şi de aceea nu-şi înţelege propriile conflicte. Acum întâlneşte în tratamentul medical sau psihiatric specialişti care evită şi ei aceste conflicte din teama de a nu le face reproşuri propriilor părinţi. Cum să-i ajute pe cei tineri?

Persoanele în cauză pot căpăta curajul de a-şi articula neliniştea, suferinţele, dezamăgirile, furia, numai atunci când au alături pe cineva care nu are aceste temeri sau care deja le-a recunoscut şi le-a acceptat la el însuşi.

Propria dezvoltare emoţională este fără îndoială premiza unei activităţi terapeutice efective. Dar aş vrea să cred că ajutorul acordat de terapeuţi, medici, lucrători sociali ar câştiga în calitate în cazul în care cunoaşterea copilăriei ar fi mai răspândită.

          

Alice Miller- ,,Deşteptarea Evei – Despre vindecarea orbirii emoţionale„