Întotdeauna mi se pare foarte concludent să intru într-o farmacie şi să văd cum oameni bătrâni primesc o pungă plină cu medicamente prescrise de medicul de familie. Uneori îi întreb dacă medicul a discutat cu ei şi despre viaţa lor sau numai despre boală. “Asta-i bună!” mi se răspunde de cele mai multe ori. “Nu are timp de discuţii, sala de aşteptare este mereu plină şi în plus la ce bun? Important este să ştie şi să cunoască ce boală am.” Uneori îi întreb dacă au discutat cu altcineva despre viaţa lor, primind ca răspuns: “Ce anume vreţi să ştiţi? Mai demult mă duceam la muncă şi nu aveam timp pentru discuţii, acum aş avea timp, dar cui îi pasă de viaţa mea? Fiecare trebuie să se descurce singur.” Da, fiecare dintre noi trebuie să ne descurcam singuri, dar cu toate acestea ne-ar face bine şi ne-ar ajuta tocmai dacă la bătrâneţe am putea vorbi cu cineva despre copilăria noastră. Tocmai la bătrâneţe, când puterea fizică şi siguranţa slăbesc, omul devine deosebit de receptiv la aşa-numitele »Flashbacks« de pe vremea când era un copil neajutorat.
Se prea poate ca el să se agaţe de medicamente aşa cum odinioară se agăţa de mama lui, de la care aştepta disperat ajutor. Se prea poate ca acest surogat simbolic să le fie de folos unora, însă el nu poate înlocui interesul unui alt om pentru viaţa pacientului. Iar pentru acest interes nici nu ne trebuie atâta timp cât am putea crede. Dar avem nevoie de o uşă deschisă spre propriul nostru trecut pentru a realiza că nu poţi înţelege o viaţă decât dacă îţi este permis să iei în serios începuturile acelei vieţi.
Procesul de analiză a propriei copilării renegate şi refulate a adus uşurare în multe cazuri, mai ales când persoana afectată a avut norocul de a întâlni un om empatic care să-şi fi descifrat deja emoţional propria istorie. Multă vreme am crezut că prelucrarea propriei istorii a copilăriei este posibilă şi fără martori, deoarece eu a trebuit să caut acest drum singură, cu ajutorul picturii şi al scrisului. În final am avut totuşi norocul de a găsi o femeie care mi-a fost martor iniţiat şi abia datorită empatiei cu care m-a însoţit ea mi-a fost posibil să dau frâu liber adevărurilor pe care singură nu aş fi fost niciodată în stare să le îndur. Abia acest lucru mi-a dat libertatea de a lua în serios în totalitate mesajele corpului şi ale emoţiilor şi de a nu le pune mereu sub semnul îndoielii. Dar chiar dacă nu avem încă norocul de a întâlni un terapeut empatic, care să-şi fi prelucrat propria copilărie şi deci nu mai e nevoit s-o proiecteze asupra noastră, ne poate fi de ajutor să povestim cuiva despre copilăria traumatizantă pe care am avut-o, atunci când cel care ascultă cunoaşte însemnătatea marcantă a acestor trăiri şi nu o bagatelizează.
Cu alte cuvinte, copilului îi este interzis să realizeze cruzimea părinţilor şi nu are voie să observe cum este schingiuit sufleteşte la începutul vieţii sale. El trebuie să creadă că un copil nu simte nici o durere, că totul s-a întâmplat pentru binele lui şi că el însuşi este vinovat dacă a avut de suferit. Toate astea numai pentru a păstra tăcerea asupra faptelor părinţilor. Întrucât însă corpul reţine totul, adultul nu poate să scape de ceea ce ştie. Chiar dacă nu este conştient, asta îi stăpâneşte întreaga viaţă, comportamentul, modul cum reacţionează la nou şi mai ales relaţia cu propriii copii.
Un copil mic nu ar putea supravieţui adevărului, trebuie să-l refuleze din motive pur biologice. Însă această refulare, această incapacitate de a-şi cunoaşte propria origine are un efect distrugător. Pentru a dezamorsa acest efect avem nevoie de terapeuţi, consilieri, profesori care să nu simtă emoţiile adultului ca pe o junglă, ci ca pe nişte roade, uneori fructe otrăvite ale unei însămânţări greşite, însă al căror efect poate fi înlăturat cu ajutorul cunoaşterii, pentru a face loc unor plante care nu vor face rău nimănui. Nici un om nu simte nevoia să se hrănească cu plante otrăvitoare, însă unii o fac deoarece nu cunosc altceva. Nu cunosc altceva deoarece se agaţă de ceea ce le este cunoscut şi pentru care şi-au dezvoltat strategii de supravieţuire. Dacă cineva ne ajută să recunoaştem vechile tipare de comportament ale părinţilor noştri în contextul propriei noastre copilării, atunci nu mai suntem constrânşi să le repetăm orbeşte.
Resurse: Alice Miller- ,,Deşteptarea Evei – Despre vindecarea orbirii emoţionale„
Articole care te așteaptă:
Gandurile sunt alcătuite din energie
Eliberarea emotiilor
Frecvente sacre vindecatoare
Obisnuintele
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 