Atunci cand pui un zâmbet pe cerul fericirii

“Vindecarea noastră nu va fi completă până când nu vom readuce sacrul în viața noastră de zi cu zi.”
(Dr. Christiane Northrup – Women’s bodies, women’s wisdom)

Fericirea este o stare a ta si numai a ta, tu esti fauritorul profund al ei, esti traitorul si zugravitorul pana la capat si inapoi al decorului ei peste marginile fiintei, de unde iti vei insera poate un zambet pe chipul adus lumii acesteia.

Zambim lumii fiindca fericirea ne gadila cerurile fiintei cu pana ei, iar zambetele ne sunt pasarile ce colinda lumile.
Oglinda este chiar acolo, in reactiile acelora cu care ne insotim zi de zi, incat e atat de simplu si firesc sa te oglindesti!
Daca am avea ochi de vazut si urechi de auzit, nu ne-am mai perinda gandurile spre ceilalti cautand nori de vinovatie……tot ce ni se intampla placut, neplacut, sunt raspunsuri la pasii nostri prin viata.
Iar, unui astfel de raspuns ar trebui sa-i zambesti!
Mai ales, atunci cand viata e cea care te onoreaza, din cartea ei nesfarsita…..
Inima e cea care ne atinge de lumile vazute si nevazute din ceilalti……cu iubire …..iubind…..inaltandu-te pe meterezele sufletelor cu zmee colorate si impanzind cerurile lor de stele lucitoare ce sunt vazute numai prin ochii iubirii…..
Iubirea inseamna partasirea impartasirii….e un dans al creatiei…..si cel din stanga si cel din dreapta….si cel de sus…..si cel de jos, transformandu-se sub pasii sai.

Iar atunci când pui un zâmbet pe cerul fericirii, viața te cuprinde in palmele sale, imbratisandu-te in pacea si plinatatea ființei, ca la inceputuri.

Tu suflet drag, cand ai zambit din cerul fericirii?

 

Bun şi rău….. în acelaşi timp, arborele tău.

    Nu-ţi plac toate fructele. Dar unele sunt frumoase. Este prea uşor să te feliciţi pentru cele frumoase şi să le renegi pe celelalte. Căci  sunt aspecte diverse ale aceluiaşi arbore.

Este prea uşor să alegi câteva ramuri. Şi să le renegi pe celelalte. Fii mândru de ceea ce e frumos. Iar dacă urâtul e mai mult prezent, taci.

Tu eşti cel ce trebuie să pătrundă în trunchi şi să spună: „Ce trebuie să fac pentru a vindeca acest trunchi?”.

Căci există două judecăţi. Cea pe care o faci ca judecător. Şi cea pe care o faci asupra ta.

Vreau să aparţii unui arbore şi să te supui unui arbore. Vreau ca mândria ta să fie în arbore. Şi viaţa ta, pentru ca ea să primească un sens.

Darurile mele sunt lipsite de greutate. Dar ce importanţă au greutatea sau numărul? Pot, doar deschizând mâna, să eliberez o armată de cedri care va escalada muntele. Este de ajuns o sămânţă?

CACI N-AI ÎNŢELES NIMIC DESPRE BUCURIE dacă-ţi închipui că arborele trăieşte pentru ceea ce este, un arbore închis în sămânţă sa. El este izvor de seminţe furate de vânt şi se transformă şi se înfrumuseţează din generaţie în generaţie. El înaintează nu în felul tău, ci ca un incendiu în voia vântului. Plantezi un cedru în munte şi iată cum pădurea, încet, de-a lungul secolelor, se revarsă. Ce poate să creadă arborele despre el însuşi? S-ar crede rădăcini, trunchi şi frunziş. Ar crede că se slujeşte înfigându-şi rădăcini, dar el nu este decât drum şi trecere.

Pământul, prin el, se uneşte cu mierea soarelui, scoate muguri, deschide flori, şi împrăştie seminţe, şi seminţele poartă viaţa, ca pe un foc pregătit, dar invizibil încă. Dacă semăn în vânt, voi da foc pământului.

Dar tu priveşti cu încetinitorul. Vezi acest frunziş nemişcat, această greutate de ramuri bine înfipte şi creezi că arborele e sedentar, trăind prin sine, zidit în sine. Vezi totul pe dos. îţi este de ajuns să te dai câţiva paşi înapoi şi să accelerezi pendularea zilelor, ca să vezi din sămânţă ta ţâşnind flacăra, şi din flacără alte flăcări, şi astfel focul înaintează lepădându-şi rămăşiţele de lemn ars, căci pădurea arde în linişte. Şi nu vezi acest arbore sau celălalt.

Şi înţelegi că rădăcinile nu slujeau nici unuia, nici celuilalt, ci acelui foc în acelaşi timp mistuitor şi creator, iar masa de frunziş întunecat care îmbracă munţii tăi va fi pământ fecundat de soare. Şi iepurii vor umple poienile, iar păsările se vor aşeza pe ramuri. Şi nu vei mai şti să spui cui slujesc rădăcinile în primul rând.

Nu există decât etape şi treceri.

Şi pentru ce ai vrea să creezi despre arbore ceea ce nu creezi despre sămânţă lui?

Nu spui: „Sămânţă trăieşte pentru sine. Ea s-a împlinit. Tulpina trăieşte pentru sine. S-a împlinit. Floarea în care ea se transformă trăieşte pentru sine, s-a împlinit. Sămânţa căreia ea i-a dat naştere trăieşte pentru sine, s-a împlinit”. Şi la fel, încă o dată, despre germenele proaspăt care-şi împinge tulpina printre pietre.

Ce etapă vei alege pentru a o face împlinire? Eu nu cunosc decât înălţarea pământului în soare.

 

                                                                    Extras din ,,Citadela” de Antoine de Saint–Exupery