Femei care iubesc prea mult

A iubi prea mult nu înseamnă să iubeşti mai mulţi bărbaţi, sau să te îndrăgosteşti prea des, sau să dai dovadă de o iubire intensă şi sinceră pentru partener. A iubi prea mult înseamnă, în realitate, să fii obsedată de un bărbat şi să numeşti asta dragoste, să laşi această obsesie să-ţi controleze sentimentele şi comportamentul, să-ţi dai seama că are o influenţă negativă asupra sănătăţii şi liniştii tale şi totuşi să nu te poţi elibera de sub puterea ei, înseamnă să cântăreşti iubirea în funcţie de dimensiunile suferinţei. Când nimeni nu vrea să discute despre ceea ce afectează familia ca întreg sau indivizii din care e compusă – când asemenea discuţii sunt interzise fie implicit (se schimbă subiectul discuţiei), fie explicit („Noi nu discutăm despre aşa ceva!”) – învăţăm să nu avem încredere în propriile noastre percepţii sau sentimente. Din cauza faptului că familia neagă realitatea, începem să o negăm şi noi. Iar aceasta diminuează drastic evoluţia mijloacelor care ne ajută să ne ducem viaţa şi să ne apropiem de oameni şi situaţii. Tocmai această diminuare fundamentală acţionează la femeile care iubesc în exces.
Devenim incapabile să discernem cine sau ce e bun sau nu pentru noi. Nu ne repugnă situaţiile sau persoanele pe care alţii le-ar evita ca fiind periculoase, incomode sau nesănătoase, pentru că ne lipsesc instrumentele de a le evalua realist şi autoprotector. Nu avem încredere în propriile noastre sentimente şi nici nu le lăsăm să ne conducă. în schimb, ne lăsăm atraşi exact de acele pericole, intrigi, drame şi provocări pe care alţii, cu un trecut mai sănătos şi mai echilibrat, le-ar evita. Iar această atracţie nu face decât să ne uzeze şi mai mult, căci o mare parte din lucrurile care ne atrag nu sunt decât o replică a ceea ce am trăit în copilărie. Trăim din nou aceleaşi sentimente deprimante şi suntem rănite din nou.
Nicio femeie nu se transformă întâmplător într-o femeie care iubeşte prea mult. Dezvoltarea ta ca femeie în acest tip de societate, într-o asemenea familie poate da naştere unor tipare predictibile. Prin definiţie, provii dintr-o familie dezechilibrată în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute.

Caracteristicile de mai jos sunt tipice femeilor care iubesc prea mult:

Prin definiţie, provii dintr-o familie dezechilibrată în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute.

Poate că o modalitate mai adecvată de a încerca sa înţelegem această caracteristică este de a începe mai întâi cu cea de-a doua parte: „în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute”. „Nevoile emoţionale” nu se referă doar la nevoia de dragoste şi afecţiune. Deşi acest aspect are importanţa lui, şi mai grav este faptul că percepţiile şi sentimentele tale au fost în mare măsură ignorate şi respinse, în loc să fie acceptate şi validate. Exemplu: părinţii se ceartă. Copiilor le e teamă. Copilul o întreabă pe mamă: „De ce eşti furioasă pe tata?” Mama răspunde: „Nu sunt furioasă”, deşi arată supărată şi îngrijorată. Copilul se simte nesigur, teama lui creşte şi-i spune: „Te-am auzit ţipând”. Mama i-o întoarce enervată: „Ţi-am spus că nu sunt nervoasă, dar o să fiu dacă nu te potoleşti!”
Copilul simte acum teamă, confuzie, mânie şi vinovăţie. Mama l-a lăsat să înţeleagă că percepţiile lui sunt greşite, dar dacă acesta este adevărul, de unde vine sentimentul de teamă?
Copilul trebuie să aleagă acum între certitudinea că el are dreptate şi că mama l-a minţit deliberat, şi certitudinea că ceea ce aude, vede şi simte este greşit. Deseori va prefera confuzia, prin dereglarea percepţiilor, astfel încât să nu mai fie nevoit să retrăiască neplăcerea de le vedea invalidate. Acest lucru micşorează capacitatea copilului de a avea încredere în sine şi în percepţiile sale, atât în copilărie cât şi la maturitate, mai ales în relaţiile apropiate.
Nevoia de afecţiune poate fi şi ea respinsă sau insuficient satisfăcută. Când părinţii se ceartă, sau nu se înţeleg bine, acordă prea puţin timp şi atenţie copiilor. Copilul rămâne cu o nevoie neîmplinită, o „foame” de iubire, fără a şti însă dacă să accepte sau să aibă încredere în dragoste şi simţind că nu o merită.
Şi acum, să ne întoarcem la prima parte a definiţiei: provii dintr-o familie dezechilibrată. Familiile dezechilibrate sunt cele în care au loc unul sau mai multe din următoarele evenimente:
•abuz de alcool şi/sau alte droguri (prescrise sau ilegale).
•comportament compulsiv: manieră compulsivă de a mânca, de a lucra, de a face curat, de a juca jocuri de noroc, de a cheltui bani, de a ţine regim, de a exersa, etc; aceste practici nu sunt altceva decât forme de comportament dependent şi de boli care evoluează în timp; printre multe alte efecte dăunătoare, îl au şi pe acela de a distruge şi obstrucţiona contactul sincer şi intimitatea între membrii unei familii.
•violentarea fizică a soţiei şi/sau copiilor.
•comportament sexual abuziv al unuia din părinţi faţă de copil, mergând de la seducere la incest.
•certuri şi tensiuni permanente.
•perioade de timp îndelungate în care părinţii refuză să îşi vorbească.
•părinţi cu atitudini sau valori conflictuale, sau comportamente contradictorii, care se întrec în a câştiga devotamentul copilului.
•părinţi care intră în competiţie unul cu celălalt sau cu copiii.
•un părinte care nu se poate apropia de ceilalţi membri ai familiei şi îi evită constant, dând vina pe ei pentru aceasta.
•convingeri extrem de rigide în privinţa banilor, religiei, profesiei, timpului liber, manifestărilor de afecţiune, sexului, televiziunii, gospodăriei, sportului, politicii, etc; obsesia faţă de oricare din aceste lucruri poate obstrucţiona intimitatea şi sinceritatea, întrucât accentul e pus nu pe relaţia între membrii familiei, ci pe respectarea regulilor.

Când unul din părinţi manifestă vreunul din aceste tipuri de comportament, sau vreuna din aceste obsesii, copilul este cel afectat. Dacă ambii părinţi sunt prinşi în aceste tipare, rezultatele sunt şi mai defavorabile. Deseori părinţii au tipuri complementare de patologii. De exemplu, un alcoolic se va căsători destul de frecvent cu un gurmand sau cu o persoană care mănâncă prea mult, cu rezultatul că, mai târziu, fiecare se va lupta să controleze patima celuilalt. Mai există şi cazul când părinţii se completează într-un fel dăunător: când o mamă cu o dragoste sufocantă, care are tendinţa să îşi protejeze excesiv copiii, este măritată cu un tată irascibil şi insensibil, fiecare dându-i posibilitatea celuilalt, prin purtarea şi atitudinea lui, să stabilească un raport distructiv cu copilul.
Familiile dezorganizate apar într-o mare varietate de stiluri şi caracteristici, dar toate au acelaşi efect asupra vlăstarelor pe care le cresc: acestora le este vătămată întrucâtva capacitatea de a simţi şi de a stabili o relaţie.

∞

Pentru că tu însăţi ai primit prea puţină atenţie, încerci să umpli acest gol cu un substitut, devenind femeia care oferă protecţie, mai ales bărbaţilor care par să aibă nevoie de aşa ceva.

Gândiţi-vă cum se poartă copiii, mai ales fetiţele, când sunt lipsiţi de dragostea şi atenţia pe care o doresc şi de care au nevoie. Dacă un băiat poate deveni agresiv şi manifesta un comportament distructiv şi violent, fetiţele îşi îndreaptă cel mai adesea atenţia spre păpuşa favorită. Când o leagănă şi o mângâie, identificându-se cu ea până la un punct, fetiţa se angajează, de fapt, în strădania indirectă de a primi atenţia de care are nevoie. La maturitate, femeile care iubesc prea mult fac acelaşi lucru, poate doar cu mai multă subtilitate. Devenim, în general, „donatoare” de afecţiune în majoritatea, dacă nu în toate, sectoarele vieţii noastre. Femeile care provin din familii dezorganizate (şi în special, după cum am observat, din familii de alcoolici) sunt extrem de bine reprezentate în profesiile de asistenţă socială: asistente medicale, consilieri, terapeuţi, angajate în asistenţa socială. Suntem atrase spre cei care au nevoie de ajutor, ne identificăm din tot sufletul cu suferinţa lor şi căutăm să-i alinăm, pentru a domoli propria noastră suferinţă.
Faptul că bărbaţii care ne atrag cel mai tare par să aibă nevoie de ajutor este normal, dacă devenim conştiente că la originea atracţiei stă propria noastră dorinţă de a fi iubite şi ajutate. Bărbatul care apelează la noi nu trebuie să fie obligatoriu sărac sau bolnav. Poate că nu e în stare să se apropie cum trebuie de ceilalţi, sau e rece şi lipsit de afecţiune, sau încăpăţânat, sau egoist, sau prost dispus, sau melancolic. Poate că e cam sălbatic şi iresponsabil, sau incapabil să-şi asume o responsabilitate sau să fie devotat. Sau poate ne mărturiseşte că n-a fost în stare niciodată să iubească. Depinde de trecutul nostru în câte feluri răspundem la multiplele forme de neputinţă. Dar de răspuns, vom răspunde cu siguranţă, cu convingerea că acel bărbat are nevoie de ajutorul nostru, de compasiunea şi de înţelepciunea noastră pentru a-şi îmbunătăţi viaţa.

∞

Intrucât nu ai reuşit să-ţi transformi părinţii (sau doar unul din ei) în personajele tandre, iubitoare, după care ai tânjit atât, reacţionezi cu tot sufletul atunci când întâlneşti acel tip arhicunoscut de bărbat indisponibil emoţional, pe care încerci – ca şi în trecut – să-l schimbi prin iubirea pe care i-o arăţi.

Poate că a trebuit să lupţi cu unul, sau cu amândoi părinţii. Dar orice ar fi fost greşit, absent sau dureros în trecut reprezintă exact ceea ce încerci să dovedeşti că este bine în prezent. Acum începe să devină evident că se petrece ceva nesănătos şi auto-distructiv. Ar fi bine dacă am veni cu toată afecţiunea, compasiunea şi înţelegerea noastră în relaţia cu bărbaţi sănătoşi, bărbaţi de la care am putea spera să primim ceea ce ne lipseşte. Dar nu suntem atrase de bărbaţi sănătoşi, care ne-ar putea oferi ceea ce avem nevoie. Aceştia ni se par plicticoşi. Suntem atrase de bărbaţi care reproduc pentru noi lupta pe care am dus-o cu părinţii noştri, pe vremea când încercam să fim destul de bune, de iubitoare, de merituoase, de utile şi isteţe ca să câştigăm dragostea, atenţia şi aprecierea celor care nu ni le puteau oferi din cauza propriilor lor probleme şi preocupări. Acum reacţionăm ca şi cum dragostea, atenţia şi aprecierea nu contează, dacă nu suntem în stare să le obţinem cu sila de la un bărbat incapabil, şi el, să ni le ofere, din cauza propriilor lui probleme şi preocupări.

∞

Terorizată de posibilitatea abandonului, faci orice să salvezi de la destrămare relaţia cu un bărbat.

Abandonul este un cuvânt tare. înseamnă să fii părăsit, poate chiar să mori, pentru că s-ar putea să nu fii în stare să supravieţuieşti în singurătate. Există abandon literal şi abandon emoţional. Orice femeie care iubeşte prea mult a trăit abandonul emoţional profund, cu toată groaza şi vidul sufletesc pe care le implică. Ca adult, a fi părăsită de bărbatul care e întruchiparea – în atât de multe faţete – a celor care te-au abandonat prima dată, este un fapt care scoate din nou la lumină groaza din străfunduri. Desigur, am face totul ca să evităm retrăirea acestui sentiment.

∞

Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajută” pe bărbatul cu care ai o relaţie.

Teoria din spatele „ajutorului” este că, dacă dă rezultate, bărbatul va deveni aşa cum îl vrei tu, aşa cum simţi nevoia să fie, ceea ce înseamnă că vei fi învingătoare în lupta pentru lucrul după care ai tânjit atâta timp. Aşadar, în timp ce adeseori suntem mai zgârcite în ceea ce ne priveşte, şi chiar renunţăm la noi înşine, vom merge până în pânzele albe ca să-l ajutăm pe el. Eforturile noastre, făcute de dragul lui, includ următoarele: îi cumpărăm îmbrăcăminte, ca să-şi îmbunătăţească imaginea; îi găsim un terapeut, şi-l implorăm să meargă la el; îi finanţăm hobby-urile costisitoare, ca să-şi petreacă timpul mai bine; trecem prin supliciul schimbării locuinţelor, pe motiv că „el nu e fericit aici”; îi dăm jumătate sau chiar toată averea sau bunurile noastre, pentru a nu se simţi inferior; îi oferim o locuinţă, ca să se simtă în siguranţă; îi permitem să abuzeze de noi sentimental, pe motiv că „n-a fost lăsat niciodată până acum să-şi exprime sentimentele”; îi găsim un serviciu.
Aceasta e doar o listă parţială a modalităţilor în care încercăm să-1 ajutăm. Rareori ne întrebăm cât de oportune sunt acţiunile noastre la adresa lui. în realitate, ne consumăm timpul şi energia încercând să concepem alte modalităţi care ar putea da rezultate, mai bune decât cele pe care le-am aplicat deja.

∞

Obişnuită cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, eşti dispusă să aştepţi, să speri şi să îţi dai şi mai mult silinţa să-i faci pe plac.

Dacă o altă persoană, cu o viaţă diferită, s-ar găsi în situaţia noastră, ar putea spune: „Dar e îngrozitor. Am să-i pun capăt”. Dar noi presupunem că, dacă relaţia nu merge şi noi nu suntem fericite, este pentru că încă n-am făcut tot ce trebuia. Interpretăm fiecare nuanţă de comportament ca un semn că partenerul nostru începe în sfârşit să se schimbe. Trăim cu speranţa că mâine va fi altfel. E mai uşor să-l aşteptăm pe el să se schimbe decât să ne schimbăm pe noi înşine, sau ceva din viaţa noastră.

∞

Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie.

Adesea, acelea dintre noi care provin din familii dezechilibrate au avut părinţi iresponsabili, imaturi şi slabi. Am crescut repede şi am devenit pseudo-adulţi, cu mult înalte de a fi pregătite să purtăm povara acestui rol. în acelaşi timp, însă, ne-a făcut plăcere puterea pe care ne-au conferit-o familia şi cei din jur. Acum, ca adulţi, avem impresia că nouă ne revine datoria de a face să funcţioneze relaţia noastră, şi acceptăm compania unor parteneri iresponsabili şi gata să ne aducă învinuiri ce contribuie la adâncirea certitudinii noastre că întreaga responsabilitate ne aparţine. Suntem experte în a ne purta povara.

∞

Respectul de sine este extrem de scăzut şi, în forul tău interior, nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire.

Dacă părinţii noştri nu ne consideră demne de dragostea şi atenţia lor, cum putem atunci să credem că suntem într-adevăr bune şi pricepute? Dintre femeile care iubesc prea mult, foarte puţine sunt convinse, în adâncul fiinţei lor, că merită să iubească şi să fie iubite doar pentru simplul fapt că există. Suntem, în schimb, convinse că avem nişte defecte îngrozitoare, pentru a căror compensare trebuie să facem foarte mult bine. Trăim cu vina de a avea aceste defecte şi cu teama de a fi descoperite. Depunem eforturi inimaginabile pentru a încerca să părem bune de ceva, tocmai pentru că noi înşine nu o credem.

∞

Pentru că ai a avut parte de o copilărie lipsită de siguranţă, simţi nevoia disperată de a avea controlul asupra bărbaţilor şi relaţiilor tale amoroase. îţi ascunzi acest efort de a controla oamenii şi situaţiile sub masca „ajutorului”.

Trăind într-unui din mediile haotice ale familiilor dezorganizate -alcoolic, violent, incestuos – copilul va fi cuprins, fără îndoială, de panică, la gândul că familia sa şi-a pierdut controlul. Persoanele de care acesta depinde nu sunt prezente, pentru că sunt prea bolnave ca să-i asigure protecţia. în realitate, familiile din această categorie sunt mai degrabă o sursă de ameninţări şi suferinţă, decât sursa de siguranţă şi protecţie de care are nevoie copilul. Puterea acestui tip de experienţă fiind atât de copleşitoare şi devastatoare, acelea dintre noi care au avut de suferit din această cauză, „întorc foaia”, cum se spune. Arătându-ne puternice şi utile celorlalţi, ne apărăm împotriva panicii care ne cuprinde atunci când ne aflăm la mâna altora. Nutrim nevoia imperioasă de a fi în preajma oamenilor pe care îi putem ajuta, tocmai pentru a ne simţi în siguranţă şi stăpâne pe situaţie.

∞

In relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli.

Când iubim prea mult, trăim într-o lume imaginară, în care bărbatul lângă care suntem nefericite şi nemulţumite se transformă în ceea ce suntem sigure că poate deveni şi va deveni cu ajutorul nostru. Pentru că ştim foarte puţin despre, ce înseamnă să fii fericit într-o relaţie, pentru că nu avem experienţa a ceea ce înseamnă să fii cu cineva la care ţii şi care îţi împărtăşeşte sentimentele, nu îndrăznim să ne apropiem de ceea ce ne dorim cu adevărat, decât în visul pe care îl trăim. Dacă am avea un bărbat aşa cum ne dorim, de ce ar avea el nevoie de noi? Tot talentul (şi nevoia compulsivă) pus în slujba „ajutorului dat” ar rămâne fără obiect. Cea mai mare parte a identităţii noastre ar şoma. De aceea, alegem un bărbat care să nu fie ceea ce dorim să fie – şi continuăm să visăm.

∞

Eşti dependentă de bărbaţi şi de suferinţa sufletească.

In opinia lui Stanton Peele, autorul volumului Love and Addiction („Dragoste şi dependenţă”), „experienţa care generează dependenţă este aceea care absoarbe conştiinţa persoanei şi, asemeni analgezicelor, calmează anxietatea şi durerea. Poate că nu există nimic mai bun pentru absorbirea conştiinţei noastre decât o relaţie amoroasă de un anumit tip. O relaţie vicioasă se caracterizează prin dorinţa de a te afla mereu în prezenţa liniştitoare a celuilalt. A doua caracteristică este diminuarea capacităţilor persoanei respective de a da atenţie celorlalte aspecte ale vieţii sale şi de a se ocupa de ele.” Folosim obsesia faţă de bărbaţii pe care îi iubim pentru a evita suferinţa, vidul sufletesc, teama şi mânia. Folosim relaţiile amoroase ca pe nişte droguri, ca să evităm să conştientizăm ceea am simţi dacă ne-am adânci în eul nostru interior. Cu cât mai chinuitoare e relaţia cu bărbatul nostru, cu atât mai intensă e distragerea atenţiei noastre de la alte aspecte. O relaţie cu adevărat terifiantă îndeplineşte aceeaşi funcţie – în cazul nostru ca un drog foarte puternic. In absenţa unui bărbat asupra căruia să ne concentrăm, intrăm în abstinenţă şi acuzăm adesea aceleaşi simptome fizice şi psihice care însoţesc abstinenţa la toxicomani: greaţă, transpiraţie, frisoane, tremurat, mersul prin cameră, gânduri obsedante, depresie, insomnie, panică, stări anxioase. în efortul de a calma aceste reacţii, ne întoarcem la ultimul partener sau căutăm cu disperare altul.

∞

Se poate să fii predispusă din punct de vedere emoţional şi, de multe ori, biochimic, la dependenţa de droguri, alcool, şi/sau anumite alimente, mai ales cele care conţin zahăr.

Criteriul de mai sus se aplică îndeosebi acelora (dintre femeile ce iubesc prea mult) ce provin din părinţi care fac abuz de anumite substanţe. Toate femeile care iubesc în exces poartă în suflet rămăşiţe din experienţele anterioare, care le-ar putea determina să facă abuz de tranchilizante pentru a scăpa de sentimentele chinuitoare. Dar şi copiii proveniţi din părinţi dependenţi tind, în general, să moştenească predispoziţia genetică spre o anume dependenţă. Faptul că atâtea fiice cu părinţi alcoolici dezvoltă dependenţa de dulciuri se explică poate prin identitatea aproape perfectă a structurii moleculare a zahărului rafinat şi a alcoolului etilic. Zahărul rafinat nu este un aliment, el este un drog. Nu are nici o valoare nutritivă, doar calorii inconsistente, şi poate modifica sever compoziţia chimică a creierului, fiind pentru multe persoane o substanţă ce creează dependenţă.

∞

Prin atracţia pe care o simţi faţă de persoanele cu probleme care trebuie rezolvate, sau prin implicarea în situaţii de cele mai multe ori haotice, incerte şi chinuitoare din punct de vedere emoţional, eviţi, de fapt, să-ţi îndrepţi atenţia spre responsabilitatea faţă de propria ta persoană.

Deşi ne pricepem foarte bine să intuim ce simte altă persoană, sau să ne dăm seama de ce are nevoie altcineva, nu suntem „conectate” la propriile noastre sentimente şi nu suntem capabile să luăm decizii înţelepte în legătură cu problemele importante ale vieţii noastre, care ne tulbură. De multe ori nu ştim cine suntem noi inşine, iar implicarea în probleme critice ne împiedică să stăm şi să ne gândim în linişte la ele. Asta nu înseamnă că n-am putea juca teatru. Am putea ţipa şi zbiera, am putea plânge şi jeli. Dar suntem incapabile să ne folosim emoţiile pentru a ne călăuzi în alegerea a ceea ce este cu adevărat necesar şi important pentru viaţa noastră.

∞

S-ar putea să ai o înclinaţie spre stări depresive episodice, pe care încerci să le împiedici prin emoţia pe care ţi-o procură o relaţie instabilă.

Exemplu: Una din clientele mele, care făcuse cândva o depresie şi era căsătorită cu un alcoolic, compara viaţa alături de soţul ei cu un accident de maşină care ţi se întâmplă în fiecare zi. îngrozitoarele fluctuaţii, surprizele, manevrele, imprevizibilitatea şi instabilitatea relaţiei reprezentau pentru ea un şoc constant, zilnic. Dacă ai avut vreodată un accident de maşină fără să fi fost grav rănit, trebuie să fi trăit un „punct culminant” al simţurilor, la o zi-două după accident. Asta se întâmplă din cauza şocului suferit de organismul tău, şi a adrenalinei care se formează în cantităţi neobişnuit de mari. Adrenalina e responsabilă pentru „punctul culminant” al simţurilor tale. Dacă eşti o persoană care suferă de depresii, vei căuta, inconştient, situaţii care te ţin în alertă, asemănătoare unui accident de maşină (sau mariajului cu un alcoolic), căci, nu-i aşa, trebuie să fii „la înălţime” ca să eviţi o depresie.
Depresiile, alcoolismul şi abuzul de alimente se înrudesc şi par a se moşteni genetic. De exemplu, majoritatea femeilor bolnave de anorexie cu care am lucrat au avut ambii părinţi alcoolici, iar multe din pacientele mele cu probleme depresive au avut cel puţin un părinte alcoolic. Dacă provii din părinţi alcoolici, s-ar putea să devii o persoană depresivă din două motive: trecutul tău şi moştenirea genetică. Ironia soartei face ca emoţia unei relaţii cu cineva care suferă tocmai de o asemenea boală să te tenteze foarte tare.

∞

Nu te simţi atrasă de bărbaţi amabili, echilibraţi, demni de încredere şi interesaţi de persoana ta. Pe aceştia îi consideri „plicticoşi”.

Bărbaţii instabili ni se par atrăgători, cei pe care nu te poţi bizui -provocatori, cei imprevizibili – romantici, imaturii – încântători, iar capricioşii – misterioşi. Bărbatul furios are nevoie de înţelegerea noastră. Nefericitul are nevoie de alinarea noastră. Bărbatul neadaptat are nevoie de încurajarea noastră, iar cel insensibil de căldura noastră sufletească. Dar nu putem să „reparăm” un bărbat care e bun aşa cum este, iar dacă este înţelegător şi grijuliu faţă de noi, nu-1 putem suferi. Din nefericire, dacă nu avem posibilitatea să iubim un bărbat în exces, nu-1 putem iubi deloc.

∞

Femeile care iubesc prea mult dovedesc prea puţin respect pentru integritatea lor personală într-o relaţie amoroasă. Când experienţele din copilărie sunt deosebit de dureroase, suntem adesea forţaţi inconştient să recreăm situaţii similare toată viaţa, din impulsul de a le putea stăpâni.

Sursa: Robin Norwood – Women Who Love Too Much – When You Keep Wishing andHoping He’ll Change

Ţi-ar mai plăcea:

Eliberarea emotiilor
O poveste despre lumină (Scrisoare pentru când vei veni)
Posesivitate şi frică
Explorarea puterii iubirii
Iubirea
Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica integritatii personale(6)