Cercetări recente arată că părinţii îşi influenţează în mod subconştient copiii chiar înainte de naştere şi că acest act, efectuat în mod conştient, poate duce la naşterea unor copii mai inteligenţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi.
Suntem personal responsabili pentru tot ce ni se întâmplă în viaţă.
O astfel de responsabilitate însemna prea mult pentru majoritatea oamenilor.
După o conferinţă, o femeie mai în vârstă din public a fost aşa de deranjată de încheierea mea încât a venit cu soţul ei în spatele scenei şi, cu lacrimi în ochi, mi-a contestat concluzia.
Ea nu şi-a dorit nici o parte din tragediile pe care le trăise
Acea femeie m-a convins că trebuie să-mi modific finalul conferinţei. Am realizat că nu vroiam să contribui la a face pe nimeni să se simtă vinovat.
Ca societate, suntem mult prea capabili să scoatem pe altcineva ţap ispăşitor pentru problemele noastre.
Pe măsură ce ne înţelegem mai bine viaţa, devenim mai bine echipaţi pentru a ne asuma responsabilitatea vieţii noastre.
După o oarecare deliberare, femeia din public a acceptat bucuroasă următoarea soluţie: eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta, după ce ai devenit conştient că eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta.
Un om nu poate fi „vinovat” că este prost ca părinte decât dacă este deja conştient de informaţiile descrise mai sus şi le desconsideră.
Odată ce devii conştient de aceste informaţii, poţi începe să le aplici pentru a-ţi reprograma comportamentul.
Şi dacă tot suntem la subiectul miturilor despre actul de a fi părinte, este absolut fals că eşti acelaşi părinte pentru toţi copiii tăi. Al doilea tău copil nu este o clonă a primului. În lumea ta nu se întâmplă aceleaşi lucruri care s-au întâmplat când s-a născut primul tău copil.
Credeam odată că am fost acelaşi părinte pentru primul meu copil ca şi pentru cel de-al doilea, care este foarte diferit de primul. Dar când mi-am analizat felul în care m-am purtat, am descoperit că lucrurile nu au stat aşa. La naşterea primului copil, eram în facultate, care a reprezentat pentru mine o perioadă dificilă, plină de muncă şi de nesiguranţă. Când s-a născut cea de-a doua fiică a mea, eram un cercetător plin de încredere, gata să-mi încep cariera academică. Am avut mai mult timp şi mai multă energie psihică pentru a fi un părinte mai bun pentru amândoi copiii – prima mea fiică era atunci un ţânc ce abia învăţa să meargă.
Alt mit despre care aş dori să vorbesc este acela că bebeluşii au nevoie de foarte multă stimulare sub forma diferitelor materiale şi dispozitive de învăţare vândute părinţilor pentru a mări inteligenţa copiilor.
Cartea scrisă de Michael Mendizza şi Joseph Chilton Pearce, Magical Parent, Magical Child, arată clar că joaca, nu programarea, este cheia pentru optimizarea învăţării şi performaţelor bebeluşilor şi copiilor. (Mendizza and Pearce, 2001).
Copiii au nevoie de părinţi care să le alimenteze într-un mod jucăuş curiozitatea, creativitatea şi capacitatea de a fi uimit. Este evident că ceea ce le trebuie fiinţelor umane este hrană sub formă de iubire şi abilitatea de a-i observa pe cei mai în vârstă trăindu-şi viaţa de zi cu zi. Când bebeluşii de la orfelinate, de exemplu, sunt ţinuţi în pătuţuri şi li se dă doar de mâncare, fără schimburi de zâmbete şi îmbrăţişări, le apar probleme de dezvoltare de lungă durată.
Un studiu efectuat asupra orfanilor din România, efectuat de Mary Carlson, neurobiolog la Harvard Medical School, a concluzionat că lipsa de contact şi atenţie din orfelinate şi spitalele pentru copii stopează dezvoltarea copiilor şi le afectează negativ comportamentul.
Carlson, care a studiat 60 de copii români cu vârste cuprinse între câteva luni şi trei ani, le-a măsurat nivelul de cortizon analizând mostre de salivă. Cu cât era mai stresat un copil, stres determinat de nivelul mai mare decât cel normal al cortizonului din sânge, cu atât mai proaste erau consecinţele. (Holden, 1996)
Carlson şi alţi cercetători au făcut cercetări şi pe maimuţe şi şobolani, demonstrând existenţa unor relaţii cruciale între atingere, secreţia de cortizon (hormon al stresului) şi dezvoltarea socială. Studiile lui James W. Prescott, fost director la National Institutes of Health’s Human Health and Child Development, au arătat că maimuţele nou-născute lipsite de contact fizic cu mamele lor sau de contact social cu alte maimuţe au dezvoltat profiluri anormale de stres şi au devenit sociopaţi violenţi. (Prescott, 1990)
După aceste studii, Prescott a efectuat o evaluare a culturilor umane bazată pe modul în care îşi cresc copiii. El a descoperit că dacă membrii unei societăţi îşi luau copiii în braţe, îi iubeau şi nu reprimau sexualitatea, acea cultură era una paşnică, stabilă. Astfel de culturi sunt caracterizate de părinţi ce menţin un contact fizic pe durate mari de timp cu copiii lor, ducându-i, de exemplu, la piept sau în spate de-a lungul zile. Prin contrast, societăţile care îşi privează bebeluşii, copiii şi adolescenţii de atingere de durată au inevitabil un caracter violent. Una dintre diferenţele între aceste două tipuri de populaţii este faptul că mulţi dintre copiii care nu au parte de contact fizic suferă de dezordini afective somato-senzoriale. Această boală este caracterizată de incapacitatea de a suprima fiziologic nivelele ridicate de hormoni de stres care sunt premergătoare episoadelor violente. (Prescott, 1990, 1996)
Toate aceste descoperiri ne fac să realizăm cauza violenţei care se răspândeşte în Statele Unite. În loc de a fi de acord cu apropierea fizică, practicile uzuale medicale şi psihologice o descurajează adesea. De la intervenţia nenaturală a medicilor în procesul natural al naşterii, de exemplu, separând nou-născutul de părinţi pentru perioade extinse în creşe îndepărtate, până la sfătuirea părinţilor să nu răspundă la ţipetele bebeluşului din teama de a nu-l răsfăţa… astfel de practici, bazate pesemne pe „ştiinţă”, contribuie fără îndoială la violenţa existentă în civilizaţia noastră.
Cercetările referitoare la atingere – sau la lipsa acesteia – sunt descrise detaliat pe site-ul http://www.violence.de.Ce putem spune însă despre copiii români care provin din medii lipsite de afecţiune şi devin ceea ce un cercetător a numit „minunăţii pline de viaţă”? De ce prosperă unii copii în ciuda antecedentelor pomenite mai sus? Pentru că au gene „mai bune”? Ştiţi deja că nu cred aşa ceva. Cel mai probabil este că părinţii lor au asigurat un mediu prenatal şi perinatal favorabil, precum şi o alimentaţie bună în momentele cruciale pentru dezvoltarea copiilor.
Lecţia pentru părinţii adoptivi este că nu ar trebui să pretindă că vieţile copiilor au început din momentul în care au ajuns sub ocrotirea lor. Este posibil ca acei copii să fi fost deja programaţi de părinţii naturali cu credinţa că nu sunt doriţi sau că nu pot fi iubiţi. În cazurile mai fericite, este posibil ca ei să fi primit mesaje pozitive de la îngrijitori, într-o etapă crucială pentru dezvoltarea lor. Dacă părinţii adoptivi nu vor fi conştienţi de programarea pre şi perinatală, ar putea fi incapabili să se ocupe într-un mod realist de problemele post-adoptive. S-ar putea să nu realizeze că copiii nu le-au venit sub formă de „pagini nescrise”, mai ales că noii născuţi nu vin pe lume neafectaţi de cele nouă luni petrecute în uterul matern. Este mai bine să realizeze existenţa programării şi să încerce, dacă este necesar, să o schimbe.
Mesajul este clar pentru părinţii adoptivi sau naturali: genele copiilor dumneavoastră le reflectă doar potenţialul, nu destinul. Depinde de dumneavoastră să asiguraţi un mediu care să le permită copiilor să se dezvolte până la maximul permis de potenţialul lor.
Observaţi că nu susţin că părinţii trebuie să citească munţi de cărţi despre cum să fii părinte. Am cunoscut mulţi oameni care sunt atraşi intelectual de ideile prezentate în această carte. Însă doar interesul intelectual nu este suficient. Şi eu am trecut prin aşa ceva. Eram conştient din punct de vedere intelectual de ideile pe care le-am prezentat în această carte, dar, înainte de a face un efort în direcţia schimbării, aceste idei nu au avut nici un efect asupra vieţii mele. Dacă veţi citi cartea aceasta şi veţi crede că e de ajuns pentru ca viaţa dumneavoastră şi a copiilor dumneavoastră să se schimbe, veţi face echivalentul înghiţirii ultimei pilule produsă de industria farmaceutică gândind că va „rezolva” toate problemele. Nimic nu este rezolvat până nu faceţi efortul de a schimba efectiv starea de fapt.
Iată provocarea pe care v-o adresez. Lăsaţi temerile nefondate să dispară şi aveţi grijă să nu implantaţi frici inutile şi credinţe limitatoare în minţile subconştiente ale copiilor. Şi, ceea ce este mai important, nu acceptaţi mesajul fatalist al determinismului genetic. Vă puteţi ajuta copiii să-şi realizeze potenţialul şi vă puteţi schimba viaţa personală.
Luaţi în seamă lecţiile de creştere şi protecţie pe care le dau celulele şi transformaţi-vă viaţa într-o creştere de fiecare dată când este posibil. Ţineţi minte că, pentru fiinţele umane cel mai puternic promotor al dezvoltării nu este şcoala cea mai la modă, jucăria cea mai mare sau slujba cea mai bine plătită.
Cu mult înainte de biologia celulară şi studiile pe copiii din orfelinate, părinţi conştienţi şi profeţi ca Rumi au ştiut că pentru bebeluşii şi adulţii umani cel mai bun promotor al dezvoltării este iubirea.
,,O viaţă fără Iubire este lipsită de valoare Iubirea este Apa Vieţii Bea-o până la capăt cu inima şi cu sufletul”
Sursa: Biologia credinţei – Părinţii pe post de ingineri geneticieni, de dr. Bruce Lipton-specialist în biologie celulară
Iti va fi de folos daca vei citi si Părinti de vocatie, copii cu destin împlinit
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 