Eliberarea de cunoscut

„Trebuie sa fiţi propriul vostru maestru si sa puneţi sub semnul întrebării tot
ceea ce aţi acceptat orbeste „

               (Jiddu Krishnamurti- ,,Eliberarea de cunoscut” Editura Herald, 2006 )

 

Relația Maestru- Discipol (dintre centru si periferie) nu face altceva decât sa mențină programarea reactiva infantila a sclavilor cu centrul in alții.

In momentul când devenim propriul nostru maestru se realizează programarea subiectiva, cu centrul in minte (ego) a liderilor, creativilor, visătorilor. Ne eliberam doar atunci când transcendem dualitatea si devenim propriul nostru maestru si propriul discipol.
„Maeștrii au un efect distrugător asupra discipolilor, iar aceștia il distrug pe Maestru. Trebuie sa fiți propriul vostru Maestru si sa puneți sub semnul întrebării tot ceea ce ați acceptat orbește. (Jiddu Krishnamurti – ” Eliberarea de cunoscut”, Editura Herald, 2006)
Indicarea caii de eliberare din minte si din programarea reactiva (centrul in afara si in alții) la care se refera si Eckhart Tolle, atunci când arata ca pentru a te elibera din minte este necesara practica îndoielii: ” Când nu mai crezi in tot ce gândești, ieși din minte si vezi clar ca tu nu esti gânditorul”, semnifica totodată si eliminarea subordonării profesor-elev, sapan-executant /sclav, maestru – discipol; recomandarea lui Jiddu Krishnamurti, care indica înlocuirea sapanului /maestrului/sefului, cu un prieten si colaborator, fiindcă cel care controlează pana la trezire (eliberare din minte) este egoul (centrul virtual operațional al mintii).

Fraza „Trebuie sa fiţi propriul vostru maestru„, este caracteristica pt ego si minte, care dorește sa fie stapanul, cel care controlează si are totul in vedere.
Așadar eliminarea programării reactive care-i pune pe alții in centru ( care are centrul in afara sinelui ) este indicata astfel: „Asta depinde de tine, si nu de altcineva, pentru că în aceasta nu există nici un profesor, nici elev; nu există nici lider (conducător); nu există nici un guru; nu există nici maestru, nici Salvator (Mântuitor)”.
Captivitatea in minte face ca ființele umane să eticheteze toate procesele, percepțiile sale, sa găsească atribute pentru fiecare copac, pasare, râu ori alte ființe însoțitoare vieții si să-si
imagineze că totul se repetă, ca toate aceste experiențe au o rădăcina comuna, etichetele fiind imobile in ciuda faptului ca nu există două clipe identice, ca nu putem sa ne odihnim de doua ori la umbra aceluiași copac, nu ne putem scălda de două ori in apa aceluiași râu, ori sa ascultam același tril de pasare de mai multe ori.
Brâncuși spunea ca „Oamenii nu-si mai dau seama de bucuria de a trai, pentru ca nici nu mai pot sa vadă minunile naturii” . A cunoaște cum sa privim nu ne vindeca de orbire, ci ne menține prizonieri in minte si in „a privi” umbrele. Pentru a te elibera din minte practicarea caii îndoielii devine soluția salvatoare:”Trebuie sa fiţi propriul vostru maestru si sa puneţi sub semnul întrebării tot ceea ce aţi acceptat orbește ” (Jiddu Krishnamurti Eliberarea de cunoscut Editura Herald) .

” Când nu mai crezi in tot ce gândești, ieși din minte si vezi clar ca tu nu ești gânditorul( Eckhart Tolle) „
Paradoxul lui Bertrand Russel indica modalitatea de trezire a celor centrați in minte calea îndoielii recomandata de Buddha, iar nu un adevăr, care ne indemna sa ne manifestam intoleranta fata de cei diferiți, pe care mintea ii percepe drept inferiori ( cei centrați in inima sunt eronat etichetați drept prosti ori fanatici, de către cei centrați in minte), printre cei care au urmat calea inimii aflându-se si Iisus: „Intreaga problemă cu lumea este că proştii şi fanaticii sunt întotdeauna atât de siguri de ei înşişi, in timp ce oamenii înţelepţi sunt atât plini de îndoieli”.

În practica îndoielii nu este vorba de a nu crede pe nimeni si de a nu respecta credințele si nevoile celorlalți oameni, printr-o atitudine potrivnica si vehementa ci de a nu crede in propria-ti minte. Îndoiala reprezintă o metoda de separare, de eliminare a identificării, care nu se practica in cadrul relațiilor interumane, ci pentru eliminarea creditării obsesiilor, gândurilor, credințelor eronate si limitative. Daca îndoiala nu ar fi un instrument la fel de puternic precum credința, folosit in eliminarea tendinței de a raționa si mentaliza totul, atunci nu si-ar găsi sensul indicația făcuta de către însuși Buddha, ca sa nu fie practicata in cadrul relațiilor interumane: „Nu este nimic mai nociv in relațiile sociale decât obiceiul de a te îndoi. Îndoiala separă oamenii, este o otravă care dezintegrează prietenii şi rupe relaţiile plăcute. Este un ghimpe care irită şi doare…….. este o sabie care ucide.
Invatarea relaxării si a abandonării înseamnă dezvățarea de a controla si de a lupta, de a ieși din prizonieratul mintii ( din orbire, ignoranţa, neputința, adormire, captivitate in transa colectivă ) din întărirea egoul (prin identificarea cu ceea ce am fost condiţionaţi să credem că suntem şi cu ceea ce deja cunoastem ). Din păcate unele ființe umane nu realizează ca aceasta deprindere ( care condiționează o relaxare eficienta abandonului ) se poate aprofunda prin conștientizare si înțelegere si isi creează alte mecanisme care trădează dependenta (alcoolism, sexualitate, droguri, etc).

Abandonul nu înseamnă renunțarea la obiectivele noastre, ci eliberarea destinaţiei la care trebuie să ajungem.

Lucrul pe care-l eliberam este de fapt opoziţia sau rezistenţa noastră privitore la „ceea ce este”, pentru a permite momentului ,,acum” să fie experimentat si integrat cu împăcare, detașare, uşurinţă, relaxare.
Când luptam împotriva unui lucru, adevărata noastră putere este metabolizata intr-un război interior, care alimentează chiar lucrul pe care dorim să-l expulzam, chiar obiectul luptei. Când însă, îmbrățișam viaţa cu tot ceea ne aduce ea, ne simţim in armonie cu noi insine , plini de speranța, in acord divin cu tot „ceea ce este” .
Observându-ne gândurile ca un martor imparţial şi sesizând momentele in care resimţim disconfort, stres, tulburare, durere, cu siguranța ca vom sesiza acele turbulente care ne agită mintea precum şi cele pe care le exprimam prin cuvinte si care sunt antitetice iubirii , compasiunii faţă de sine şi de ceilalţi .

Corpul ne va da indicii de indata ce vom manifesta opoziţie ori rezistenţă, emoțiile întregind tabloul. Ne vom descoperi predându-ne permanent lui ,,acum”, cu fiecare expiraţie, predând totul Divinității, inclusiv visele si dorinţele noastre,de-a lungul întregii zile, această deprindere dezvoltându-se progresiv, prin repetarea practicii de predare, de abandonare, in timp ce ne învelim in pace, armonie, încredere şi prezenţă conştientă imparţială.

Abandonul, predarea, ne ajută la desfacerea ancorelor, diminuarea captivităţii in minte si deschiderea ființei către chemarea ghidul interior, care vine dinspre sufletul nostru, lipsit de cohorta gălăgiei mentale, in acord cu Sinele divin.