Vizibilitatea psihologica

LianaSutPhotography

Ființele umane doresc și au nevoie de experiența conștiinței de sine care rezultă din percepția sinelui ca un obiectiv existent și sunt capabile să realizeze această experiență prin interacțiunea cu conștiința altor ființe vii.

Extrem de importantă pentru educarea respectului de sine al unui copil este experienţa de vizibilitate psihologică.

Un copil are o dorinţă înnăscută de a fi văzut, auzit şi înţeles şi de a i se răspunde pe măsură. Pentru un eu care este încă în formare, această nevoie este una urgentă. Este unul dintre motivele pentru care va căuta o reacţie din partea părintelui după ce a făcut un anumit lucru. Un copil care vede că încântarea sa este bună, valoroasă, dar este pedepsit pentru asta de adulţi se confruntă cu senzaţia de invizibilitate şi dezorientare. Un copil care este lăudat că se poartă ca un îngeraş, dar ştie că acest lucru nu este adevărat, se confruntă, de asemenea, cu senzaţia de invizibilitate şi dezorientare.

Când transmitem dragoste, apreciere, empatie,
acceptare, respect, facem un copil să se simtă vizibil.

Dacă spun sau fac ceva, iar eu percep reacţia ta ca fiind potrivită cu comportamentul meu, dacă eu îmi exprim bucuria, iar tu arăţi că înţelegi starea mea, dacă eu sunt trist şi tu empatizezi cu mine sau dacă fac un lucru de care sunt mândru, iar tu zâmbeşti în semn de admiraţie, simt că sunt înţeles de tine. Mă simt vizibil. In schimb, dacă spun sau fac ceva, iar tu răspunzi într-un fel care nu are nici un sens pentru mine din punct de vedere al comportamentului meu (dacă am chef de joacă, iar tu reacţionezi ca şi cum aş fi ostil, dacă îmi exprim bucuria, iar tu dai dovadă de nerăbdare şi îmi spui să nu mă prostesc, dacă sunt trist, iar tu îmi spui că mă prefac sau dacă fac ceva de care sunt mândru, iar tu mă condamni, nu mă simt văzut şi înţeles, ci mă simt invizibil).
Dacă vreau să par vizibil în faţa ta, nu îţi cer să aprobi ceea ce spun. Putem avea o discuţie filosofică sau politică şi putem avea puncte de vedere diferite, dar dacă înţelegem şi opinia celuilalt, iar răspunsurile noastre sunt în concordanţă, putem continua să ne simţim vizibili unul pentru altul chiar şi dacă ne contrazicem, să ne simţim bine.
Când ne simţim vizibili, simţim că cealaltă persoană şi noi trăim în aceeaşi realitate, în acelaşi univers, metaforic vorbind. Dacă nu se întâmplă acest lucru, este ca şi cum am trăi în realităţi diferite.

Dar toate interacţiunile umane satisfăcătoare presupun congruenţă la acest nivel; dacă nu experimentăm aceleaşi realităţi, nu putem relaţiona într-un mod satisfăcător de ambele părţi. Dorinţa de vizibilitate este dorinţa de a exista o formă de obiectivitate. Nu mă pot percepe pe mine ca persoană ca fiind „obiectiv” doar la nivel intern, dintr-o perspectivă care este doar a mea. Dar dacă reacţiile tale au sens din punct de vedere al percepţiilor mele interioare, o oglindă care îmi permite să am o experienţă obiectivă legată de propria mea persoană. Mă văd pe mine reflectat în reacţiile tale (adecvate).
Vizibilitatea este o problemă care ţine şi de nivel. Incepând din copilărie, primim de la celelalte fiinţe umane un feedback adecvat; fără acest feedback nu putem supravieţui. In viaţa noastră vor exista persoane ale căror reacţii ne vor permite să ne simţim foarte puţin vizibili ci dacă suntem norocoşi, vor exista şi persoane care ne vor face să ne simţim extrem de vizibili.
Pe de altă parte, să spunem că în relaţiile de dragoste, vizibilitatea este prezentă în mai mare măsură. Cineva care ne iubeşte cu pasiune este motivat să ştie şi să înţeleagă modul în care suntem mult mai profund decât cineva cu care avem o relaţie formală. Cât de des auzi asta de la o persoană îndrăgostită? „El mă înţelege aşa cum nu mi s-a mai întâmplat„. Frecvenţa durerii provocată de invizibilitatea resimţita în copilărie , este în mod clar sursa principală a multor probleme de dezvoltare şi a insecurităţii din relaţiile adulte.

Astfel, dacă m-aş fi simţit vizibil în faţa părinţilor mei:
Nu m-aş fi temut atât astăzi de oameni.
M-aş fi simţit un membru al rasei umane.
M-aş fi simţit în siguranţă.
M-aş fi simţit eu însumi vizibil în faţa mea.

M-aş fi simţit iubit.

Aş fi simţit că există speranţă.
Aş fi simţit că fac parte din familie.
M-aş fi simţit conectat.
M-aş fi simţit sănătos.
M-ar fi ajutat să mă înţeleg pe mine.
Aş fi simţit că am o casă.
Aş fi simţit că aparţin cuiva.
Dacă un copil spune cu tristeţe: „Nu am primit nici un rol în piesa de teatru de la şcoală”, iar mama răspunde, empatic, „Cred că te-a durut„, copilul se simte vizibil. Cum s-ar simţi un copil dacă mama i-ar spune tăios: „Crezi că în viaţă primeşti întotdeauna ceea ce vrei?„
Dacă un copil se joacă prin casă, plin de bucurie şi încântare, iar mama îi spune zâmbind: „Eşti bucuros astăzi„, se simte vizibil. Cum se simte un copil dacă mama spune: „Chiar trebuie să faci atâta zgomot? Eşti atât de egoist şi de neatent. Ce e cu tine?„
Dacă un copil se străduieşte să ridice o căsuţă în copacul din curtea din spate, iar tatăl îi spune, admirativ: „Deşi e greu, vei reuşi„, copilul se simte vizibil. Cum s-ar simţi copilul dacă tatăl i-ar spune: „Doamne, nu poţi să faci nimic?”
Dacă un copil se plimbă cu tatăl lui şi comentează despre tot felul de lucruri pe care le vede pe drum, iar tatăl spune: „Chiar observi multe lucruri„, copilul se simte vizibil. Cum s-ar simţi un copil dacă tatăl i-ar spune: „Doamne, nu te mai opreşti odată?”
Când transmitem dragoste, apreciere, empatie, acceptare, respect, facem un copil să se simtă vizibil. Când transmitem indiferenţă, desconsiderare, condamnare, ridiculizare, îl ducem pe copil pe tărâmul singuratic al invizibilităţii.
Psihologii şi educatorii, reflectând la elementele din copilărie care ajută la dezvoltarea respectului de sine, vorbesc adesea despre faptul că un copil trebuie apreciat pentru unicitatea sa, dându-i un sentiment de afiliere sau apartenenţă (sentimentul originilor). Ambele scopuri sunt îndeplinite în măsura în care copilul are senzaţia de vizibilitate.

Vizibilitatea nu este acelaşi lucru cu laudele. Dacă vezi un copil care se străduieşte să-şi facă o temă şi spui; „Matematica este grea pentru tine , nu e o laudă. Dacă spui: „Pari supărat acum —vrei să discutăm despre asta?”, nu este o laudă. Dacă spui: „Ai vrea să nu fii nevoit să mergi la dentist”, nu este o laudă. Dar asemenea propoziţii dau copilului sentimentul că este văzut şi înţeles.
Dacă iubim într-adevăr pe cineva, indiferent că este vorba despre copilul nostru, despre partenerul de viaţă sau despre un prieten, abilitatea de a-i oferi experienţa vizibilităţii este esenţială. Asta presupune abilitatea de a vedea. Şi mai presupune şi exerciţiul conştientizării.
Şi dacă oferim aceste lucruri copilului nostru – vizibilitate, conştientizare – modelăm o practică cu care el trebuie să înveţe să se obişnuiască.

Sursa: Nathaniel Branden-Cei şase stâlpi ai încrederii în sine

Articole care te așteaptă:

Sinele în relație
Onoreaza-ti copilul interior
Caracteristici ale parintilor de succes
Copiii au nevoie să fie IUBIŢI
Respectul de sine

---

Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica integritatii personale(6)

Când ne comportăm intr-un fel care contravine propriului nostru mod în care considerăm că ceva este adecvat, ne pierdem din valoare în faţa noastră.

Pe măsură ce ne maturizăm şi ne dezvoltăm propriile standarde (sau le preluăm pe ale altora), problema integrităţii personale presupune creşterea importanţei autoevaluării.
Integritatea reprezintă o integrare a ideilor, convingerilor, standardelor, credinţelor – în comportament. Când comportamentul nostru se identifică cu valorile practicate, când idealurile şi practica sunt unul şi acelaşi lucru, atunci dăm dovadă de integritate.Când ne comportăm într-un fel care contravine propriului nostru mod în care considerăm că ceva este adecvat, ne pierdem din valoare în faţa noastră. Ne respectăm mai puţin pe noi înşine. Dacă politica devine una obişnuită, avem încredere mai puţină în noi sau chiar încetăm complet să mai credem în noi.

La un nivel mai simplu, integritatea personală se referă la întrebări de genul: Sunt onest, de încredere şi te poţi bizui pe mine? Imi ţin promisiunile? Fac lucrurile despre care spun că le admir la ceilalţi şi evit să fac lucrurile pe care le dispreţuiesc la ceilalţi? Sunt corect şi just în relaţia mea cu ceilalţi?

Câteodată putem fi subiectul unui conflict între diferitele valori care apar într-un context particular, iar soluţia se poate să nu fie chiar atât de evidentă. Integritatea nu ne garantează faptul că facem cea mai bună alegere; presupune doar ca eforturile noastre de a găsi cea mai bună alegere să fie autentice – că suntem conştienţi, conectaţi la ceea ce ştim deja, că facem apel la propria raţiune, că ne asumăm responsabilitatea alegerii şi consecinţele sale, că nu încercăm să evadăm într-o ceaţă mentală.

Integritatea înseamnă congruenţă. Cuvintele şi comportamentul se potri vesc exact.
Există oamenii in care ştim că putem avea încredere şi alţii în care ştim că nu putem avea. Dacă ne întrebăm care este motivul, vom vedea că această congruenţă este un element de bază. Avem încredere în congruenţă, dar nu avem încredere în incongruenţă.
Studiile au arătat că foarte multe persoane din organizaţii nu au încredere în cei de deasupra lor. De ce? Din cauza lipsei de congruenţă. Declaraţii minunate referitoare la misiune, nesusţinute de practică. Doctrina respectului faţă de individ, neaplicată practic. Sloganuri despre serviciile acordate clienţilor lipite pe pereţi, dar care nu se potrivesc cu realitatea de zi cu zi. Predici despre onestitate anihilate de bârfe. Promisiunea de corectitudine, trădată de favoritisme.
In cele mai multe organizaţii, totuşi, există femei sau bărbaţi în care ceilalţi au încredere. De ce? îşi ţin promisiunile. îşi onorează anga¬jamentele. Nu numai că promit că îi avansează pe ceilalţi, ci chiar o fac. Nu numai că predică corectitudinea, ci o şi practică. Nu numai că vorbesc despre onestitate şi integritate, dar le şi respectă.
Le-am spus unor directori următoarea frază: Dacă vreau ca oamenii să mă perceapă drept o persoană de încredere….

Au urmat apoi mai multe variante: Trebuie să-mi fin promisiunile; Trebuie să fiu imparţial în relaţiile cu ceilalţi; Trebuie să pun în practică tot ceea ce spun; Trebuie să-mi urmez propriile angajamente; Trebuie să lupt pentru oamenii mei.

Pentru toţi directorii care voiau să fie percepuţi ca nişte persoane de încredere, era foarte clar ce trebuiau să facă.

Există părinţi în care copiii cred, la fel cum există părinţi în care copiii nu cred. De ce? Principiul este exact cel de mai sus: congruenţa.
Este posibil ca aceşti copii să nu poată formula exact ceea ce cred, dar au propriile păreri.
Ce se întâmplă atunci când ne trădăm propriile standarde
Ca să înţelegem de ce lipsa integrităţii este în detrimentul respectului de sine, să vedem mai întâi ce presupune lipsa integrităţii. Dacă acţionez în contradicţie cu o valoare morală pe care o are altcineva, şi nu eu, se Ipoate să greşesc sau nu, dar nu pot fi acuzat că mi-am încălcat propriile mele convingeri. Dacă, totuşi, acţionez contrar a ceea ce eu cred că este corect, dacă acţiunile mele nu respectă valorile pe care le am, atunci {acţionez împotriva propriei judecăţi şi îmi trădez modul de gândire, ipocrizia, prin caracterul ei, este vătămătoare. Mintea o respinge. O lipsă de integritate mă subminează şi îmi afectează propriul eu. Mă afectează aşa cum nu o poate face o respingere sau o acuzaţie externă.

Dacă le ţin copiilor mei predici despre onestitate, dar îmi mint prietenii şi vecinii; dacă devin indignat atunci când oamenii nu îşi respectă angajamentele faţă de mine, dar nici eu nu le respect pe cele făcute altora; dacă ţin predici referitoare la calitate, dar le vând clienţilor nişte produse îngrozitoare, fără să-mi pese; dacă vând acţiuni despre a căror valoare ştiu că va scădea unui pacient care are încredere în mine; dacă pretind că îmi pasă de ideile oamenilor mei, dar eu deja mi-am format o părere; dacă vorbesc de rău un coleg la birou, dar în faţă îi laud realizările; dacă cer un feedback onest, dar îi penalizez pe angajaţii care nu sunt de acord cu mine; dacă cer ca toţi ceilalţi să facă sacrificii financiare în perioadele mai grele, dar eu îmi ofer un bonus uriaş – pot evada din ipocrizia mea, pot produce anumite raţionalizări, dar cert este că lansez un atac asupra respectului faţă de mine însumi pe care nici o raţionalizare nu îl va risipi.
Dacă de mine depinde să-mi măresc respectul faţă de mine, tot de mine depinde să-l şi cobor.
Una dintre cele mai mari autodecepţii este să-ţi spui: „Doar eu voi şti”. Doar eu voi şti că sunt un mincinos. Doar eu voi şti că nu m-am purtat corect cu oamenii care au avut încredere în mine. Doar eu voi şti că nu am de gând să-mi onorez promisiunea. Consecinţa este că judecata mea nu este importantă, ci doar judecata celorlalţi contează. Dar când vine vorba despre respectul de sine, trebuie să mă tem mai mult de propria judecată decât de a celorlalţi. în curtea interioară a propriei mele minţi judecata mea este singura care contează. Ego-ul meu, eul din centrul conştiinţei mele, reprezintă judecata de care nu pot scăpa. Ii pot evita pe cei care au aflat un adevăr umilitor despre mine, dar nu mă pot evita pe mine.

Cea mai mare parte a problemelor de integritate cu care ne confruntăm nu sunt unele mari, ci dimpotrivă, şi totuşi cantitatea totală a alegerilor noastre are un impact asupra propriului sine.

Grupurile dedicate dobândirii respectului de sine, formate din persoane care au venit cu un scop specific, care doresc să aibă o eficacitate personală şi un respect de sine mai mari, au dat urmatoarele raspunsuri, cand într-o seară le-am oferit fraza:

Dacă aş avea cu 5% mai multă integritate în viaţa mea…
Aş spune celorlalţi atunci când fac lucruri care mă deranjează.
Nu aş mai cheltui mulţi bani.
Aş fi sinceră cu soţul meu în legătură cu preţul hainelor.
Le-aş spune părinţilor că nu cred în Dumnezeu.
Aş admite că flirtez.
Nu aş fi atât de respingător cu oamenii pe care nu îi plac.
Nu aş râde la glume pe care le consider stupide şi vulgare.
Aş depune mai multe eforturi la locul de muncă.
Aş ajuta-o pe soţia mea mai mult la treburile gospodăreşti, aşa cum i-am promis.
Le-aş spune clienţilor adevărul despre produsele pe care le cumpără.
Nu aş spune doar ceea ce vor să audă ceilalţi.
Nu mi-aş vinde sufletul doar ca să fiu popular.
Aş spune „nu” atunci când vreau să spun „nu”.
Mi-aş asuma responsabilitatea faţă de oamenii pe care i-am rănit.
Aş face observaţii.
Mi-aş ţine promisiunile.
Nu aş pretinde înţelegere.
Nu aş nega că m-am înfuriat.
Aş face mai multe eforturi ca să fiu corect şi să-mi ţin promisiunile.
Aş recunoaşte că m-au ajutat şi alţii. & g m.
Aş recunoaşte în faţa copiilor că m-am înşelat.
Nu aş mai lua rechizite de la birou.
Uşurinţa şi viteza cu care oamenii au dat răspunsurile subliniază faptul că aceste probleme sunt oarecum conştientizate, deşi există o motivaţie clară să fie evitate. (Unul dintre motivele pentru care cred că această completare a propoziţiilor se dovedeşte atât de utilă este puterea de a trece peste cele mai multe blocaje şi evitări.) O tragedie a multor persoane este că ele subestimează înfiorător de mult costurile res¬pectului de sine şi consecinţele ipocriziei şi lipsei de onestitate. Ei îşi imaginează că în cel mai rău caz ar putea resimţi puţin disconfort, dar spiritul însuşi este contaminat.

Sursa : Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Te invit sa scrii chiar in acest moment, ce s-ar intampla in viata ta daca ai avea cu 5% mai multă integritate …

Iti multumesc ca te afli aici. Sunt onorata sa facem calatoria spre cunoasterea de sine impreuna! Iti va fi de folos daca vei citi si articolul:Cele şase practici ale încrederii în sine: Practica unei vieti în care ti-ai stabilit scopuri(5)

Ţi-ar mai plăcea:

Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica propriei responsabilitati(3)
Practica încrederii în sine(4)