arbore

Ne imaginăm părinţii, mama şi tatăl, aşa cum sunt. în spatele lor sunt părinţii fiecăruia, căci şi părinţii noştri au fost odată copii. In spatele părinţilor lor stau alţi părinţi şi tot aşa, la nesfârşit, multe generaţii anterioare.

Viaţa care curge prin toţi aceştia are o origine necunoscută nouă.
Viaţa este cel mai puternic lucru care există. Este lucrul cel mai cuprinzător, mai spiritual, mai dumnezeiesc. Relaţia cu Dumnezeu nu poate fi decât o relaţie cu viaţa. Şi orice relaţie cu viaţa este până la urmă o relaţie cu Dumnezeu.
Această viaţă curge în mod divin, real, prin aceste generaţii. Nimeni nu poate adăuga sau îndepărta ceva. Prin faptul de a primi şi a dărui mai departe, toate aceste generaţii au fost desăvârşite. Au fost desăvârşite prin armonia lor cu un impuls divin. Astfel, prin multe generaţii, viaţa a ajuns în cele din urmă la părinţii noştri. Ei s-au iubit ca bărbat şi femeie. Din iubirea lor ca bărbat şi femeie ne-am născut noi. Viaţa noastră este fructul iubirii lor. Ii privim pe părinţi, ne deschidem inima şi primim de la ei, aşa cum sunt, această viaţă în plinătatea ei, ca pe cel mai cuprinzător lucru existent, ca pe ceva sfânt, dumnezeiesc.

Privim către ei şi primind aceasta le spunem: „mulţumesc”. Dar nu numai lor. Acest mulţumesc se îndreaptă spre toate generaţiile din spatele lor şi, în cele din urmă, spre însăşi originea vieţii. în felul acesta am dobândit noi viaţa.
Am avut nevoie de preocuparea şi îngrijirea din partea părinţilor multă vreme. Ei ne-au dăruit această preocupare şi această îngrijire. Ne-au hrănit, ne-au protejat, ne-au educat, s-au gândit mereu la noi întrebându-se: „Ce-i lipseşte copilului nostru?”

Astfel am crescut datorită dragostei şi îngrijirii lor. Dar părinţii noştri sunt şi ei oameni, asemeni nouă, cu aşa-numitele lor greşeli. Spun „cu aşa-numitele lor greşeli” pentru că orice evoluţie necesită, pe lângă acumulare, şi obstacole, şi greşeli. Căci divinul care acţionează în viaţă comite şi greşeli, privit din această perspectivă. Concepţia conform căreia divinul este desăvârşit nu se susţine. Căci tot ce este creator datorează asta numai faptului de a fi fost mai înainte neîmplinit.

A crea este posibil doar acolo unde există ceva neîmplinit, ceva neajuns la termen, acolo unde există greşeală şi eroare. Astfel, tot ceea ce este creator în noi, prin părinţii noştri, este cu putinţa datorită greşelii, datorită greutăţilor, lipsurilor şi vinovăţiei. Privim la acest fapt ca la ceva necesar propriei noastre vieţi, propriei noastre evoluţii, şi îl primim înlăuntrul nostru acceptându-l: „Da, ceea ce m-a făcut să cresc îmi aparţine. Este o parte din mine şi trebuie să fie aşa”.
Simţim ceea ce se petrece în sufletul nostru acum. Observăm cum devenim mai cuprinzători şi mai puternici.

Sursa: Bert Hellinger – ,,Fericirea care durează.Cum se împlinesc relaţiile’

Este de mare folos dacă citești și Bert Hellinger: Oaia neagră a unui arbore familial

IMAG0461 Nu-ţi plac toate fructele. Dar unele sunt frumoase. Este prea uşor să te feliciţi pentru cele frumoase şi să le renegi pe celelalte. Căci sunt aspecte diverse ale aceluiaşi arbore.

Este prea uşor să alegi câteva ramuri. Şi să le renegi pe celelalte. Fii mândru de ceea ce e frumos. Iar dacă urâtul e mai mult prezent, taci.

Tu eşti cel ce trebuie să pătrundă în trunchi şi să spună: „Ce trebuie să fac pentru a vindeca acest trunchi?”.

Căci există două judecăţi. Cea pe care o faci ca judecător. Şi cea pe care o faci asupra ta.

Vreau să aparţii unui arbore şi să te supui unui arbore. Vreau ca mândria ta să fie în arbore. Şi viaţa ta, pentru ca ea să primească un sens.

Darurile mele sunt lipsite de greutate. Dar ce importanţă au greutatea sau numărul? Pot, doar deschizând mâna, să eliberez o armată de cedri care va escalada muntele. Este de ajuns o sămânţă?

CACI N-AI ÎNŢELES NIMIC DESPRE BUCURIE dacă-ţi închipui că arborele trăieşte pentru ceea ce este, un arbore închis în sămânţă sa. El este izvor de seminţe furate de vânt şi se transformă şi se înfrumuseţează din generaţie în generaţie. El înaintează nu în felul tău, ci ca un incendiu în voia vântului. Plantezi un cedru în munte şi iată cum pădurea, încet, de-a lungul secolelor, se revarsă. Ce poate să creadă arborele despre el însuşi? S-ar crede rădăcini, trunchi şi frunziş. Ar crede că se slujeşte înfigându-şi rădăcini, dar el nu este decât drum şi trecere.

Pământul, prin el, se uneşte cu mierea soarelui, scoate muguri, deschide flori, şi împrăştie seminţe, şi seminţele poartă viaţa, ca pe un foc pregătit, dar invizibil încă. Dacă semăn în vânt, voi da foc pământului.

Dar tu priveşti cu încetinitorul. Vezi acest frunziş nemişcat, această greutate de ramuri bine înfipte şi creezi că arborele e sedentar, trăind prin sine, zidit în sine. Vezi totul pe dos. îţi este de ajuns să te dai câţiva paşi înapoi şi să accelerezi pendularea zilelor, ca să vezi din sămânţă ta ţâşnind flacăra, şi din flacără alte flăcări, şi astfel focul înaintează lepădându-şi rămăşiţele de lemn ars, căci pădurea arde în linişte. Şi nu vezi acest arbore sau celălalt.

Şi înţelegi că rădăcinile nu slujeau nici unuia, nici celuilalt, ci acelui foc în acelaşi timp mistuitor şi creator, iar masa de frunziş întunecat care îmbracă munţii tăi va fi pământ fecundat de soare. Şi iepurii vor umple poienile, iar păsările se vor aşeza pe ramuri. Şi nu vei mai şti să spui cui slujesc rădăcinile în primul rând.

Nu există decât etape şi treceri.

Şi pentru ce ai vrea să creezi despre arbore ceea ce nu creezi despre sămânţă lui?

Nu spui: „Sămânţă trăieşte pentru sine. Ea s-a împlinit. Tulpina trăieşte pentru sine. S-a împlinit. Floarea în care ea se transformă trăieşte pentru sine, s-a împlinit. Sămânţa căreia ea i-a dat naştere trăieşte pentru sine, s-a împlinit”. Şi la fel, încă o dată, despre germenele proaspăt care-şi împinge tulpina printre pietre.

Ce etapă vei alege pentru a o face împlinire? Eu nu cunosc decât înălţarea pământului în soare.

Extras din ,,Citadela” de Antoine de Saint–Exupery