adolescenti

Eu nu mă aflu aici, pe pământ, pentru a trăi conform aşteptărilor altora.

Increderea în sine înseamnă să-mi onorez dorinţele, nevoile şi valorile şi să caut formele adecvate pentru a le putea exprima în realitate. Înseamnă să fiu dispus să-mi apăr drepturile, să fiu ceea ce sunt, să mă tratez pe mine cu respect.
Opusul său înseamnă să cazi pradă timidităţii, adică să eviţi confruntarea cu cineva care are valori diferite de ale tale sau să mulţumeşti, să împaci sau să manipulezi pe cineva ori pur şi simplu să „aparţii”.
Increderea în sine nu înseamnă beligeranţă sau agresiune nepotrivită; nu înseamnă să te bagi în faţă şi să-i dai la o parte pe ceilalţi; nu înseamnă să-ţi susţii propriile drepturi şi să rămâi indiferent la drepturile celorlalţi. înseamnă să fiu dispus să-mi apăr drepturile, să fiu ceea ce sunt, să mă tratez pe mine cu respect. înseamnă să refuz să mă automistific doar ca să fiu plăcut.

Pentru a avea încredere în sine trebuie să trăieşti autentic, să vorbeşti şi să te porţi conform convingerilor şi sentimentelor tale interioare – ca mod de viaţă, ca regulă (cu excepţia anumitor situaţii speciale în care este justificat să procedez într-un anumit fel sau în altul – de exemplu, dacă mă confrunt cu un hoţ).
O încredere în sine adecvată acordă atenţie contextului. Formele de auto-exprimare adecvate când te joci cu un copil pe podea sunt diferite de cele din cadrul unei şedinţe la birou. Pentru a respecta diferenţele, nu trebuie să sacrifici autenticitatea cuiva, ci să te concentrezi pe realitate. In fiecare dintre contexte vor exista forme potrivite sau nepotrivite de auto-exprimare.

Câteodată încrederea în sine se manifestă prin exprimarea unei idei sau prin întoarcerea unui compliment; câteodată printr-o tăcere politicoasă care denotă dezacordul; câteodată refuzul de a râde la o glumă nesărată. La locul de muncă, nimeni nu poate fi de acord cu toate părerile celorlalţi şi nici nu trebuie să facă acest lucru. Este necesar, în schimb, să ştii ce gândesc acele persoane – şi să rămâi real.
Deşi formele de auto-exprimare variază în funcţie de context, în fiecare situaţie poţi alege între a fi autentic şi neautentic, real sau nereal. Dacă nu vrem să ne confruntăm cu aceste lucruri, cu siguranţă vom nega că avem asemenea opţiuni. Vom afirma că suntem neputincioşi. Dar întotdeauna există o alegere.

Primul şi cel mai important act de încredere în sine este afirmarea conştiinţei. Aceasta cuprinde opţiunea de a vedea, de a gândi, de a fi conştient, de a transmite lumina conştiinţei către lumea exterioară şi de a o capta de acolo la tine.

Formularea întrebărilor este un act de încredere în sine. Să gândeşti singur – şi să ştii ce gândesc ceilalţi – este fundamentul încrederii în sine. Dacă nu ai această responsabilitate, înseamnă că nu te respecţi absolut deloc pe tine.
De observat că încrederea în sine nu trebuie confundată cu un comportament rebel, iraţional. „încrederea în sine” fără conştientizare nu este încredere în sine; e ca şi cum ai conduce în stare de ebrietate.

Câteodată, oamenii care sunt dependenţi şi temători optează pentru o formă de încredere care este auto-distructivă. Ei spun în mod automat „nu” chiar şi atunci când interesele lor le dictează să spună „da”. Singura lor formă de încredere în sine este protestul – indiferent că are sens sau nu. Vedem adesea această reacţie în cazul adolescenţilor – dar şi în cazul adulţilor care nu au depăşit nivelul de conştientizare din perioada adolescenţei. Intenţia lor este de a-şi proteja graniţele, ceea ce nu este neapărat rău, dar mijloacele pe care le adoptă îi blochează la un anumit stadiu de dezvoltare.
Deşi o încredere puternică în sine presupune abilitatea de a spune nu, în final nu se testează în funcţie de lucrurile pe care le refuzăm, ci în funcţie de ceea ce suntem.
Încrederea în sine începe cu actul de gândire, dar nu trebuie să se termine aici. Increderea în sine presupune intrarea noastră în lume. Aspiraţiile nu înseamnă încredere în sine, sau cel puţin doar parţial, ci transformarea lor în realitate înseamnă acest lucru.

Deţinerea unor valori nu este încredere în sine, sau cel puţin doar parţial, urmărirea lor şi acţionarea ca atare înseamnă acest lucru. Una dintre cele mai mari decepţii este să crezi că eşti valoros sau idealist, dar în realitate să nu urmăreşti acele valori. Să-ţi petreci viaţa visând nu înseamnă încredere în sine; să fii capabil la sfârşit să spui „Când mi-am trăit viaţa, am fost acolo şi am participat la ea” înseamnă acest lucru.

Pentru a da dovadă în mod logic şi constant de încredere în sine, înseamnă să cred că este dreptul meu să exist, care porneşte de la premisa că viaţa mea nu aparţine altora şi că nu mă aflu aici, pe pământ, ca să îndeplinesc aşteptările altcuiva. Pentru foarte mulţi oameni este o responsabilitate înspăimântătoare, înseamnă că viaţa este în mâinile lor. înseamnă că mama, tatăl şi alte figuri autoritare nu pot fi socotiţi protectori. înseamnă că ei înşişi sunt responsabili pentru propria existenţă şi pentru generarea propriului sentiment de siguranţă. Nu teama de această responsabilitate, ci capitularea în faţa acestei temeri este principalul element care contribuie la subminarea respectului de sine. Dacă nu îmi voi susţine dreptul de a exista – dreptul meu de a-mi aparţine mie însumi – cum pot experimenta sentimentul demnităţii personale? Cum pot avea un nivel decent de respect faţă de mine?

Pentru a da dovadă în mod constant de încredere în sine, trebuie să fiu convins că ideile şi dorinţele mele sunt importante. Din nefericire, această convingere lipseşte adesea. Când suntem tineri, foarte mulţi dintre noi primim semnale care ne transmit că tot ceea ce gândim, simţim sau vrem nu este important. De fapt, credem: „Nu e important ce vrei tu; e important ce vor ceilalţi”. Probabil suntem intimidaţi de acuzaţiile de egoism atunci când încercăm să ne susţinem drepturile.
Pentru foarte mulţi oameni, capitularea şi sacrificiul de sine sunt mult mai la îndemână. Acest lucru nu presupune integritatea şi responsabilitatea pe care un egoism inteligent le-ar solicita. Nu în ultimul rând, încrederea în sine presupune disponibilitatea de a te confrunta cu provocările, şi nu de a le da deoparte, dar şi să te străduieşti să devii un as. Când ne mărim capacitatea de a face faţă lucrurilor, ne mărim eficienţa proprie şi respectul de sine.

Când încercăm să ajungem în noi zone ale cunoaşterii, când ne asumăm sarcini provocatoare, ne mărim puterea personală. Avem încredere în noi. Avem încredere în existenţa noastră.
Când încercăm să înţelegem ceva, dar ne lovim de un zid, este o dovadă de încredere în sine dacă perseverăm.

Când încercăm să dobândim noi abilităţi, să ne însuşim noi cunoştinţe, să ne extindem capacitatea minţii şi în zone nefamiliare, atunci ne-am angajat să trecem către un nou nivel de competenţă – şi adoptăm încrederea în sine.

Când învăţăm să facem parte dintr-o relaţie intimă fără să ne abandonăm sensul de sine, când învăţăm cum să fim amabili fără să ne sacrificăm, când învăţăm cum să cooperăm cu ceilalţi fără să ne trădăm standardele şi convingerile, adoptăm încrederea în sine.

Încrederea în sine sprijină respectul de sine, fiind în acelaşi timp o manifestare a lui.
Este o greşeală să vedem pe cineva autosuficient şi să spunem: „Este uşor pentru el să aibă încredere în sine, pentru că se respectă pe sine.” Una dintre modalităţile prin care ne consolidăm respectul de Sine este să avem încredere în noi atunci când nu este chiar aşa de uşor să o facem.

Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Iti multumesc ca te afli aici! Este de folos sa citesti si articolul Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica propriei responsabilitati(3)