Ce este iluminarea?

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. într-o zi, trecu pe acolo un străin.

„Te înduri să-mi dai un ban?”, murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball.

„Nu am nimic să-ţi dau”, spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?”, întrebă acesta. „Un gunoi”, răspunse cerşetorul.

„E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu.”

„Te-ai uitat vreodată înăuntru?”, întrebă străinul.

„Nu”, răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea.”
„Uită-te înăuntru”, insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.
„Dar eu nu sunt un cerşetor” — mi se pare că vă aud protestând.
Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.
Cuvântul „iluminare” evocă într-un fel ideea unei realizări supraomeneşti, iar sinele fals vrea să perpetueze această idee; dar aceasta este pur şi simplu starea dvs. naturală, trăirea identităţii cu Fiinţa. Este o stare de conectare la ceva incomensurabil şi indestructibil, la ceva care, aproape paradoxal, sunteţi în esenţă dvs., dar care, cu toate acestea, vă depăşeşte cu mult. înseamnă regăsirea naturii dvs. adevărate, dincolo de nume şi de înfăţişare.

Incapacitatea de a simţi această conectare dă naştere iluziei separării — separare de propria persoană şi de lumea care vă înconjoară. Atunci vă percepeţi, conştient sau inconştient, ca pe un fragment izolat. Apare frica, iar conflictul interior devine starea normală.
Îmi place foarte mult definiţia extrem de simplă pe care Buddha o dă iluminării: „sfârşitul suferinţei„. Nu este nimic supraomenesc în ea, nu-i aşa? Desigur, ca definiţie, este incompletă. Ne spune doar ce nu este iluminarea: nu este suferinţă. Dar ce rămâne atunci când nu mai există suferinţă? Buddha păstrează tăcerea asupra acestui subiect, iar tăcerea lui înseamnă că acest lucru trebuie descoperit pe cont propriu. El foloseşte o definiţie negativă pentru ca mintea să nu o transforme într-o credinţă sau într-o realizare supraomenească, un obiectiv imposibil de atins. în ciuda acestei precauţii, majoritatea budiştilor cred şi azi că iluminarea este pentru Buddha, nu pentru ei, cel puţin nu în această viaţă.

Extras din Puterea prezentului , de Eckhart Tolle

Conectarea la Iubire

“Iubiţi-L pe Creator, pe Acela care se află la originea întregii vieţi, şi Îl veţi simţi manifestându-se prin intermediul fiecărei creaturi. Pe El, Unicul, îl veţi iubi în ele, singurul care va satisface din plin aspiraţiile inimii şi sufletului vostru. Pentru că nu au înţeles acest adevăr, mulţi bărbaţi şi femei în istorie, ale căror aventuri şi cuceriri amoroase au fost relatate, au avut niște destine tragice!

Fiinţele zămislite din carne şi os pe care pretindeţi că le iubiţi şi le căutaţi sunt numai nişte intermediari, nişte conductori destinaţi să transmită energiile divine, iar dacă doriţi să le iubiţi în continuare, gândiţi-vă să restabiliţi zilnic contactul cu lumea din înalt. Nu trebuie să vă preocupaţi pe cine veţi iubi sau de cine doriţi să fiţi iubiţi. Iubiţi-L mai întâi pe Dumnezeu, şi El va veni în faţa voastră, vă va surâde şi vă va copleşi cu bucurie prin intermediul tuturor creaturilor sale. Le veţi iubi şi veţi fi iubiţi de ele, pentru că iubiţi Divinitatea care le locuieşte şi pe care ele o vor descoperi deopotrivă în voi.”

Autor: Omraam Mikhaël Aïvanhov

Mestesugind cuvinte – ne rostim, ca sa oferim ceva de valoare ascultatorului

,,Cuvintele aşa cum le spun ori le scriu, formează cărarea pe care pot să o urmez”

                                                                                                                     (Diane Glansy)

          Am fost fascinată întotdeauna de cei care meşteşugind cuvinte puţine dar încărcate de vibraţia adâncă a unor înţelesuri fireşti au atins corzile celor care chiar şi într-o stare de amorţeală a cugetului şi-au acordat fiinţa, pentru împărtăşirea atingerilor. Desigur că cei pe care-i admiram erau maeştrii de ceremonii în arta cuvântului şi a conversaţiei, trăitori de cele mai multe ori printre tomurile bibliotecilor de gen.

Şi nu puţini….şi din ce în ce mai activi în arta de a manipula fiecare fărâmiţă de cuvânt rostit……

        Să ne îndreptăm inconştient, în încercarea noastră de perfecţionare conversaţională spre o patologie a idealului în rostire?

Comunicăm schematizând situaţiile noastre de comunicare în modele culturale de comunicare adoptând implicit şi regulile conţinute în tiparele lor, reflectare firească a normelor comportamentale comune ce jalonează situaţiile tipice de comunicare, căutând să ne poziţionăm într-un spaţiu marcat de fiinţarea noastră.

         Recunoaşterea locului nostru ţine de identitatea fiecăruia, fiindcă aşa cum spunea Jean-Paul-Sartre, existăm întotdeauna în raport de poziţiile globale ocupate de ceilalţi: suntem ,,tineri” în raport cu cei ,,bătrâni” ,suntem,,copii” în raport cu părinţii”, suntem ,,negri”în raport cu ,,albii”, suntem ,,chelneri” în raport cu ,,clienţii”, comunicarea fiind unul dintre principalele instrumente ale poziţionării existenţiale.

          “Cand intalnesti pe cineva te gandesti  ce ii vei oferi. Poate un obiect concret, cuvinte de intampinare, caldura, laude, iubire, adoratie, un sfat pentru progres sau o veste buna pentru trupul, mintea sau sufletul sau. Exista mereu ceva ce poti oferi cand intalnesti pe cineva. Te intalnesti  cu caldura si te intalnesti  pentru a oferi. Indiferent de situatie daca impulsul cand deschidem gura sa vorbim este pentru a oferi suntem pe calea cea buna. Si ce oferim devine tot mai clar pentru noi cu cat constiinta noastra devine mai clara.” ( Maharishi Mahesh Yogy)

       Comunicând impartasim cu ceilalti de la diversele niveluri ale personalitatii noastre. La nivelul perceptiei împărtasim felul in care aratam. La nivelul mintii impartasim ceea ce gandim. La nivelul intelectului impartasim analizele si sintezele noastre, evaluarea unei idei sau situatii. La nivelul simturilor ne impartasim emotiile. Mai subtil, la nivelul Ego-ului impartasim intelegerea Sinelui si automat, cu un impact major, impartasim in mod spontan nivelul nostru de constiinta.

Comunicând de la acest câmp al totalei noastre inteligențe interioare în stare de beatitudine, suntem totalmente constienti, lipsiti de greseala si impliniti.

La acest nivel, singura motivatie de a comunica este pentru a oferi, pentru a ajuta, pentru a alimenta, pentru a impartasi bucuria, pentru a disemina aceasta beatitudine, pentru a sustine intru totul evolutia celui ce ne asculta si a mediului. Si reusim mereu.

O astfel de comunicare creaza un efect pozitiv asupra ascultatorului la toate nivelurile personalitatii sale:  perceptie, minte, intelect, simturi, ego.

Principiile lui Maharishi pentru comunicarea ideală transcend dintr-o experienta stabilă la cel mai extins nivel al conșțiintei, conștiința pură:

„A critica pe altii este daunator pentru propriul nostru sistem nervos. Cauzeaza o forma de stres in fiziologia noastra care ne conduce la regres si este greu de dizolvat.”

„A vedea raul in cineva ne polueaza mintea si sufletul. Nu cautam defecte in ceilalti.”

„Nu gandim sau vorbim negativ despre altii. Ne investim energia pe lucrurile care ne ajuta sa crestem in viata.”

„Cand criticam nu cream.”

„Nu ne opunem pentru ca prin opunere tandretea nivelului simtirii este pierduta. De aceea vorbim adevarul, dar suntem atenti ca adevarul sa fie rostit in mod delicat. Nu vorbim neadevaruri si nu vorbim in mod neplacut pentru ca simturile sa poata fi hranite. Intreaga activitate are scopul de a imbogatii simturile celorlalti.”

“Aprecierea sincera scoate la suprafata ce este cel mai bun din oameni.”

„Daca o singura calitate este incurajata sa iasa la suprafata, un univers de alte calitati pot reiesi din aceasta.”

Mestesugind cuvinte – ne rostim, ca sa oferim ceva de valoare ascultatorului!

 

Resurse:

Principiile practice pentru comunicarea ideala

 

 

Iubirea, iertarea, detasarea

Cand detesti pe cineva este ca si cum l-ati iubi; deja aveti o legatura cu el .

Ura este la fel de puternica precum dragostea . Daca doriti sa va eliberati de cineva , sa nu-l mai vedeti niciodata , nu-l detestati , fiti indiferenti .

Daca-l urati , va legati de el cu lanturi pe care nimic nu le va putea desface ; veti fi tot timpul cu el si veti avea de–a face cu el timp de ani si ani .

Ura este o forta care va leaga de persoana pe care o urati . Este la fel ca in dragoste , dar bineinteles , legatura este diferita .

Dragostea va va aduce unele lucruri si ura altele , dar la fel de sigur si puternica ca si dragostea.
Ca sa va puteti apara de inamicii vostri, iubiti-i . Daca-i detestati , ii dispretuiti , aura voastra s-a rupt si prin aceste sparturi se stabileste o comunicare cu tot ce este negativ , daunator in ei si astfel primiti rautatile lor , ura lor , care odata intrata in voi, incepe sa va distruga .

Din aceasta cauza , Iisus a spus “ Iubiti-va dusmanii “. Iisus cunostea aceste legi , stia ca atunci cand uram pe cineva , devenim vulnerabili .

Pentru a ne apara trebuie sa intram in inatacabila fortareata a iubirii .

Sa ne iubim dusmanii este unul din lucrurile cel mai greu de realizat , dar este singura cale de a ne apara de ei .

Omraan M.Aivanhov

Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

Chiar atunci sosi şi vulpea:
– Bună ziua! zise vulpea.
– Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni.
– Sunt aici! zise glasul – sub măr…
– Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
– Sunt o vulpe! zise vulpea
– Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
– Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
– Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ.
Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:
– Ce înseamnă „a îmblânzi”?…………..
– E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
– A-ţi crea legături?
– Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…
– Încep să înţeleg! zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…
– Se prea poate! zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…
– O! dar nu e pe Pământ! zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
– Pe altă planetă?
– Da.
– Pe planeta aceea sunt vânători?
– Nu.
Interesant! Dar găini?
– Nici.
– Nimic nu e desăvârşit! suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile sale:
– Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de al altora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu…
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:
– Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi.
– Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ – numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
– Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
– Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
– Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine.

A doua zi, micul prinţ veni din nou.
– Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.

– Ce-i acela rit? zise micul prinţ.
– E şi el ceva cu totul dat uitării! zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. Au un rit, spre pildă, vânătorii mei. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată.Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
– Vai! zise vulpea… Am să plâng…
– Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc…
– Aşa e! zise vulpea.
– Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
– Aşa e! zise vulpea.
– Atunci nu dobândeşti nimic din asta!
– Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. Apoi adăugă:
Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, spre a-ţi lua rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse, să mai vadă o dată trandafirii:
– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are-n lume seamăn.
Şi florile se ruşinară.
– Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă.

Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea.
Si se duse înapoi la vulpe.
– Rămâi cu bine! zise el…
– Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor! spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
– Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
– Numai timpul cheltuit cu floarea mea…! făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
– Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
– Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

 

(Micul Print- Antoine de Saint Exupery)

Conştiinţa Fiinţei

 

Fiinţa este energia vitală unitară, eternă, mereu prezentă deasupra miliardelor de forme vii supuse naşterii şi morţii. Totuşi,

Fiinţa nu este numai deasupra, ci şi în adâncul fiecărei forme de viaţă, ca esenţă interioară invizibilă şi indestructibilă. Ceea ce înseamnă că ea ne este accesibilă în acest moment sub forma sinelui nostru profund, a naturii noastre adevărate. Dar nu căutaţi să puneţi stăpânire pe ea prin puterea „minţii.

Nu încercaţi să o înţelegeţi. Nu puteţi să o cunoaşteţi decât atunci când mintea este liniştită. Când sunteţi prezent, când atenţia voastră se îndreaptă intens şi în întregime spre Clipa de acum, Fiinţa poate fi simţită, dar ea nu poate fi înţeleasă niciodată pe cale mentală. A regăsi conştiinţa Fiinţei şi a menţine această stare de „conştiinţă sensibilă” înseamnă a atinge iluminarea.

Cuvântul Dumnezeu şi-a pierdut sensul pe parcursul miilor de ani de folosire greşită. îl folosesc uneori şi eu, dar destul de rar. Prin „folosire greşită” vreau să spun că oameni care nu au reuşit niciodată să arunce măcar o privire fugară în lumea sacrului, în vastitatea infinită din spatele acestui cuvânt, îl folosesc cu multă convingere, ca şi cum ar şti despre ce anume vorbesc. Sau aduc argumente împotriva sa, ca şi cum ar şti ce este lucrul pe care îl neagă. Această folosire greşită dă naştere unor credinţe, unor afirmaţii absurde şi unor iluzii egoiste, ca de exemplu: „Dumnezeul meu sau al nostru este singurul adevărat, iar Dumnezeul tău este fals”, sau faimoasei afirmaţii a lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit„.
Cuvântul Dumnezeu a devenit un concept închis. în momentul când este rostit, apare o imagine mentală, poate că nu chiar aceea a unui bătrân cu barbă albă, totuşi o reprezentare mentală a unui lucru sau a unei persoane din afara noastră şi, desigur, aproape inevitabil, aceasta este o persoană sau un lucru de sex masculin.
Nici Dumnezeu, nici Fiinţă şi nici vreun alt cuvânt nu poate defini sau explica realitatea inefabilă din spatele cuvântului, astfel că singura întrebare importantă este aceea dacă cuvântul este un sprijin sau o piedică pentru capacitatea noastră de a trăi realitatea la care se referă. Trimite el dincolo de sine, la o realitate transcendentă, sau se contaminează cu uşurinţă, devenind nimic altceva decât o idee din mintea dvs. în care credeţi, un idol mental?
Cuvântul Fiinţă nu explică nimic, dar nici cuvântul Dumnezeu nu face acest lucru. Totuşi, Fiinţa are avantajul de a fi un concept deschis.

Nu reduce infinitatea invizibilă la o entitate finită. Este imposibil să ne formăm o imagine mentală despre ea. Nimeni nu poate să revendice exclusiv Fiinţa.

Este însăşi esenţa şi vă este imediat accesibilă ca sentiment al propriei prezenţe, drept conştientizare a lui „eu sunt”, care este anterioară gândului că „eu sunt asta sau cealaltă”. Aşadar, este un pas foarte mic între cuvântul Fiinţă şi experienţa existenţei.

Extras-Puterea prezentului, Eckhart Tolle

Am invatat

      Am învățat că florile înfloresc in diminetile linistii lor, ca norii se adună să ne umbrească nepriceperea de a ne înveli cu lumina soarelui, că albinele adună întâi dulceata pământului si apoi o încapsulează în geometria sacra a fagurilor, spre a ne invata gustul ordinii de dincolo de mintea finită, că ajunge să ating stelele in inima mea, ca apoi ele să cadă într-o ploaie de binecuvântari, la ceasul când Universul imi găseste răbdarea pe GPS ul credintei……că oamenii vin să îmi asculte respiratia inimii atunci când ne oglindim cu bucurie unii în altii…….

Am invatat sa nu grăbesc nimic ce are nevoie sa crească.

Cu bucuria primăverii,

Liana

Autenticitate, autoritate si parenting

       

      Înainte de vă exercita autoritatea asupra altora, trebuie să începeți printr-o lucrare asupra voastră înșivă. Când o fiinţă care a lucrat mai întâi asupra propriilor copii (celulelor organismului ei) trebuie să educe şi alţi copii din exterior, ca părinte, educator etc, sau chiar să-și exercite niște responsabilităţi care îi conferă autoritate asupra adulţilor, cuvintele sale, gesturile sale îi impresionează prin autenticitatea lor.

       Cei pe care îi instruieşte sau îi conduce simt că ea nu joacă teatru, ci participă cu întreaga sa fiinţă la ceea ce spune şi face. De aceea prezenţa sa este magică şi ea obţine rezultate. În sinea sa, toţi locuitorii săi o susţin şi îi dau forţe, pentru că întreaga sa fiinţă este obişnuită să lucreze într-o direcţie unică: binele, lumina. 

O fiinţă are cu adevărat autoritate numai atunci când celulele sale degajă ceva armonios, unificat

       Altminteri, în timp ce partea care vorbeşte face să se audă un anumit sunet, tot restul persoanei strigă contrariul, iar ceilalți, care o simt, nu o pot lua în serios.

Autor: Omraam Mikhaël Aïvanhov

Articole care te așteaptă:

Amintirile bunicului
Acasa – locul care adună sufletele la un loc
O poveste despre lumină (Scrisoare pentru când vei veni)

Despre iubire

• 

Sa iubesti fara risc.

Atunci cand iubesti o fiinta, in loc sa te agati de ea in mod egoist, gandeste-te sa o conectezi la cer, la sursa inepuizabila a vietii, asa incat ea sa se poata hrani si regenera fara incetare. Nimic nu e mai important decat sa stii sa iubesti.

Daca doresti bunastarea si fericirea fiintei pe care o iubesti, incearca sa nu te gandesti la tine, altfel o vei atrage in regiunile inferioare ale dorintelor si poftelor tale.
Dragostea nu e pentru a atrage o fiinta catre tine, ci pentru a te depasi, vrand sa faci ceva important pentru ea si nimic nu e mai important decat sa o conectezi la sursa vietii.

Apropie-te de persoana pe care o iubesti, priveste-o, ia-o in brate si protejeaza-ti gandurile pentru ea prin apropierea de cer, conecteaza-o la Mama Divina, la Tatal Ceresc, la tot ce este mai frumos… si chiar daca nu esti atat de intim cu ea incat sa o tii in brate, incearca sa o conectezi in gand cu Sursa luminii; doreste-i sa inteleaga noua ei viata, doreste-i sa guste o pace pe care n-a simtit-o niciodata. Fa in asa fel incat dragostea ta sa contribuie mereu la dezvoltarea fiintei pe care o iubesti.

… si credinta:

Tendinta normala a celor care descopera credinta este de a dori imediat sa impartaseasca aceasta descoperire altora: ei au aflat adevarul, au gasit mantuirea, si ceva le spune ca trebuie sa aduca tuturor acest adevar si mantuire. Imediat ce le apare cineva in cale, ei isi incep predicile: deoarece ii vor numai binele, el trebuie sa il asculte.

Sa stiti insa ca, aceasta atitudine nu este psihologica.
Oricare v-ar fi entuziasmul pentru religie sau invatamantul spirtual ce il descoperiti, nu incepeti prin a-l predica altora. Mai intai fiindca oamenii sunt satui sa auda predici si nu mai cred atat de mult in ele; singurul lucru capabil sa ii convinga este exemplul, felul in care va manifestati. Iar al doilea motiv este ca aceasta conduita nu este psihologica nici pentru voi insiva.

Credinta este ceva ce trebuie in profunzimea fiintei pentru a deveni carne si os. Daca incepeti sa predicati la stanga si la dreapta, in interior se va macina ceva si la cel mai mic obstacol, la cea mai mica scuturatura, credinta voastra va fi zguduita.

Trebuie sa gasiti niste modalitati foarte subtile pentru a va exprima credinta, altminteri o veti pierde, sau si mai rau, ea se va transforma in fanatism. Numai iubirea ne poate inspira aceste mijloace subtile pentru a ne exprima credinta. Fiindca iubirea este mai mare decat credinta.

A iubi pe Dumnezeu este mai important decat a crede in El.

Acela care nu a lucrat pentru a-si stapani natura inferioara nu poate pretinde ca stie ce este iubirea, nu il iubeste nici pe Dumnezeu, nici pe oameni.

Cel care poseda anumite calitati ale inimii, dar nu este inteligent, nu are o viziune larga asupra lucrurilor devine rapid artagos, intolerant, nemilos. Nimic nu este mai revelator pentru lipsa inteligentei dacat lipsa iertarii, ce constituie o lipsa de intelegere.

Ingaduinta, bunatatea, mila sunt deci niste aspecte ale iubirii, dar nu cunoastem inca adevarata iubire. Ea priveste totalitatea fiintei, si numai cel care lucreaza pentru a-si dezvolta armonios intelectul, inima si vointa, poate cunoaste iubirea, o poate simti, o poate trai si darui.
Adevarata iubire,este o stare de constiinta, cea mai inalta ce o poate atinge o fiinta umana. Este constiinta divina in implinirea sa.

Cel care este atins chiar pentru o secunda de aceasta iubire, cade aproape fulgerat. Ceea ce simte in acea clipa este atat de frumos, de sublim, incat nu poate suporta, dar iubirea il lumineaza, il insufleteste si il invie.
Este mai usor sa crezi decat sa iubesti. Credinta nu va obliga sa va deschideti altora, sa lucrati, sa mergeti spre ei, sa faceti niste sacrificii pentru ei.

Credeti si sunteti mandri de convingerile voastre, ce le aparati cu inversunare fara sa va simtiti obligati sa manifestati intelegere, simpatie, amabilitate, devotament in privinta oamenilor.
Atati oameni confunda voita lor cu vointa divina! O idee, o dorinta ii strabate, o convingere ii proiecteza intr-o anumita directie, si iata ca ei executa asa zisa vointa a Domnului.

Pentru a cunoaste vointa Domnului si a deveni un instrument al acestei vointe trebuie sa fi lucrat neobosit pentru a te descotorosi de slabiciunile si propriile limitari.
Cel care lucreaza cu sinceritate asezandu-l pe Dumnezeu in centrul vietii sale si invatand sa se comporte cu onestitate, bunatate, ingaduinta fata de aproapele sau, poate pretinde sa devina intr-o zi instrumentul vointei divine. Pana atunci, el traieste in iluzie. Atat timp cat nu s-a purificat, cat nu si-a pus ordine in sine, el nu devine instrumentul vointei divine, ci a partii intunecate care cauta sa patrunda in oameni.

Sa ne amintim de sfatul dat de Iisus:” Chiar daca cineva iti ia asta sau cealalta, da-i haina ta si vino “. Ah, si de ce? Pentru a semana soarelui, pur si simplu! Nu s-a spus chiar asa: sa-i semanam soarelui, dar sa putem deveni atat de puternici, deasupra fricii si temerii, incat nu vom mai muri de foame niciodata. Aceasta frica, temere, trebuie invinsa. De ce? Pentru ca personalitatea este aceea care se teme, nu individualitatea. De ce se teme personalitatea? Fiindca se simte izolata, sarmana, mica, nefericita, incearca sa se asigure, sa invete…, numai frica o impinge, temerea. Iar cand exista frica, nu poate exista iubire. Iubirea nu calatoreste cu frica, acolo unde frica apare, iubirea dispare, iar unde este iubire nu exista frica.

Iata rezumatul. Exista doua legi: a da si a primi. A primi, a lua, tine de vechea invatatura, a da nu este inca cea noua. Mai trebuie ceva si mai nou. Dar, spunem ca noua invatatura inseamna a da, si care este darul cel mai mare? Cand vorbim de daruri, nu este vorba de a darui intotdeauna idiotilor, lenesilor, imbecililor, golanilor, criminalilor… ci de a darui spiritelor luminoase, ingerilor, arhanghelilor, sfintilor, profetilor, si mai ales bunului Dumnezeu. Sa dai totul, totul, din propria-ti viata.

Atunci cand ajungi sa-ti consacri viata Eternului, sa dai, sa dai si nu sa dai mici lucruri, maruntisuri, ci sa dai mereu, mereu forte, iata gandurile, viata, nu exista un dar mai mare ca acesta. Trebuie sa stiti acestea. Omul nu poate ajunge aici, atata timp cat este aproape de personalitate, pentru ca personalitatea iti schimba hotararile, te convinge, te asigura ca esti idiot, ca nu trebuie sa accepti, te convinge si astfel nu vei ajunge niciodata o divinitate!…

Nu poti deveni o divinitate urmand, in exclusivitate legile pamantului. Trebuie respectate legile soarelui, atunci vom deveni o divinitate. Pentru a ajunge aici, trebuie sa ne indepartam de pamant.

Omraan M.Aivanhov

Puterea este Aici si Acum- in mintea noastra.

Absolut niciodată să nu vă criticaţi. Puterea este Aici si Acum- in mintea noastra.

„Viaţa este foarte simplă. Ceea ce dăruim, aceea şi primim! Noi înşine suntem izvorul propriilor griji. Pe de altă parte, dacă stabilim armonia şi echilibru în conştiinţă, găsim armonie şi echilibru şi în viaţă”.

Toată lumea, inclusiv eu, port întreaga responsabilitate pentru toate evenimentele din viaţă, şi cele mai bune şi cele mai rele. Fiecare gând al nostru ne hotărăşte viitorul.

Forţele universului niciodată nu ne judecă şi nu ne critică. Ei ne acceptă aşa cum suntem. Şi apoi reflectă în mod automat convingerile noastre.

Oamenii care ne-au pricinuit durere, au fost la fel de speriaţi ca şi tine acum.

Noi ne formăm convingerile în copilărie, şi apoi trecem prin viaţă, recreând situaţii, care sunt compatibile cu convingerile noastre.

Trecutul a plecat pentru totdeauna. Este un fapt, şi nu poate fi schimbat. Cu toate astea, putem schimba gândurile noastre despre trecut.

Trebuie să alegem pentru noi eliberarea, să iertăm pe toţi fără excepţie, mai ales pe noi înşine.

Imediat ce persoana devine bolnavă, trebuie să caute în inima lui pe cine trebuie să ierte.

Atunci când ne iubim, încurajăm acţiunile noastre şi rămânem noi înşine, viaţa noastră devine atât de minunată, că nu se poate de redat în cuvinte.

Niciodată, indiferent de situaţie nu trebuie să vă criticaţi.

Să te iubeşti – înseamnă să sărbătoreşti însăşi existenţa personalităţii tale şi să fii recunoscător lui Dumnezeu pentru darul vieţii.

Fiecare dintre noi încă mai este un copil de trei ani, căruia îi e frică şi care vrea doar un pic de dragoste.

Tot ceea ce dăruiţi primiţi înapoi.

Pentru a schimba pe cineva, trebuie mai întâi să ne schimbăm noi înşine. Trebuie să schimbăm gândirea.

Cu cât mai mult păstrez o anumită convingere, devine tot mai clar, că anume de această convingere trebuie să mă eliberez.

Dacă ceva în viată devine foarte uşor pentru noi, atunci, aceasta nu este o lecţie, este aceea ce noi cunoaştem deja.

Cea mai mare rezistenţă în noi este din cauza fricii – frica de necunoscut.

Dacă nu ar exista convingerea, nu ar exista nici manifestările sale.

Mintea este arma ta, singuri hotărâţi cum trbuie să o folosiţi.

Să-ţi aminteşti mereu trecutul – înseamnă să te răneşti în mod intenţionat.

Iubirea – singurul răspuns la toate problemele noastre, şi calea spre această stare trece prin iertare. Iertarea dizolvă resentimentele.

Toate relaţiile noastre cu lumea exterioară reflectă atitudinea noastră faţă de noi înşine.
Iubirea nu este o manifestare externă, este întotdeauna în noi!

Pentru a deveni posesorii tuturor lucrurilor incredibile, trebuie mai întâi să credem că ele sunt posibile.

 

By Louise Hay