Asta înseamnă să recunoaștem că ambii avem un rol important de jucat în a ne ajuta reciproc să devenim pe deplin ceea ce suntem.Cineva care ne iubește poate vedea adesea potențialul sufletului nostru mai clar decât îl putem vedea noi. Atunci când se întâmplă așa ceva, efectul este unul de catalizator. Aceasta invită, încurajează părți adormite, nedezvoltate din noi să iasă la suprafață și să se manifeste. Într-adevăr, suntem cel mai adesea atrași de cei care simțim că ne vor face „să trăim și să murim cu mai mare intensitate… Sufletele-pereche se recunosc unul pe altul”, așa cum spunea scriitoarea franceză Suzanne Lilar.O conexiune a sufletului nu numai că ne inspiră să ne extindem, dar ne și obligă să înfruntăm ceea ce stă în calea expansiunii.”Dragoste si trezire. Psihologia sacră a cuplului – JOHN WELWOOD
Pe măsură ce vă trec diferite gânduri prin cap, circuitele dumneavoastră cerebrale se declanşează în succesiuni, tipare şi combinaţii corespunzătoare care generează apoi niveluri mentale aferente gândurilor respective. Odată activate aceste reţele specifice de neuroni, creierul produce substanţe chimice specifice cu exact aceeaşi semnătură – pentru a corespunde acelor gânduri – iar dumneavoastră vă veţi simţi conform felului în care aţi gândit.
Din această cauză, când mintea vă e plină de gânduri măreţe, de iubire ori bucurie, produceţi substanţe chimice care vă fac să vă simţiţi înălţat, iubitor ori bucuros. Acelaşi lucru e valabil şi pentru situaţiile în care sunteţi încercat de gânduri negative, pline de teamă sau de nerăbdare. În doar câteva secunde, începeţi să vă simţiţi pesimist, temător sau nerăbdător.
Există o anume sincronicitate care apare, clipă de clipă, între creier şi corp. De fapt, când începem să (ne) simţim aşa cum gândim – din cauza permanentei comunicări dintre creier şi corp – începem şi să gândim aşa cum simţim. Creierul monitorizează fară încetare felul în care se simte corpul. Pe baza răspunsului chimic pe care îl recepţionează, acesta generează mai multe gânduri care produc substanţe chimice corespunzătoare felului în care se simte corpul, astfel încât întâi începem să ne simţim aşa cum gândim şi abia apoi să gândim aşa cum ne simţim.
Avem in imaginea alaturata relaţia de natură neurochimică dintre creier şi corp. În timpul producerii anumitor gânduri, creierul fabrică substanţe chimice care vă fac să vă simţiţi exact aşa cum gândiţi. Odată ce simţiţi aşa cum gândiţi, începeţi să gândiţi aşa cum simţiţi. Ciclul neîntrerupt creează o buclă de răspuns, care poartă numele de „stare de a fi”.
Asadar gândurile au, în primul rând, legătură cu mintea (şi creierul), iar felul în care (ne) simţim are de-a face cu corpul.
Iată de ce, când simţirea trupului se aliniază gândurilor dintr-o stare specifică a minţii, când mintea şi corpul sunt la unison, rezultatul final îl constituie ceea ce se numeşte o „stare de a fi”. S-ar putea, totodată, spune că procesul permanent de gândire şi simţire şi simţire şi gândire creează o stare de a fi care ne influenţează realitatea.
O stare de a fi înseamnă că ne-am obişnuit cu o stare mental-emoţională, un mod de a gândi şi un fel de a simţi care devin parte integrantă a propriei identităţi. În acest fel descriem cine suntem prin felul în care gândim (şi deci simţim) sau suntem la un moment dat: ,,Sunt furios” ; ,, Sufăr” ; Sunt inspirat. ” ; ,,Sunt nesigur” ; ,,Sunt pesimist”…
Dar anii de gândire într-un anumit fel şi apoi de simţire în acelaşi fel şi pe urmă de gânduri potrivit celor simţite (hamsterul din roată) creează o stare memorată de a fi, în care putem, cu hotărâre, rosti afirmaţia identitară „Eu sunt” ca absolut. Ceea ce înseamnă că acum suntem în punctul în care ne definim cu ajutorul acestei stări de a fi. Gândurile ni s-au contopit cu ceea ce simţim.
Spunem, de exemplu:,, Am fost dintotdeauna leneş. Sunt o persoană temătoare. Sunt, de felul meu, nesigur de mine. Am probleme cu stima de sine. Îmi sare repede muştarul şi n-am răbdare. Nu sunt din cale-afară de deştept şi aşa mai departe.” Iar aceste feluri anume de a ne simţi contribuie la formarea tuturor trăsăturilor noastre de personalitate. Un avertisment: atunci când felul în care (ne) simţim devine mijlocul prin care gândim sau dacă nu putem gândi la un nivel superior celui în care (ne) simţim, nu ne vom putea schimba niciodată. Schimbarea înseamnă să gândiţi superior felului în care (vă) simţiţi. A vă schimba înseamnă să acţionaţi superior felului obişnuit de a simţi al sinelui memorat.
Ca exemplu practic, să spunem că e dimineaţă, sunteţi în maşină, în drum spre serviciu, şi începeţi să vă gândiţi la aprinsa confruntare avută cu un coleg acum câteva zile. Pe măsură ce vă trec prin cap gândurile asociate cu persoana şi experienţa respectivă, creierul începe să vă elibereze în corp substanţe chimice care circulă prin organism. Foarte rapid, începeţi să vă simţiţi exact aşa cum gândeaţi. Adică, probabil, v-aţi înfuriat. Corpul transmite un mesaj de răspuns către creier care sună cam aşa: Da, acum chiar mi-a sărit ţandăra. Sigur că creierul, aflat în permanentă comunicare cu corpul şi în proces necontenit de monitorizare a ordinii chimice interne, este influenţat de schimbarea bruscă a felului în care (vă) simţiţi, în consecinţă, începeţi să gândiţi diferit. În momentul în care începeţi să (vă) simţiţi aşa cum gândiţi, începeţi şi să vă gândiţi aşa cum (vă) simţiţi. În mod inconştient, consolidaţi acelaşi fel de a (vă) simţi, continuând să gândiţi într-un registru de iritare şi frustrare ce vă accentuează apoi starea de iritare şi frustrare. În mod concret, ceea ce simţiţi deţine acum controlul asupra a ceea ce gândiţi. Corpul este cel care vă dirijează mintea.
Pe măsura perpetuării acestui ciclu, gândurile de iritare transmit şi mai multe semnale chimice către organism, ceea ce activează substanţele chimice suprarenale asociate cu sentimentul dumneavoastră de iritare. Acum vă simţiţi furios şi agresiv. Vi s-au înroşit obrajii, vi s-a strâns stomacul şi s-a făcut ghem, vă bubuie capul şi încep să vi se încordeze muşchii. Pe măsură ce corpul dumneavoastră e inundat de toate aceste sentimente exacerbate care îi modifică fiziologia, cocteilul respectiv de substanţe chimice activează un set de circuite din creier, provocându-vă gânduri similare acestor emoţii.
Acum îi transmiteţi telepatic colegului vreo două vorbe scoase din cele mai ascunse cotloane ale minţii. Reînviaţi cu indignare în minte un şir de evenimente din trecut care vă validează starea de disconfort, elaborând cu frenezie în minte o scrisoare pe care aţi dorit dintotdeauna s-o trimiteţi şi prin care să vă dezvăluiţi toate nemulţumirile. Chiar înainte de-a fi ajuns la lucru, în mintea dumneavoastră aţi şi trimis-o şefului. Ieşiţi din maşină ameţit şi aproape scos din minţi, simţindu-vă gata-gata de crimă. Salutare, exemplar vorbitor şi umblător de furie ! Şi când vă gândiţi că toate au început de la un simplu gând. În acest moment, pare imposibil să nutriţi gânduri elevate – iată, aşadar, de ce schimbarea este atât de dificil de înfăptuit.
Comunicarea ciclică dintre creier şi organism are drept rezultat tendinţa de a reacţiona previzibil în astfel de situaţii. Se creează tipare ale aceloraşi gânduri şi sentimente cu care v-aţi obişnuit, adoptaţi, inconştient, comportamente automate şi vă afundaţi în astfel de obişnuinţe. Iată cum „funcţionează” sinele chimic.
Să ne continuăm analiza. Consideraţi că propriul corp este mintea inconştientă sau un slujitor obiectiv care primeşte ordine de la conştient. Este atât de obiectiv, încât nu-şi dă seama de diferenţa dintre emoţiile create de experienţe din lumea exterioară şi cele confecţionate în universul interior, doar pe calea gândului. Pentru corp, acestea sunt acelaşi lucru.
Ce se întâmplă dacă acest ciclu de gânduri şi sentimente că aţi fost trădat se perpetuează ani la rând ? Dacă vă tot întoarceţi la experienţa avută cu şeful şi retrăiţi toată ziua sentimentele acelea cu care v-aţi obişnuit, nu faceţi decât să transmiteţi necontenit către corp semnale prin sentimente de natură chimică, pe care acesta le asociază cu trecutul. Această continuitate de ordin chimic păcăleşte corpul şi-l face să creadă că retrăieşte trecutul, astfel încât continuă să resimtă aceeaşi experienţă emoţională. Când gândurile şi sentimentele memorate forţează, în mod constant, corpul să „fie” în trecut, am putea spune că trupul se transformă în amintire a trecutului.
Dacă aceste sentimente memorate de trădare v-au dirijat gândurile de ani întregi, atunci corpul v-a trăit în trecut 24 de ore pe zi, timp de 7 zile pe săptămână şi 52 de săptămâni pe an. Cu timpul, corpul v-a devenit ancorat în trecut.
Ştiţi că, atunci când re-creaţi în mod repetat aceleaşi emoţii până nu mai puteţi gândi superior felului în care (vă) simţiţi, sentimentele v-au devenit mijlocul prin care gândiţi. Şi, dat fiind faptul că felul în care (vă) simţiţi este o înregistrare a experienţelor anterioare, gândiţi în trecut. Şi, conform legii cuantice, creaţi şi mai mult trecut. În concluzie:cei mai mulţi dintre noi trăiesc în trecut şi opun rezistenţă vieţii într-un nou viitor. De ce ? Corpul este atât de obişnuit să memoreze înregistrările chimice ale experienţelor noastre trecute încât se ataşează de emoţiile respective. Într-un sens foarte real, devenim dependenţi de aceste sentimente cu care ne-am obişnuit. Astfel încât, atunci când vrem să privim către viitor şi visăm la apariţia de noi privelişti şi perspective îndrăzneţe în propria realitate nu prea depărtată, corpul, a cărui monedă de schimb o constituie sentimentele, opune rezistenţă la transformarea subită în direcţia respectivă.
Realizarea acestei schimbări radicale este marele efort al schimbării personale. Atâţia oameni se străduiesc să-şi creeze o nouă soartă, dar îşi dau seama că sunt incapabili să depăşească amintirea trecută a ceea ce simt ei că sunt. Chiar dacă tânjim după aventuri neştiute şi visăm la noi posibilităţi care ne aşteaptă în viitor, părem a fi constrânşi să ne întoarcem în trecut. Sentimentele şi emoţiile nu sunt rele. Acestea constituie produsul final al experienţei.Dar, dacă le retrăim mereu pe aceleaşi, nu ne putem aştepta la nicio experienţă nouă. N-aţi cunoscut oameni care par necontenit să vorbească de „vremurile bune de altădată” ? Ceea ce vor ei să spună, de fapt, este: în viaţa mea nu se mai întâmplă nimic nou care să-mi stimuleze simţirea; de aceea va trebui să mă reafirm pornind de la câteva momente de glorie din trecut.
Dacă credem că gândurile noastre au ceva de-a face cu propriul destin, atunci, în calitate de creatori, cei mai mulţi dintre noi nu fac decât să se învârtă în cerc.
Sursa: JOE DISPENZA- DISTRUGE-ȚI OBICEIURILE NOCIVE ! Cum să-ți determini mintea să lucreze în favoarea ta
Cercetări recente arată că părinţii îşi influenţează în mod subconştient copiii chiar înainte de naştere şi că acest act, efectuat în mod conştient, poate duce la naşterea unor copii mai inteligenţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi.
Suntem personal responsabili pentru tot ce ni se întâmplă în viaţă.
O astfel de responsabilitate însemna prea mult pentru majoritatea oamenilor.
După o conferinţă, o femeie mai în vârstă din public a fost aşa de deranjată de încheierea mea încât a venit cu soţul ei în spatele scenei şi, cu lacrimi în ochi, mi-a contestat concluzia.
Ea nu şi-a dorit nici o parte din tragediile pe care le trăise
Acea femeie m-a convins că trebuie să-mi modific finalul conferinţei. Am realizat că nu vroiam să contribui la a face pe nimeni să se simtă vinovat.
Ca societate, suntem mult prea capabili să scoatem pe altcineva ţap ispăşitor pentru problemele noastre.
Pe măsură ce ne înţelegem mai bine viaţa, devenim mai bine echipaţi pentru a ne asuma responsabilitatea vieţii noastre.
După o oarecare deliberare, femeia din public a acceptat bucuroasă următoarea soluţie: eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta, după ce ai devenit conştient că eşti personal responsabil pentru orice lucru din viaţa ta.
Un om nu poate fi „vinovat” că este prost ca părinte decât dacă este deja conştient de informaţiile descrise mai sus şi le desconsideră.
Odată ce devii conştient de aceste informaţii, poţi începe să le aplici pentru a-ţi reprograma comportamentul.
Şi dacă tot suntem la subiectul miturilor despre actul de a fi părinte, este absolut fals că eşti acelaşi părinte pentru toţi copiii tăi. Al doilea tău copil nu este o clonă a primului. În lumea ta nu se întâmplă aceleaşi lucruri care s-au întâmplat când s-a născut primul tău copil.
Credeam odată că am fost acelaşi părinte pentru primul meu copil ca şi pentru cel de-al doilea, care este foarte diferit de primul. Dar când mi-am analizat felul în care m-am purtat, am descoperit că lucrurile nu au stat aşa. La naşterea primului copil, eram în facultate, care a reprezentat pentru mine o perioadă dificilă, plină de muncă şi de nesiguranţă. Când s-a născut cea de-a doua fiică a mea, eram un cercetător plin de încredere, gata să-mi încep cariera academică. Am avut mai mult timp şi mai multă energie psihică pentru a fi un părinte mai bun pentru amândoi copiii – prima mea fiică era atunci un ţânc ce abia învăţa să meargă.
Alt mit despre care aş dori să vorbesc este acela că bebeluşii au nevoie de foarte multă stimulare sub forma diferitelor materiale şi dispozitive de învăţare vândute părinţilor pentru a mări inteligenţa copiilor.
Cartea scrisă de Michael Mendizza şi Joseph Chilton Pearce, Magical Parent, Magical Child, arată clar că joaca, nu programarea, este cheia pentru optimizarea învăţării şi performaţelor bebeluşilor şi copiilor. (Mendizza and Pearce, 2001).
Copiii au nevoie de părinţi care să le alimenteze într-un mod jucăuş curiozitatea, creativitatea şi capacitatea de a fi uimit. Este evident că ceea ce le trebuie fiinţelor umane este hrană sub formă de iubire şi abilitatea de a-i observa pe cei mai în vârstă trăindu-şi viaţa de zi cu zi. Când bebeluşii de la orfelinate, de exemplu, sunt ţinuţi în pătuţuri şi li se dă doar de mâncare, fără schimburi de zâmbete şi îmbrăţişări, le apar probleme de dezvoltare de lungă durată.
Un studiu efectuat asupra orfanilor din România, efectuat de Mary Carlson, neurobiolog la Harvard Medical School, a concluzionat că lipsa de contact şi atenţie din orfelinate şi spitalele pentru copii stopează dezvoltarea copiilor şi le afectează negativ comportamentul.
Carlson, care a studiat 60 de copii români cu vârste cuprinse între câteva luni şi trei ani, le-a măsurat nivelul de cortizon analizând mostre de salivă. Cu cât era mai stresat un copil, stres determinat de nivelul mai mare decât cel normal al cortizonului din sânge, cu atât mai proaste erau consecinţele. (Holden, 1996)
Carlson şi alţi cercetători au făcut cercetări şi pe maimuţe şi şobolani, demonstrând existenţa unor relaţii cruciale între atingere, secreţia de cortizon (hormon al stresului) şi dezvoltarea socială. Studiile lui James W. Prescott, fost director la National Institutes of Health’s Human Health and Child Development, au arătat că maimuţele nou-născute lipsite de contact fizic cu mamele lor sau de contact social cu alte maimuţe au dezvoltat profiluri anormale de stres şi au devenit sociopaţi violenţi. (Prescott, 1990)
După aceste studii, Prescott a efectuat o evaluare a culturilor umane bazată pe modul în care îşi cresc copiii. El a descoperit că dacă membrii unei societăţi îşi luau copiii în braţe, îi iubeau şi nu reprimau sexualitatea, acea cultură era una paşnică, stabilă. Astfel de culturi sunt caracterizate de părinţi ce menţin un contact fizic pe durate mari de timp cu copiii lor, ducându-i, de exemplu, la piept sau în spate de-a lungul zile. Prin contrast, societăţile care îşi privează bebeluşii, copiii şi adolescenţii de atingere de durată au inevitabil un caracter violent. Una dintre diferenţele între aceste două tipuri de populaţii este faptul că mulţi dintre copiii care nu au parte de contact fizic suferă de dezordini afective somato-senzoriale. Această boală este caracterizată de incapacitatea de a suprima fiziologic nivelele ridicate de hormoni de stres care sunt premergătoare episoadelor violente. (Prescott, 1990, 1996)
Toate aceste descoperiri ne fac să realizăm cauza violenţei care se răspândeşte în Statele Unite. În loc de a fi de acord cu apropierea fizică, practicile uzuale medicale şi psihologice o descurajează adesea. De la intervenţia nenaturală a medicilor în procesul natural al naşterii, de exemplu, separând nou-născutul de părinţi pentru perioade extinse în creşe îndepărtate, până la sfătuirea părinţilor să nu răspundă la ţipetele bebeluşului din teama de a nu-l răsfăţa… astfel de practici, bazate pesemne pe „ştiinţă”, contribuie fără îndoială la violenţa existentă în civilizaţia noastră.
Cercetările referitoare la atingere – sau la lipsa acesteia – sunt descrise detaliat pe site-ul http://www.violence.de.Ce putem spune însă despre copiii români care provin din medii lipsite de afecţiune şi devin ceea ce un cercetător a numit „minunăţii pline de viaţă”? De ce prosperă unii copii în ciuda antecedentelor pomenite mai sus? Pentru că au gene „mai bune”? Ştiţi deja că nu cred aşa ceva. Cel mai probabil este că părinţii lor au asigurat un mediu prenatal şi perinatal favorabil, precum şi o alimentaţie bună în momentele cruciale pentru dezvoltarea copiilor.
Lecţia pentru părinţii adoptivi este că nu ar trebui să pretindă că vieţile copiilor au început din momentul în care au ajuns sub ocrotirea lor. Este posibil ca acei copii să fi fost deja programaţi de părinţii naturali cu credinţa că nu sunt doriţi sau că nu pot fi iubiţi. În cazurile mai fericite, este posibil ca ei să fi primit mesaje pozitive de la îngrijitori, într-o etapă crucială pentru dezvoltarea lor. Dacă părinţii adoptivi nu vor fi conştienţi de programarea pre şi perinatală, ar putea fi incapabili să se ocupe într-un mod realist de problemele post-adoptive. S-ar putea să nu realizeze că copiii nu le-au venit sub formă de „pagini nescrise”, mai ales că noii născuţi nu vin pe lume neafectaţi de cele nouă luni petrecute în uterul matern. Este mai bine să realizeze existenţa programării şi să încerce, dacă este necesar, să o schimbe.
Mesajul este clar pentru părinţii adoptivi sau naturali: genele copiilor dumneavoastră le reflectă doar potenţialul, nu destinul. Depinde de dumneavoastră să asiguraţi un mediu care să le permită copiilor să se dezvolte până la maximul permis de potenţialul lor.
Observaţi că nu susţin că părinţii trebuie să citească munţi de cărţi despre cum să fii părinte. Am cunoscut mulţi oameni care sunt atraşi intelectual de ideile prezentate în această carte. Însă doar interesul intelectual nu este suficient. Şi eu am trecut prin aşa ceva. Eram conştient din punct de vedere intelectual de ideile pe care le-am prezentat în această carte, dar, înainte de a face un efort în direcţia schimbării, aceste idei nu au avut nici un efect asupra vieţii mele. Dacă veţi citi cartea aceasta şi veţi crede că e de ajuns pentru ca viaţa dumneavoastră şi a copiilor dumneavoastră să se schimbe, veţi face echivalentul înghiţirii ultimei pilule produsă de industria farmaceutică gândind că va „rezolva” toate problemele. Nimic nu este rezolvat până nu faceţi efortul de a schimba efectiv starea de fapt.
Iată provocarea pe care v-o adresez. Lăsaţi temerile nefondate să dispară şi aveţi grijă să nu implantaţi frici inutile şi credinţe limitatoare în minţile subconştiente ale copiilor. Şi, ceea ce este mai important, nu acceptaţi mesajul fatalist al determinismului genetic. Vă puteţi ajuta copiii să-şi realizeze potenţialul şi vă puteţi schimba viaţa personală.
Luaţi în seamă lecţiile de creştere şi protecţie pe care le dau celulele şi transformaţi-vă viaţa într-o creştere de fiecare dată când este posibil. Ţineţi minte că, pentru fiinţele umane cel mai puternic promotor al dezvoltării nu este şcoala cea mai la modă, jucăria cea mai mare sau slujba cea mai bine plătită.
Cu mult înainte de biologia celulară şi studiile pe copiii din orfelinate, părinţi conştienţi şi profeţi ca Rumi au ştiut că pentru bebeluşii şi adulţii umani cel mai bun promotor al dezvoltării este iubirea.
,,O viaţă fără Iubire este lipsită de valoare Iubirea este Apa Vieţii Bea-o până la capăt cu inima şi cu sufletul”
Sursa: Biologia credinţei – Părinţii pe post de ingineri geneticieni, de dr. Bruce Lipton-specialist în biologie celulară
Brain Gym este un sistem de exerciții fizice creat în anii 80 de către Dr. Paul Dennison si soția sa Gail , care au căutat modalități eficiente de a ajuta copiii și adulții care au fost identificați ca având dificultăți de învățare. Ei au pus la punct o serie simpla de 26 de exerciții care ajuta la îmbunătățirea funcțiilor creierului, ideile devin mai clare, este stimulată inteligența si creativitatea, creste încrederea în sine.
Gimnastica creierului cuprinde mișcări ușoare ale corpului concepute pentru a antrena cele 2 emisfere cerebrale pentru a lucra sincronizate. Se pare că atunci când creierul nostru devine echilibrat întregul corp răspunde la aceste schimbări , revitalizează mecanismele de auto-vindecare și restabilește armonia.
Practicate regulat exercitiile brain gym pot fi de folos pentru:
Îmbunătățirea atenției și a capacității de concentrare;
Îmbunătățirea capacității de memorare;
Îmbunătățirea abilităților academice: citire, scriere, calcul matematic, performanțele la teste școlare;
Îmbunătățirea coordonării fizice;
Crește gradul de auto-responsabilitate;
Îmbunătățește abilități de organizare;
Ajuta la dobândirea unei atitudini pozitive, optimiste;
Brain gym este un sistem de exerciții practice, dezvoltat din kinesiologia educațională, inițial destinat copiilor cu probleme de învățare, dislexie, ADD, ADHD. S-a dovedit însă că aceste exerciții pot fi de folos oricui pentru a optimiza funcțiile creierului cu efecte benefice în toate domeniile vieții.
CÂTEVA EXERCIȚII
Bea apă suficientă. Nu este un exercițiu propriu-zis dar este esențial pentru buna funcționare a organismului în general și a creierului în special. Tine-ți în preajmă o sticlă de apă și beți câte o înghițitură pe tot parcursul zilei chiar dacă nu vă e sete. Apa este esențială în dezvoltarea rețelelor neuronale îmbunătățind astfel funcțiile cognitive (atenția, memoria, imaginația, gândirea).
Respirația abdominală. Puneți mâinile pe abdomen apoi expirați cu pufnituri scurte (ca și cum ați ține o pană în aer) până când plămânii sunt goliți de aer. Inspirați apoi profund, mișcând doar abdomenul, cu senzația că acesta se umflă ca un balon. Putem arcui spatele pentru a mări cantitatea de aer inhalată. Expirați lent, pe gură până când simțiți că plămânii sunt goliți de aer. Repetați acest ciclu de inspirație-expirație pentru cel puțin 3 ori. Exercițiul îmbunătățește aportul de oxigen în întregul organism, relaxează sistemul nervos central, crește nivelul de energie, îmbunătățește abilitățile de citire și vorbire.
Butoanele creierului. Puneți o palmă pe ombilic. Cu degetul mare și mijlociul de la cealaltă mână căutați 2 mici adâncituri de o parte și de alta a claviculei, la aprox. 1,5 cm lateral de centrul U-ului claviculei. Masați ușor aceste zone, cu mișcări circulare de la stânga la dreapta timp de 30 pană la 60 de secunde. Mișcarea stimulează funcționarea optimă a arterelor carotide care furnizează sânge oxigenat creierului, ajută la transmiterea mesajelor de la corp către creier, îmbunătățește capacitatea de a scrie, citi, vorbi, de a urma instrucțiuni.
Apăsări repetate sub nas-bărbie-marginea coastelor. Stimulăm prin bateri repetate, ușoare, efectuate cu 2 degete punctele: sub nas- în spațiul dintre nas și buza superioară, pe bărbie și apoi simultan, cu ambele mâini în stânga și dreapta corpului unde se termină coastele (zona ficat și splină). Batem de cel puțin 10 ori fiecare punct. Exercițiul echilibrează sistemul energetic al corpului.
Încrucișare mână-genunchi. În picioare, mergând pe loc, atingem alternativ genunchiul cu mâna opusă. Continuăm pe timpul a 4 până la 8 respirații complete. Exercițiul echilibrează funcționarea celor 2 emisfere cerebrale, îmbunătățește capacitățile de scris, citit, memorizare.
Încrucișare genunchi-cot. În picioare, mergând pe loc, atingem alternativ cotul cu genunchiul opus. Continuăm pe timpul a 4 până la 8 respirații complete. Exercițiul echilibrează funcționarea celor 2 emisfere cerebrale, îmbunătățește capacitățile de scris, citit, memorizare.
Optul leneș. Întindeți un braț în față cu degetul mare îndreptat în sus. Desenați în aer cu mana un 8 culcat cu o mișcare lină. În acest timp ochii urmăresc degetul mare păstrând capul în poziție verticală. Facem 3 mișcari cu brațul drept, 3 cu brațul stâng și 3 cu ambele brațe ținând palmele lipite. Exercițiul îmbunătățește vederea, echilibrul și coordonarea mișcărilor.
Elefantul. Ridicați brațul stâng în față, la nivelul umărului, paralel cu solul, cu mâna atârnând ca o trompă de elefant. Înclinați capul și culcați urechea pe umărul stâng. Desenați cu ”trompa” un 8 culcat (∞ semnul infinitului) timp în care ochii sunt fixați pe degetul mare. Schimbați brațul după minim 5 mișcări complete. Exercițiul favorizează echilibrul minte-corp, este excelent în cazuri de atenție deficitară.
Masajul căscând. Cu gura deschisă, masăm ușor mușchii din jurul articulației temporo-mandibulare pentru 1-2 minute cu mișcări circulare.Ajută la reducerea stresului, crește capacitatea de învățare și performanța școlară.
Desenul simetric. Luați câte un creion în fiecare mână, de preferat de culori diferite. Trasați simultan cu ambele mâini pe o foaie de hârtie sau pe tablă desene cât mai simetrice. Ajută la echilibrarea celor 2 emisfere cerebrale, îmbunătățește coordonarea ochi-mână și motricitatea fină.
Degete înlănțuite. Încrucișăm picioarele la nivelul gleznelor, întindem brațele în față, le împletim unul peste altul și încrucișăm degetele. Aducem apoi mâinile astfel încrucișate la nivelul toracelui. Rămânem în acestă poziție pentru minim 2 minute.
Mingea. Încrucișăm picioarele la nivelul gleznelor, poziționăm mâinile la nivelul plexului solar ca și când am ține între degete o minge. Ținem degetele depărtate, păstrăm poziția pentru minimum 2 minute timp în care respirăm profund. Acest exercițiu îmbunătățește atenția, reduce anxietatea.
Iubirea nu este cireașa de pe tortul vieții. Este o nevoie primară fundamentală, ca oxigenul sau apa. Odată ce înțelegem și acceptăm acest lucru, putem ajunge mai ușor la miezul problemelor din relații.
Înțelegerea dorinței noastre de dragoste și a felului cum funcționează dragostea este crucială dacă vrem să modelăm o lume care permite să se răspundă acelorași dorințe și să reflecte ce e mai bun din natura noastră.
O ființă umană tânjește după și este făcută pentru conectarea cu alții. Natura noastră este să creăm legături intime cu foarte puțini oameni prețioși, dar apoi, după ce am învățat lecțiile apartenenței să intrăm în conectare cu alții, cu prietenii noștri, colegii noștri, tribul nostru.
Când dăm ce e mai bun din noi le oferim sprijin și afecțiune altora pentru că recunoaștem că sunt la fel ca noi, umani și vulnerabili. De fapt, ne bucurăm de frăția care ne scoate din lumea noastră mică și ne face parte din întreg.
O sincronicitate este o cascadă de coincidențe care poate schimba cursul vieții noastre. Dacă privim viitorul ca pe o linie cauzală deja trasată, înseamnă că putem, cu toate astea, și să-l schimbăm, trimițând în univers intențiile noastre, atâta vreme cât ele sunt suficient de puternice. Ele ne vor permite să urmăm o altă linie temporală. Dintr-un anumit punct de vedere, viitorul poate modifica prezentul.
Tot ce trăim în exterior oglindește ceea ce se află în interior. Astfel, persoanele sau situațiile negative ne înfățișează propriile noastre gânduri negative. Adesea, aceste gânduri provin din experiențele noastre trecute, înmagazinate în subconștient.
Amintirile acestea creează credințe false și frici care ne fac să vedem realitatea în mod distorsionat, să ne considerăm victime ale realității. Îl acuzăm pe celălalt în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru tot ceea ce ni se întâmplă, rămânem înlănțuiți în nemulțumirile noastre, iar viața noastră se blochează.
Fiecare vede lumea din perspectivă lui, iar ceea ce se potrivește unuia nu i se potrivește neapărat și celuilalt. Cu cât respectăm mai mult adevărul fiecăruia, cu atât mai mult îl vom respecta pe al nostru.
Pentru a avea o iubire puternică și de durată care să îi ajute pe iubiți să prospere emoțional și intelectual, nu avem nevoie să fim bogați sau deștepți sau amuzanți. Trebuie doar să fim acolo în toate sensurile. Dacă putem să facem asta, iubirea poate face mai mult decât să dureze – poate înflori iar și iar.
Relațiile mai bune dintre partenerii dintr-o relație de iubire nu sunt doar o preferință personală, sunt un bine social. Relațiile de dragoste mai bune înseamnă familii mai bune. Și mai bine de-atât, mai multe familii iubitoare înseamnă comunități mai bune, mai receptive.
Îngerii ne iau de mână când dansăm, ne duc cu ei în vârtejul existenței, dar rolul lor este acela de a ne readuce întotdeauna la viață.
Sursa: Și-n mintea mea dansam desculță / Et j’ai dansé pieds nus dans ma tête de Olivia Zeitline
Ține-mă strâns în brațe! Șapte conversații pentru o viață de iubire / Hold Me Tight de Dr. Sue Johnson
Dacă vorbim de tehnica schimbării, ar putea fi descrisă pe scurt în felul următor: emoţiile inconştiente, ascunse adânc în sufletul omului determină caracterul, sănătatea şi destinul acestuia.
Pentru a se schimba o persoană, trebuie să se schimbe subconştientul acesteia. Şi pentru aceasta este necesară energie. Ea provine din iubirea către Dumnezeu. Dacă nu avem destulă dragoste, trebuie să diminuăm consumul acesteia.
Cantităţi enorme de energie se consumă pentru nevoile corpului, ale conştiinţei, pentru realizarea dorinţelor. Cel mai mult se consumă energie pentru prelungirea vieţii. De aceea în vechime, în India, condiţia principală în atingerea Divinului era renunţarea la familie, la sex şi prin urmare la posibilitatea de a avea urmaşi. Renunţând la familie şi serviciu, apare posibilitatea să ne înălţăm în planuri superioare.
Şi pentru a lucra cu subconştientul trebuie oprit conştientul. Conştiinţa reprezintă contactul cu alţi oameni, orice proces de gândire şi în primul rând planificarea viitorului. Este şi conceptul de dreptate, noţiunea de jignire sau umilinţă strâns legate de aceasta. Eliberaţi de orice pretenţii, departe de orice fel de comunicare, trăind în peşteri, renunţând la hrană, stând în întuneric, sfinţii indieni din trecut s-au transformat pe deplin pe plan interior, emoţional, realizând astfel legătura cu Planul Divin. Ulterior, reprezentanţii celorlalte religii au urmat acelaşi exemplu.
Călugării creştini se rugau neîncetat. Stările de veghe din timpul nopţii, rugăciunile şi insomniile îi ajutau să-şi controleze conştiinţa şi să se debaraseze de aceasta. Renunţarea la sex, hrana săracă şi monotonă, potolirea dorinţelor personale, refuzul îmbogăţirii, munca grea neîncetată – toate acestea au creat condiţiile unei dăruiri imense de energie pe un plan subtil, ajutându-i astfel să înveţe să iubească.
Tehnicile de oprire a conştiinţei şi a dorinţelor erau înfometarea, spălarea cu apă rece sau invers – şederea prelungită în baie, munca monotonă şi continuă, stări prelungite în încăperi întunecoase, distrugerea legăturilor cu exteriorul. Există destule metode asemănătoare. Toate acestea permit încetarea contactelor obişnuite, acumularea unei cantităţi mari de energie, ceea ce duce repede la însănătoşirea fizică.
Deosebit de eficace este tehnica reţinerii respiraţiei. În ce constă mecanismul acesteia? Explicaţia este următoarea: organismul primeşte energie de la hrană, iar sufletul primeşte energie din planuri subtile, acesta fiind cel mai important aport de energie.
Dacă o persoană renunţă la mâncare cu sentimentul fricii şi al disperării, adică în lipsa iubirii, în sufletul acesteia nu se revarsă energie, consecinţa fiind epuizarea şi moartea.
Dacă însă starea interioară de spirit este armonioasă, organismul înlocuieşte lipsa energiei fizice cu cea spirituală. Se intensifică concentraţia subconştientă a energiei divine. Energia ce provine din planurile subtile, necesară tuturor proceselor vitale, începe astfel să circule cu o mai mare viteză. În caz de nevoie se poate transforma în energie fizică, ceea ce reduce nevoia de hrană sau chiar o elimină complet – „trăieşte cu sfântul duh”, cum se spunea pe vremuri. Hrana vegetariană, slab calorică, monotonă, ajută să ne conectăm la rezervoare de energie subtilă.
Dacă însă o persoană doreşte să devină vegetariană, continuând însă să resimtă insulte, jigniri, să invidieze, să practice sex fără iubire, acest fel de hrană poate produce epuizare şi diverse boli.
Ne hrănim de câteva ori pe zi şi respirăm de câteva ori pe minut. Iată de ce limitarea respiraţiei asigură o conectare mai intensă la energia subtilă. Se produce o desprindere mai puternică de dependenţe. Reţinându-se respiraţia, în subconştient se produc aceleaşi procese ca şi în cazul morţii. În mod intuitiv, creşte considerabil credinţa în Dumnezeu.
De ce nu am acordat niciodată atenţie tehnicilor? Pentru că fiecare tehnică reprezintă de fapt o piedică. Dacă o persoană resimte în suflet sentimentul superiorităţii, invidie, insulte, dacă nu a învăţat să iubească, orice tehnică ce-i îmbunătăţeşte considerabil starea fizică şi emoţională, poate avea efecte negative în cazul aspiraţiei conştiente către Dumnezeu. Tendinţa spontană, inconştientă spre iubire, care la început are un efect extraordinar, va deveni cu timpul tot mai slabă şi fiecare nouă metodă va avea tot mai multe complicaţii, în special la nivelul sufletului.
Aceasta înseamnă că abţinerea de la mâncare şi realizarea tehnicilor de respiraţie trebuie să aibă loc în deplină detaşare, linişte emoţională şi rugăciune.
Aceste tehnici trebuie să aibă ca scop NU atât sănătatea fizică a corpului, ci purificarea sufletului prin detaşare şi, prin urmare, atingerea într-o mai mare măsură a Planului Divin.
Prin urmare, putem folosi aceste tehnici, dar acest lucru trebuie făcut într-o manieră corectă…
De curând un pacient mi-a povestit următoarea relatare. Acesta începu prin a se abţine de la mâncare, continuă apoi printr-o totală reţinere timp de cinci zile – hrană şi apă. S-a simţit apoi incredibil de uşor. Vederea s-a îmbunătăţit considerabil, precum şi starea generală de sănătate. Pielea s-a curăţat, a devenit curată şi netedă ca a unui nou-născut. A întinerit cu zece ani. Era încântat de rezultatele obţinute. A repetat din nou acest lucru, conştient fiind că rezultatul va fi acelaşi – sănătate şi întinerire. Dar de data aceasta nu avu niciun rezultat. Dimpotrivă, cât pe ce să se îmbolnăvească. De atunci a renunţat la aceste experienţe.
Nu demult am vizionat o emisiune ce prezenta rezultatele cercetărilor doctorului Buteiko. Era vorba de fapt despre o alternativă a unei practici indiene „pranayama” ce există în cultura, filozofia şi practica indiană de aproximativ şapte mii de ani. În timp ce în practica indiană limitarea dorinţelor sexuale şi abţinerea de la hrană, tehnicile de respiraţie şi orice alt fel de înăbuşire a funcţiilor biologice reprezentau tehnici de uniune cu Absolutul, cu Creatorul, în concepţia occidentală contemporană aceste tehnici au drept scop realizarea unor rezultate fizice.
Explicaţia pur materialistă a medicinei contemporane, după părerea mea, este cel puţin naivă. Eu am examinat câmpul unor oameni ce au suferit boli grave și s-au vindecat cu ajutorul tehnicilor de respiraţie. Câmpul acestora era curat şi normal ca al persoanelor sănătoase, dar problemele interioare şi mizeria energetică nu dispăruseră. Se retrăseseră undeva, la periferie.
Înainte aş fi spus: „Şi ce dacă? Persoana este totuşi sănătoasă”. Dar dacă analizăm nu numai starea corpului, ci şi a sufletului, lucrurile iau o altă întorsătură.
În cazul tuturor bolnavilor care şi-au regăsit sănătatea datorită acestor metode, practici, tehnici, gradul de pregătire de a accepta o situaţie traumatizantă dispăruse.
Deci condamnarea, cruzimea şi modul categoric în aprecierea oamenilor şi a anturajului, nu numai că pot să nu dispară, ci, dimpotrivă, se pot accentua.
Aceasta înseamnă că energia transformărilor a vindecării, provine nu din iubire, ci din rezervele strategice ale corpului, cu alte cuvinte de la urmaşi sau dintr-o viaţă viitoare.
Emisferele sunt conectate prin corpul calos. El serveşte ca un canal sau ca o punte între cele două părţi. Acest pod poate fi literalmente exersat şi consolidat până când este fizic mai mare şi mai capabil de a transmite informaţii, gânduri dintre cele două emisfere, creând un sistem mai integrat şi o performanţă mai bună.
Observați pe ce nară respirați dominant
Cele două jumătăţi ale creierului cooperează, şi una dintre ele va fi întotdeauna dominantă. Ore întregi sau minute una dintre emisfere îşi va schimba dominanta de multe ori în funcţie de activităţile desfăşurate. Acest lucru îl puteți sesiza printr-un feedback foarte simplu, când observați pe ce nară respirați dominant.
Cea mai mare parte a timpului, o nară respiră liber, în timp ce cealaltă se simte parţial mai strâmtă. Ele alternează la fiecare 90 de minute, astfel încât comută emisfera dominantă pentru o activitate specifică. S-ar putea să descoperiţi că starea dumneavoastră de spirit variază în funcţie de partea cu care respirați mai liber.
Yoghinii şi-au dezvoltat tehnici pentru păstrarea ambelor nări deschise simultan, deoarece ei cred că acest lucru ajută la curgerea energiei pe canalul central al sistemului nervos, Sushuma, astfel încât se respiră regulat şi egal pe ambele nări. Fiziologic, acest lucru înseamnă că ambele emisfere îşi asumă în comun responsabilitatea, în loc ca una dintre ele să-şi asume rolul de şef. Vizualizarea este un alt domeniu în care se poate determina poziţia dominantă a unei emisfere.
Următorul exerciţiu vă permite să observaţi şi să controlaţi acest proces.
După cum vă uitați la această ilustraţie (foto 1), încrucișați ochii astfel încât să formați un al treilea cerc între albastru şi roşu. Ar trebui să încercați să observați cum în al treilea cerc dintre cele două se formează o cruce. Crucea nu e stabilă, depinde de emisfera creierului care e activă; când e activată emisfera stângă revine cercul albastru, astfel încât să vedeţi un al treilea cerc între un albastru şi roşu. Când ajungeți cu ochii concentrați pe dreapta, cercul de mijloc va părea a avea o cruce pe ea.
Crucea se schimbă de la o linie orizontală la una verticală
Uitați-vă la crucea de pe al treilea cerc (foto 2).
La fiecare câteva secunde, se va schimba de la o linie orizontală la o linie verticală şi înapoi. Acest lucru se datorează faptului că emisferele creierului sunt alternante în funcţie de poziţia dominantă pentru această activitate. Când emisfera dreaptă este dominantă vedeți cercul albastru şi linia verticală în partea de sus, atunci când emisfera stângă este dominantă, vedeți cercul roşu şi linia orizontală pe partea de sus.
Va apărea o energizare a creierului
Acum sunteţi gata pentru yoga reală. Uitaţi-vă la imagine din nou (foto 3), dar încercați să faceți constant crucea din mijlocul cercului. Trebuie să ajungeți să vedeți o cruce pură, nu o linie orizontală sau verticală.
Practicaţi acest exercițiu zi de zi, până când puteţi să-l faceți timp de 45 de minute continuu. Veţi traversa stări de spirit interesante. Vor apărea o energizare şi o focusare a creierului, starea de flow în care puteţi aplica mult mai uşor legea atracţiei prin vizualizarea unui obiectiv.
“Când inspiri, se sincronizează într-un fel oscilațiile creierului în întreaga rețea limbică” Dr. Zelano.
Un mod mult mai rapid de a echilibra emisferele este prin intermediul repirației alternative Nadi Shodana.
S-a descoperit că pe măsură ce emisferele noastre își alternează influența, la fel și nările noastre devin dominante în respirație.
Dacă emisfera stângă este dominantă, atunci nara dreaptă conduce majoritatea fluxului de aer din respirație și vice-versa.
Avem tendința să ne mutăm între cele două emisfere în mod inconștient de aproximativ 10 ori pe zi. Putem echilibra instantaneu emisferele cerebrale prin practica respirației conștiente alternative.
Respirația prin ambele nări ajută la armonizarea celor două emisfere ale creierului, ceea ce duce la bunăstarea fizică, mentală și emoțională. Practica respirației pe nări alternativ echilibrează partea stângă și pe cea dreaptă ale creierului, care se corelează cu aspectele logice și emoționale ale personalității tale.
Această tehnică de respirație yoghină activează sistemul nervos parasimpatic și reduce tensiunea arterială, ceea ce ajută la calmarea și concentrarea minții.
Poți exersa respirația alternativă pentru a te elibera de stresul acumulat în minte și corp, pentru a-ți îmbunătăți atenția și capacitatea de a lua decizii și pentru a spori performanțele tale mentale și fizice.
Respirația nu este doar pentru a ne lua doza de de oxigen; este legată de funcția și comportamentul creierului.
Oamenii de știință din Institutul de Medicina Nord-Vest au descoperit pentru prima dată că ritmul respirației creează activitate electrică în creierul uman, care sporește judecățile emoționale și memoria.
Aceste efecte asupra comportamentului depind în mod critic de modul in care inhalați sau expirați și dacă respirați pe nas sau pe gură.
În studiu, persoanele au fost capabile să identifice o față înfricoșătoare mai repede dacă au întâlnit fața atunci când au inspirat în comparație cu expiratia. Persoanele au reusit, de asemenea, să-și amintească un obiect dacă l-au întâlnit pe respirația inhalată decât cea expirată. Efectul a dispărut dacă respirația a fost orala.
Unul dintre principalele constatari in acest studiu este ca exista o diferenta dramatica in activitatea creierului in amigdala si hipocampus in timpul inhalarii in comparatie cu expiratie, a spus autorul principal Christina Zelano, profesor asistent de neurologie la Universitatea Northwestern Feinberg Scoala de Medicina: „Când respirați, am descoperit că stimulați neuronii în cortexul olfactiv, amigdala și hipocampul, în tot sistemul limbic”.
Autorul senior al studiului publicat în Journal of Neuroscience, este Jay Gottfried, profesor de neurologie la Feinberg.
Cercetătorii din Northwestern au descoperit pentru prima dată aceste diferențe în activitatea creierului în timp ce studiau șapte pacienți cu epilepsie care erau programați pentru intervenții chirurgicale pe creier.
Cu o saptamana inainte de operatie, un chirurg implantat electrozi in creierul pacientilor pentru a identifica originea crizelor lor. Acest lucru a permis oamenilor de știință să obțină date electro-fiziologice direct din creierul lor. Semnalele electrice înregistrate au arătat că activitatea creierului fluctuează cu respirația. Activitatea are loc în zonele creierului în care sunt procesate emoțiile, memoria și mirosurile.
Această descoperire a determinat oamenii de știință să se întrebe dacă funcțiile cognitive asociate în mod obișnuit cu aceste zone ale creierului – în special prelucrarea temerilor și memoria – pot fi, de asemenea, afectate de respirație.
Amigdala este strâns legată de procesarea emoțională, în special emoțiile legate de frică.
Astfel, oamenii de știință au cerut ca aproximativ 60 de subiecți să ia decizii rapide privind expresiile emoționale în mediul de laborator, în timp ce își înregistrează respirația. Fiindu-le prezentate imagini ale fețelor care prezintă expresii de frică sau surpriză, subiecții trebuiau să indice, cât mai repede posibil, ce emoție exprima fiecare față .
Respirația nazala antreneaza oscilațiile sistemului limbic și modulează funcția cognitivă. Nevoia de a respira leagă sistemul olfactiv al mamiferelor în mod inextricabil de ritmurile respiratorii care trag aer prin nas. La rozătoare și alte animale mici, oscilațiile lente ale activității potențiale de câmp local sunt determinate de viteza de respirație (~ 2 – 12 Hz) în bulbul olfactiv și cortexul, iar exploziile oscilatorii mai rapide sunt cuplate la faze specifice ale ciclului respirator. Aceste ritmuri dinamice se gîndesc să regleze excitabilitatea corticală și să coordoneze interacțiunile rețelei, ajutând la formarea codării olfactive, a memoriei și a comportamentului.
Cu toate acestea, în timp ce oscilațiile respiratorii sunt o amprentă omniprezentă a funcției sistemului olfactiv la animale, dovezi directe pentru astfel de tipare lipsesc la om.
În acest studiu, s-au obținut date EEG intracraniene de la pacienți rare (Ps) cu epilepsie refractară medicală, permițându-ne să testați ipoteza că activitatea oscilantă corticală ar fi antrenată în ciclul respirator uman, deși la ritmul mult mai lent de ~ 0,16-0,33 Hz.
Rezultatele arată că respirația naturală sincronizează activitatea electrică în cortexul piriform uman (olfactiv), precum și în zonele creierului limbic, incluzând amigdala și hipocampul.
În mod special, puterea oscilantă a atins punctul maxim în timpul inspirației și a dispărut atunci când respirația a fost deviată din nas în gură.
Experimentele comportamentale paralele au arătat că faza de respirație sporește discriminarea în frică și recuperarea memoriei.
Constatarile studiului ofera un cadru unic pentru intelegerea rolului pivot al respiratiei nazale in coordonarea oscilatiei neuronale pentru a sprijini procesarea stimulilor si comportamentul.
Cum să părăsim acest eu-închisoare, în care ne sufocăm, ca să ne îndreptăm spre un eu-vioară, la care să învăţăm în linişte să cântăm?
Cum, pur şi simplu, să ne descoperim, să ne apreciem, să ne construim? (…) Stima de sine înseamnă să dovedesc că sunt capabil de următoarele: Să spun ce gândesc. Să fac ce vreau. Să insist când mă lovesc de o dificultate. Să nu îmi fie ruşine să renunţ. Să nu mă las păcălit de publicitate sau de modă, care vor să mă facă să cred că nu sunt o persoană cum trebuie dacă nu port cutare marcă de haine sau nu gândesc în cutare mod. Să râd din toată inima dacă sunt luat peste picior fără răutate. Să ştiu că pot supravieţui eşecurilor mele. Să îndrăznesc să spun „,nu” sau „stop”. Să îndrăznesc să spun „nu ştiu”. Să îmi urmez calea, chiar dacă sunt singur (ă). Să îmi acord dreptul de-a fi fericit (ă). Să suport să nu mai fiu iubit (ă), chiar dacă asta mă face nefericit (ă) pe moment. Să mă simt împăcat (ă) cu mine însumi. Să spun „mi-e teamă” sau ,,sunt nefericit(ă)” fără să mă simt înjosit (ă). Să îi iubesc pe ceilalţi fără să îi supraveghez sau să îi sufoc. Să fac tot ce pot ca să reuşesc ceea ce vreau să reuşesc, dar fără să mă forţez. Să îmi dau dreptul de a decepţiona sau de a rata. Să cer ajutor fără să mă simt inferior (inferioară). Să nu mă desconsider şi nici să îmi fac rău când nu sunt mulţumit (ă) de mine. Să nu mă simt invidios (invidioasă) de succesul sau de fericirea celorlalţi. Să pot să supravieţuiesc nefericirilor mele. Să imi dau dreptul de a-mi schimba părerea după ce chibzuiesc. Sa dau dovadă de umor faţă de mine însumi. Să spun ce am de spus, chiar dacă am trac. Să trag învăţăminte din greşelile mele. Să mă arăt în costum de baie chiar dacă corpul meu nu e perfect. Să mă simt în regulă cu rănile din trecutul meu. Să nu îmi fie teamă de viitor. Să găsesc că sunt un tip bine, cu calităţile şi cu defectele sale. Să simt că progresez şi că trag învăţăminte din viaţă. Să mă accept aşa cum sunt astăzi, fără să renunţ totuşi să mă schimb mâine. Şi, în sfârşit, să ajung să mă gândesc şi la altceva decât la mine…
Andre, Christophe, Imperfecţi, liberi şi fericiţi.Practici ale stimei de sine, Editura Trei, Bucureşti, 2010
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 