Dacă valorile noastre nu sunt unele raţionale?

Deşi este suficient de uşor să recunoşti la un nivel elementar relaţia dintre respectul de sine şi integritate, problema respectării propriilor standarde nu este întotdeauna foarte simplă. Dacă standardele noastre sunt iraţionale sau greşite?
Putem accepta sau prelua un cod de valori care acţionează violent asupra naturii şi nevoilor. De exemplu, anumite învăţături religioase condamnă implicit sau explicit sexul, plăcerea, trupul, ambiţia, succesul material, condamnă (din punct de vedere al tuturor scopurilor practice) bucuria vieţii pe pământ. In cazul în care copiii sunt îndoctrinaţi cu aceste învăţături, ce va însemna pentru ei adoptarea integrităţii în viaţă? Unele elemente specifice ipocriziei pot fi cele care să-i conducă în viaţă.

Dacă observăm că respectarea propriilor standarde pare să ne conducă către autodistrugere, a venit momentul să punem sub semnul îndoielii aceste standarde, şi nu să încetăm să ne dorim integritatea. Trebuie să avem curajul să punem sub semnul întrebării unele dintre cele mai profunde convingeri legate de ceea ce am fost învăţaţi să credem că e bine. Faptul că acest curaj este necesar devine evident din continuarea acestor propoziţii, auzite frecvent în şedinţele mele de psihoterapie.

Orice psihoterapeut dispus să experimenteze aceste aspecte poate descoperi cât de des întâlnite sunt aceste completări ale propoziţiei.

La gândul că nu voi adopta valorile părinţilor mei…
Sunt înspăimântat.
Mă simt pierdut.
Mă simt un proscris.
Nu mai aparţin familiei mele.
Mă simt singur.
Trebuie să gândesc singur.
Trebuie să mă bazez pe modul meu de a gândi.
Ce m-aş face atunci?
Aş pierde dragostea din partea părinţilor mei.
Ar trebui să mă maturizez.

Dacă ar trebui să mă gândesc singur la valorile după care aş vrea să trăiesc…
Mama ar face un atac de cord.
Aş fi liber.
Ar trebui să le spun părinţilor că se înşală în legătură cu mai multe lucruri.
Aşa fac adulţii?
Aş avea nevoie de mult tupeu.
Nu aş fi arogant?
Ar trebui să fiu pe propriile picioare.
Nu mai pot fi la nesfârşit fetiţa tatei.

Una dintre zonele în care integritatea şi o viaţă conştientă se intersectează este nevoia de a reflecta la valorile pe care le-am învăţat, ipotezele împărtăşite cu familia şi cultura noastră, rolurile care ne-au fost atribuite – şi de a ne întreba dacă se potrivesc propriilor noastre percepţii şi înţelegeri sau dacă contrazic ceea ce există mai profund şi mai bun în noi, şi anume ceea ce numim câteodată „adevărata noastră natură”.

Unul dintre cele mai pozitive aspecte ale mişcării feminine, este insistenţa cu care femeile gândesc pentru le însele, în legătură cu ceea ce sunt, ce este posibil şi adecvat pentru pje şi ce anume îşi doresc. Dar bărbaţii trebuie să înveţe acest tip de gândire independentă, la fel de mult ca şi femeile.

Una dintre pedepsele pentru lipsa unei vieţi conştiente – în cazul ambelor sexe – este aceea a unei vieţi lipsite de recompense, fără satisfacţii, care nu este niciodată aleasă sau analizată de către persoanele implicate.

Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Ţi-ar mai plăcea:

Respectul de sine
Sanatatea sufleteasca a copiilor. Cauzele spirituale ale bolilor(2)
Onoreaza-ti copilul interior
Vizibilitatea psihologica

Practica încrederii în sine(4)

Eu nu mă aflu aici, pe pământ, pentru a trăi conform aşteptărilor altora.

Increderea în sine înseamnă să-mi onorez dorinţele, nevoile şi valorile şi să caut formele adecvate pentru a le putea exprima în realitate. Înseamnă să fiu dispus să-mi apăr drepturile, să fiu ceea ce sunt, să mă tratez pe mine cu respect.
Opusul său înseamnă să cazi pradă timidităţii, adică să eviţi confruntarea cu cineva care are valori diferite de ale tale sau să mulţumeşti, să împaci sau să manipulezi pe cineva ori pur şi simplu să „aparţii”.
Increderea în sine nu înseamnă beligeranţă sau agresiune nepotrivită; nu înseamnă să te bagi în faţă şi să-i dai la o parte pe ceilalţi; nu înseamnă să-ţi susţii propriile drepturi şi să rămâi indiferent la drepturile celorlalţi. înseamnă să fiu dispus să-mi apăr drepturile, să fiu ceea ce sunt, să mă tratez pe mine cu respect. înseamnă să refuz să mă automistific doar ca să fiu plăcut.

Pentru a avea încredere în sine trebuie să trăieşti autentic, să vorbeşti şi să te porţi conform convingerilor şi sentimentelor tale interioare – ca mod de viaţă, ca regulă (cu excepţia anumitor situaţii speciale în care este justificat să procedez într-un anumit fel sau în altul – de exemplu, dacă mă confrunt cu un hoţ).
O încredere în sine adecvată acordă atenţie contextului. Formele de auto-exprimare adecvate când te joci cu un copil pe podea sunt diferite de cele din cadrul unei şedinţe la birou. Pentru a respecta diferenţele, nu trebuie să sacrifici autenticitatea cuiva, ci să te concentrezi pe realitate. In fiecare dintre contexte vor exista forme potrivite sau nepotrivite de auto-exprimare.

Câteodată încrederea în sine se manifestă prin exprimarea unei idei sau prin întoarcerea unui compliment; câteodată printr-o tăcere politicoasă care denotă dezacordul; câteodată refuzul de a râde la o glumă nesărată. La locul de muncă, nimeni nu poate fi de acord cu toate părerile celorlalţi şi nici nu trebuie să facă acest lucru. Este necesar, în schimb, să ştii ce gândesc acele persoane – şi să rămâi real.
Deşi formele de auto-exprimare variază în funcţie de context, în fiecare situaţie poţi alege între a fi autentic şi neautentic, real sau nereal. Dacă nu vrem să ne confruntăm cu aceste lucruri, cu siguranţă vom nega că avem asemenea opţiuni. Vom afirma că suntem neputincioşi. Dar întotdeauna există o alegere.

Primul şi cel mai important act de încredere în sine este afirmarea conştiinţei. Aceasta cuprinde opţiunea de a vedea, de a gândi, de a fi conştient, de a transmite lumina conştiinţei către lumea exterioară şi de a o capta de acolo la tine.

Formularea întrebărilor este un act de încredere în sine. Să gândeşti singur – şi să ştii ce gândesc ceilalţi – este fundamentul încrederii în sine. Dacă nu ai această responsabilitate, înseamnă că nu te respecţi absolut deloc pe tine.
De observat că încrederea în sine nu trebuie confundată cu un comportament rebel, iraţional. „încrederea în sine” fără conştientizare nu este încredere în sine; e ca şi cum ai conduce în stare de ebrietate.

Câteodată, oamenii care sunt dependenţi şi temători optează pentru o formă de încredere care este auto-distructivă. Ei spun în mod automat „nu” chiar şi atunci când interesele lor le dictează să spună „da”. Singura lor formă de încredere în sine este protestul – indiferent că are sens sau nu. Vedem adesea această reacţie în cazul adolescenţilor – dar şi în cazul adulţilor care nu au depăşit nivelul de conştientizare din perioada adolescenţei. Intenţia lor este de a-şi proteja graniţele, ceea ce nu este neapărat rău, dar mijloacele pe care le adoptă îi blochează la un anumit stadiu de dezvoltare.
Deşi o încredere puternică în sine presupune abilitatea de a spune nu, în final nu se testează în funcţie de lucrurile pe care le refuzăm, ci în funcţie de ceea ce suntem.
Încrederea în sine începe cu actul de gândire, dar nu trebuie să se termine aici. Increderea în sine presupune intrarea noastră în lume. Aspiraţiile nu înseamnă încredere în sine, sau cel puţin doar parţial, ci transformarea lor în realitate înseamnă acest lucru.

Deţinerea unor valori nu este încredere în sine, sau cel puţin doar parţial, urmărirea lor şi acţionarea ca atare înseamnă acest lucru. Una dintre cele mai mari decepţii este să crezi că eşti valoros sau idealist, dar în realitate să nu urmăreşti acele valori. Să-ţi petreci viaţa visând nu înseamnă încredere în sine; să fii capabil la sfârşit să spui „Când mi-am trăit viaţa, am fost acolo şi am participat la ea” înseamnă acest lucru.

Pentru a da dovadă în mod logic şi constant de încredere în sine, înseamnă să cred că este dreptul meu să exist, care porneşte de la premisa că viaţa mea nu aparţine altora şi că nu mă aflu aici, pe pământ, ca să îndeplinesc aşteptările altcuiva. Pentru foarte mulţi oameni este o responsabilitate înspăimântătoare, înseamnă că viaţa este în mâinile lor. înseamnă că mama, tatăl şi alte figuri autoritare nu pot fi socotiţi protectori. înseamnă că ei înşişi sunt responsabili pentru propria existenţă şi pentru generarea propriului sentiment de siguranţă. Nu teama de această responsabilitate, ci capitularea în faţa acestei temeri este principalul element care contribuie la subminarea respectului de sine. Dacă nu îmi voi susţine dreptul de a exista – dreptul meu de a-mi aparţine mie însumi – cum pot experimenta sentimentul demnităţii personale? Cum pot avea un nivel decent de respect faţă de mine?

Pentru a da dovadă în mod constant de încredere în sine, trebuie să fiu convins că ideile şi dorinţele mele sunt importante. Din nefericire, această convingere lipseşte adesea. Când suntem tineri, foarte mulţi dintre noi primim semnale care ne transmit că tot ceea ce gândim, simţim sau vrem nu este important. De fapt, credem: „Nu e important ce vrei tu; e important ce vor ceilalţi”. Probabil suntem intimidaţi de acuzaţiile de egoism atunci când încercăm să ne susţinem drepturile.
Pentru foarte mulţi oameni, capitularea şi sacrificiul de sine sunt mult mai la îndemână. Acest lucru nu presupune integritatea şi responsabilitatea pe care un egoism inteligent le-ar solicita. Nu în ultimul rând, încrederea în sine presupune disponibilitatea de a te confrunta cu provocările, şi nu de a le da deoparte, dar şi să te străduieşti să devii un as. Când ne mărim capacitatea de a face faţă lucrurilor, ne mărim eficienţa proprie şi respectul de sine.

Când încercăm să ajungem în noi zone ale cunoaşterii, când ne asumăm sarcini provocatoare, ne mărim puterea personală. Avem încredere în noi. Avem încredere în existenţa noastră.
Când încercăm să înţelegem ceva, dar ne lovim de un zid, este o dovadă de încredere în sine dacă perseverăm.

Când încercăm să dobândim noi abilităţi, să ne însuşim noi cunoştinţe, să ne extindem capacitatea minţii şi în zone nefamiliare, atunci ne-am angajat să trecem către un nou nivel de competenţă – şi adoptăm încrederea în sine.

Când învăţăm să facem parte dintr-o relaţie intimă fără să ne abandonăm sensul de sine, când învăţăm cum să fim amabili fără să ne sacrificăm, când învăţăm cum să cooperăm cu ceilalţi fără să ne trădăm standardele şi convingerile, adoptăm încrederea în sine.

Încrederea în sine sprijină respectul de sine, fiind în acelaşi timp o manifestare a lui.
Este o greşeală să vedem pe cineva autosuficient şi să spunem: „Este uşor pentru el să aibă încredere în sine, pentru că se respectă pe sine.” Una dintre modalităţile prin care ne consolidăm respectul de Sine este să avem încredere în noi atunci când nu este chiar aşa de uşor să o facem.

Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Iti multumesc ca te afli aici! Este de folos sa citesti si articolul Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica propriei responsabilitati(3)

Ţi-ar mai plăcea:

Ce înseamnă, de fapt, stima de sine?
Respectul de sine
Vizibilitatea psihologica
Onoreaza-ti copilul interior

Frecvente sacre vindecatoare

Numesc arhitectura muzică îngheţată.
Goethe

” Daca vreti sa descoperiti Universul, ganditi in termeni de energie, frecventa si vibratie.”                                                                        N. Tesla

Universul este vibratie. Sunet si lumina. In toate traditiile spirituale ale lumii, sunetele sacre, mantrele, incantatiile au fost porti de intrare in stari de constiinta extinsa, de expansiune spirituala si energetica. Sunetele sacre facilitează procesul schimbării personale şi al creşterii spirituale.

Intonarea sunetelor sacre conduce la o acordare a fiintei noastre cu vibratia universala si accesarea unor stari de constiinta extinsa in care patrundem in cele mai adanci niveluri ale constiintei, cu efecte terapeutice remarcabile. Deschiderea catre spatiul interior, prabusirea barierelor, constientizarea apartenentei la vastitatea universului sunt experiente care apartin trairilor spirituale profunde, ce conduc la purificarea si reasezarea intregului minte-corp in moduri care, de cele mai multe ori sunt uimitoare.
In ziua noastra exista 7 note in octava centrala, note care cu timpul au fost modificate.
In trecut cele 6 note de baza(cu frecventa specifica pt fiecare sunet) se foloseau in cantecele Gregoriene, un gen muzical lithurgic utilizat in cultul crestin catolic, in special intr-un imn inchinat Sf.-ului Ioan Botezatorul.

Studiul dr. Leonard G. Horowitz si dr. Joseph Puleo vorbesc detaliat despre descoperirea si puterea acestor frecvente sacre. Astfel, notele originale Solfeggio sunt:
1. Ut – queant laxis
2. Re – sonare fibris
3. Mi – ra gestorum
4. Fa – muli tuorum
5. Sol – ve polluti
6. La -0 biireatum

Notele de azi, modificate

1. Do – 396 Hz queant laxis

Intenție: transformarea durerii în bucurie, eliberarea vinovăției și fricii

Această frecvență eliberează energia și are efecte benefice asupra sentimentelor de vinovăție. Curăță sentimentul de vinovăție, care reprezintă adesea unul dintre obstacolele de bază ale realizării, permițând realizarea obiectivelor în cel mai direct mod. Tonul „Ut” te eliberează de sentimentul de vinovăție și de teamă prin reducerea mecanismelor de apărare. Frecvența de 396 Hz caută blocaje ascunse, convingeri negative subconștiente și idei care au dus la situațiile dvs. actuale.

2. RE – 417 Hz sonare fibris
Intenție: anularea situațiilor și facilitarea schimbării

Următorul ton principal de pe scara Solfeggio produce energie pentru a produce schimbări. Această frecvență curăță experiențele traumatice și șterge influențele distructive ale evenimentelor din trecut. Când vorbim despre procese celulare, tonul „Re” încurajează celula și funcțiile sale într-un mod optim. Frecvența de 417 Hz vă pune în legătură cu o sursă inepuizabilă de energie care vă permite să vă schimbați viața.

3. MI – 528 Hz ra gestorum
Intenție: transformare și minuni (repararea ADN-ului)

Tonul „Mi” este folosit pentru a readuce ADN-ul uman la starea sa originală și perfectă. Această frecvență aduce transformare și minuni în viața ta. Procesul de reparare a ADN-ului este urmat de efecte benefice – cantitate crescută de energie a vieții, claritate a minții, conștientizare, creativitate trezită sau activată, stări extatice precum pace interioară profundă, dans și sărbătoare. Tonul „Mi” îți activează imaginația, intenția și intuiția pentru a funcționa în cel mai bun scop.

Frecventa 528 Hz este Codul Sursa al creatiei. Este cheia universala prin care organismul se vindeca, relaxeaza, regenereaza celulele si stimuleaza sistemul imunitar. Este miracolul care repara ADN-ul. Ascultati-o cu volumul setat la intensitatea pe care o considerati cea mai placuta. Sunetul de 528 Hz se asculta atat separat, cat si ca fond sonor de fundal in timp ce ascultati orice alta melodie favorita.

4. FA – 639 Hz muli tuorum
Intenție: reconectare și echilibrare, relații

O altă frecvență de la scara sacră Solfeggio. Permite crearea unei comunități armonioase și a unor relații interpersonale armonioase. Tonul „Fa” poate fi utilizat pentru a face față problemelor relațiilor – cele din familie, între parteneri, prieteni sau probleme sociale. Când vorbim despre procese celulare, frecvența de 639 Hz poate fi folosită pentru a încuraja celula să comunice cu mediul său. Această frecvență antică Solfeggio îmbunătățește comunicarea, înțelegerea, toleranța și dragostea.

5. SOL – 741 Hz ve polluti
Intenție: rezolvarea problemelor, expresiilor / soluțiilor

Curăță celula („Rezolvați poluții”) de toxine. Utilizarea frecventă a 741 Hz duce la o viață mai sănătoasă, mai simplă și, de asemenea, la schimbări ale dietei față de alimentele care nu sunt otrăvite de diverse tipuri de toxine. Tonul „Sol” curăță celula de diferite tipuri de radiații electromagnetice. O altă aplicație a acestei frecvențe sonore este rezolvarea problemelor de orice natură. A cincea frecvență a scării Solfeggio vă va conduce, de asemenea, la puterea de auto-exprimare, ceea ce duce la o viață pură și stabilă.

6. LA – 852 Hz 0 biireatum
Intenție: trezirea intuiției, revenirea la ordinea spirituală

Tonul „La” este legat de capacitatea ta de a vedea prin iluziile vieții tale, cum ar fi agendele ascunse ale oamenilor, locurilor și lucrurilor. Această frecvență poate fi folosită ca mijloc de deschidere a unei persoane pentru comunicarea cu spiritul atotcuprinzător. Crește conștientizarea și vă permite să reveniți la ordinea spirituală. În ceea ce privește procesele celulare, 852 Hz permite celulei să se transforme într-un sistem de nivel superior.

Cercetările suplimentare efectuate de Dr. Leonard Horowitz susțin că au dezvăluit încă trei frecvențe Solfeggio:

7. SI – 963 Hz Sancto Iohannes
Acest ton trezește orice sistem la starea sa originală și perfectă. Este conectat cu Lumina și Spiritul atotcuprinzător și permite experiența directă, întoarcerea la Unicitate. Această frecvență te conectează cu Spiritul sau cu energiile non-vibraționale ale lumii spirituale. Acesta vă va permite să experimentați Unitatea – adevărata noastră natură.

Scara Solfeggio și tonurile suplimentare

După cum ati vazut mai sus , scara originală Solfeggio are 6 tonuri. Tonurile sunt: ​​396, 417, 528, 639, 741 și 852. După modelul stabilit de aceste tonuri originale, se pot calcula frecvențe suplimentare.

Există trei frecvențe care pot fi calculate sub 396 înainte de ruperea modelului (63, 174, 285)

Frecventa de 63 Hz

Frecventa de 174 Hz
Cea mai mică dintre tonuri pare a fi un anestezic natural. Tinde să reducă durerea fizic și energetic. Frecvența de 174 Hz oferă organelor tale un sentiment de securitate, siguranță și dragoste, încurajându-le să facă tot posibilul.

Frecventa de 285 Hz
Această frecvență ajută la întoarcerea țesutului în forma sa originală. 285 Hz influențează câmpurile energetice, trimițându-le un mesaj pentru restructurarea organelor deteriorate. De asemenea, îți lasă corpul întinerit și energizat.

Toate aceste frecvențe suplimentare se reduc la 3, 6 sau 9, dar înseamnă că ar trebui să le folosim la fel ca tonurile principale de pe scara Solfeggio. Astfel:

586,0 Hz asociate cu circulația și sexul
522,0 Hz Infecția sinusurilor / Răceala capului
520,0 Hz (folosit la) Dureri de cap
492.8 Hz asociat cu suprarenalele
418,3 Hz asociate cu oasele
352,0 Hz asociată vezicii urinare
324,0 Hz asociate cu mușchii
321.9 Hz asociate cu sângele
319.88 Hz asociat cu rinichii
317.83 Hz asociate cu ficatul
315.8 Hz asociate cu creierul
295.8 Hz asociate cu celulele grase
281,0 Hz asociate cu intestinele
220,0 Hz asociate cu plămânii
176,0 Hz Asociat cu colonul
164.3 Hz asociate vezicii biliare
117,3 HZ asociat cu pancreasul
110,0 Hz Asociat cu stomacul
070,0 Hz Proiecție mentală și astrală

Muzica înseamnă vindecare şi trebuie să facem astfel încât ea să devină o parte conştientă şi activă a vieţii noastre. Putem să participăm la acest proces, aşa cum făceam atunci când eram copii. Aceasta nu presupune doar să ascultăm sau să folosim muzica pentru a umple golurile din vieţile noastre, ci întelegand ce înseamnă ea, dintr-o perspectivă cu totul nouă. In acest fel putem să realizăm că în muzică se află toate minunile şi cheile pentru miracolele vietii, toate principiile vieţii, naturale şi spirituale fiind aflate in frecventele sale.

Ţi-ar mai plăcea:

Explorarea puterii iubirii
Gandurile sunt alcătuite din energie

Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica propriei responsabilitati(3)

Ca să fiu capabil să trăiesc şi să simt că merit să fiu fericit, trebuie să am un oarecare control asupra existentei mele. Acest lucru îmi impune să fiu disponibil să îmi asum responsabilitatea pentru viaţa mea şi pentru bunăstarea mea.
Propria responsabilitate este esenţială pentru încrederea în sine şi este, de asemenea, o reflecţie sau o manifestare a încrederii în sine. Relaţia dintre încrederea în sine şi stâlpul său este întotdeauna reciprocă. Această practică este reprezentată de exprimarea naturală şi conse¬cinţele încrederii în sine, după cum vom discuta în cadrul unui capitol următor.
Practica responsabilităţii proprii conduce la următoarele realizări:
Sunt responsabil pentru alegerile şi acţiunile mele. Pentru a fi „responsabil” în acest sens înseamnă să fiu responsabil nu prin acceptarea învinuirii sau vinovăţiei morale, ci responsabil prin faptul că sunt cauza principală a vieţii şi comportamentului meu. Trebuie sâ accept acest lucru. Trebuie să fiu conştient de el atunci când fac o alegere sau când acţionez. Ce anume ar schimba acest lucru? Dacă ai dori să descoperi răspunsul doar ca să ştii tu pe mai departe, scrie şase finaluri, cât poţi de rapid, pentru propoziţia: Dacă îmi asum întreaga responsabi¬litate pentru alegerile şi acţiunile mele…
Sunt responsabil pentru nivelul de implicare pe care îl am faţă de munca mea. Acesta este un exemplu al concluziei la care tocmai am ajuns în legătură cu alegerea. Nimeni nu poate fi responsabil pentru nivelul de conştientizare pe care îl am faţă de activităţile zilnice. Pot să dau tot ce este mai bun muncii mele sau pot căuta să scap cu cât mai puţină implicare cu putinţă, sau orice vreau între cele două extreme. Dacă rămân legat de implicarea mea în această arie, există mai multe şanse să muncesc cu un grad sporit de implicare.
Sunt responsabil pentru nivelul de implicare pe care îl am faţă de relaţiile mele. Principiul abia aplicat poate fi folosit în mod egal în cadrul interacţiunilor mele cu ceilalţi – mergând de la alegerea cama¬razilor mei până la implicarea mea sau lipsa de implicare în cadrul întâlnirilor. Sunt conştient de ceea ce se spune? Mă gândesc la implicările declaraţiilor mele? Observ modalitatea în care ceilalţi sunt afectaţi de ceea ce spun sau fac?
Sunt responsabil pentru comportamentul meu faţă de ceilalţi oameni – colegi, asociaţi, clienţi, partenerul de viaţă, copii, prieteni. Sunt responsabil pentru modul în care vorbesc şi ascult. Sunt responsabil pentru promisiunile pe care ie păstrez sau pe care nu reuşesc să le păstrez. Sunt responsabil pentru raţiunea sau lipsa de raţiune a acţiunilor mele. Ne debarasăm de responsabilitate când încercăm să aruncăm vina pe ceilalţi pentru acţiunile noastre atunci când spunem: „Mă scoate din minţi”, „Mă calcă pe nervi”, „M-aş comporta responsabil doar dacă ea…
Sunt responsabil de modalitatea în care îmi organizez timpul. Indiferent dacă alegerile mele legate de organizarea timpului şi energiei reflectă valorile mele profesate sau sunt în disonanţă cu ele, acest lucru este responsabilitatea mea. Dacă insist să îmi iubesc familia mai mult decât orice altceva şi totuşi îmi petrec rareori timpul singur cu ea, dar îmi petrec majoritatea timpului meu liber jucându-mă cărţi sau golf, întotdeauna înconjurat de prieteni, trebuie să îmi confrunt inadvertenţa şi să mă gândesc la implicările sale. Dacă declar că sarcina cea mai importantă de la serviciu este găsirea de clienţi noi pentru firmă, dar petrec 90% din timp implicat până peste urechi în fleacuri care produc foarte puţin venit – trebuie să îmi reexaminez modalitatea în care îmi consum energia.
Sunt responsabil pentru calitatea mesajelor pe care le transmit. Sunt responsabil pentru transmiterea cu cât mai multă claritate a mesajelor mele. Pentru verificarea faptului că interlocutorul meu m-a înţeles. Pentru tonul meu puternic şi distinct necesar pentru a fi înţeles, pentru modalitatea fidelă sau infidelă în care îmi transpun gândurile.
Sunt responsabil pentru fericirea personală. Una dintre caracteristicile imaturităţii este încrederea că în mod sigur trebuie să fie treaba altcuiva să mă facă fericit – la fel de mult cum era odată sarcina părinţilor să mă ţină în viaţă. Dacă doar cineva m-ar iubi, atunci m-aş iubi pe mine însumi. Dacă cineva ar avea grijă de mine, atunci aş fi mulţumit. Dacă cineva m-ar scuti de luarea deciziilor, atunci aş fi lipsit de griji. Doar dacă cineva m-ar face fericit…Iată o declaraţie simplă, dar puternică, care să te trezească la viaţă:
Dacă îmi asum responsabilitatea integral pentru fericirea mea personală…
Asumarea responsabilităţii pentru fericirea proprie este un gest care îţi dă putere. Acest lucru plasează viaţa ta înapoi în mâinile tale. înainte de asumarea acestei responsabilităţi, îţi imaginezi că poate fi o greutate. Dar ceea ce descoperi este ceva ce te eliberează.

Sunt responsabil pentru acceptarea sau alegerea valorilor care îmi ghidează existenţa. Dacă trăiesc ghidându-mă după valori pe care le-am acceptat sau pe care le-am adoptat pasiv şi fără să mă gândesc, devine uşor de înţeles faptul că este vorba de ceva ce se află „în natura mea”, ceva că mă defineşte şi pentru evitarea recunoaşterii că este implicată o alegere. Dacă sunt dispus să recunosc că alegerile şi deciziile sunt extrem de importante în momentul în care sunt adoptate valori, atunci pot să observ dintr-un unghi nou valorile mele, să le pun sub semnul întrebării şi, dacă este necesar, să le revizuiesc. Repet că asumarea responsabilităţii este ceea ce mă eliberează.
Sunt responsabil pentru dezvoltarea nivelului de încredere în sine. Increderea în sine nu este un dar pe’care îl pot primi de la altcineva. Este ceva generat din interior. Ca să aştept pasiv pentru ca să se întâmple ceva care îmi va mări încrederea în mine înseamnă să mă pedepsesc să duc o viaţă plină de frustrări.
Odată, atunci când ţineam un discurs în faţa unui grup de psiho- terapeuţi despre cei şase stâlpi ai încrederii în sine, unul dintre ei m-a întrebat: „De ce pui accentul pe ceea ce ar trebui să facă un individ ca să îşi mărească încrederea în sine? NU este sursa încrederii în sine faptul că suntem copiii lui Dumnezeu?” M-am confruntat cu această întrebare de câteva ori.
Că o persoană crede în Dumnezeu sau în faptul că suntem copiii lui Dumnezeu este irelevant pentru problema nevoilor încrederii în sine. Să ne imaginăm că există un Dumnezeu şi că noi suntem copiii Lui. In acest caz, suntem deci toţi egali. Asta înseamnă că toată lumea este sau ar trebui să fie egală în ceea ce priveşte sentimentul de încredere în sine, indiferent dacă cineva trăieşte conştient sau inconştient, responsabil sau iresponsabil, cinstit sau necinstit? Nu există nicio modalitate ca mintea noastră să evite înregistrarea alegerilor pe care le facem în modalitatea în care operăm şi nu există nici o cale ca părerea noastră să rămână neafectată.

Dacă suntem copiii lui Dumnezeu, rămâne întrebarea: Ce vom face dacă ştim asta? Cum vom profita de acest lucru? Ne vom folosi de acest dar sau nu? Dacă nu ne folosim de acest lucru şi nici de puterile noastre, putem să ne cumpărăm o cale de succes, putem să ne cumpărăm încrederea în propria persoană prin susţinerea faptului că Dumnezeu este ruda noastră? Ne imaginăm că astfel putem să ne eliberăm de responsabilitatea personală?
Atunci când oamenilor le lipseşte sănătoasa încredere în propriile puteri, aceştia identifică adesea încrederea în sine cu sentimentul de a „fi iubiţi”. Dacă nu s-au simţit iubiţi de propriile familii, uneori se consolează cu gândul că Dumnezeu îi iubeşte şi încearcă să îşi conecteze încrederea în sine la această idee. Cu toată bunăvoinţa din lume, cum putem înţelege această strategie altfel decât ca pe o manifestare a pasivităţii?
Nu cred că suntem meniţi să rămânem nişte copii dependenţi. Cred că suntem meniţi să ne transformăm în adulţi, ceea ce înseamnă să devenim responsabili – să ne bizuim pe noi din punct de vedere psihologic şi financiar. Orice rol ar ocupa credinţa în Dumnezeu în vieţile noastre, cu siguranţă nu justifică lipsa conştiinţei, a responsabilităţii şi a integrităţii.

Exemple
Este suficient de simplu să observi în situaţiile legate de serviciu diferenţa dintre cei care au încredere în sine şi cei care nu au. Responsabilitatea personală apare ca o orientare activă către muncă (şi viaţă) decât ca o orientare pasivă.
Dacă există o problemă, bărbaţii şi femeile care sunt responsabile întreabă: „Eu ce aş putea să fac? Ce mijloace de acţiune îmi sunt disponibile?” Dacă ceva este în neregulă, ei întreabă: „Ce am neglijat? Ce am calculat greşit? Cum pot corecta situaţia?” Nu protestează: „Dar nimeni nu mi-a spus ce să fac!” sau „Dar nu este treaba mea!” Nu se lasă tentaţi nici de căutarea de scuze şi nici de aruncarea vinei pe altcineva. Ei sunt, de obicei, orientali pe găsirea unei soluţii.
în fiecare loc de muncă întâlnim cele două tipuri: cei care aşteaptă ca altcineva să le ofere soluţia şi cei care îşi asumă responsabilitatea pentru găsirea acesteia. Numai datorită celui de-al doilea tip de psihologie companiile reuşesc să activeze eficient.

Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Ţi-ar mai plăcea:

Practica încrederii în sine(4)
Asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă
Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica integritatii personale(6)

Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica acceptării propriei persoane(2)

Acceptarea propriei persoane este refuzul
meu de a mă afla într-o relaţie adversă cu mine.

Fără acceptarea propriei persoane, respectul de sine este imposibil.
De fapt, este atât de strâns legată de respectul de sine încât în unele situaţii cele două idei se confundă.
Conceptul are trei niveluri de înţeles, iar în continuare le vom analiza pe fiecare dintre ele.

Primul nivel
Să mă accept pe mine înseamnă să fiu de partea mea – să fiu pentru mine. în cel mai fundamental sens, acceptarea propriei persoane se referă la orientarea către propria valoare şi auto-angajament, care derivă din faptul că trăiesc şi sunt conştient. Prin urmare, este mult mai primitivă decât respectul de sine. Este un act preraţional şi premoral de autoafirmare – un tip de egoism natural care este dreptul din naştere al fiecărei persoane; cu toate acestea, avem puterea de a acţiona împotriva lui şi de a-l anula.
Unele persoane se resping pe sine la un nivel atât de profund încât munca de dezvoltare nu poate începe până când această problemă nu este rezolvată. Dacă nu este, nici un tratament nu va funcţiona, nici o nouă cunoştinţă nu se va fixa corect şi nici o avansare semnificativă nu va fi făcută. Psihoterapeuţii care nu înţeleg această problemă sau care nu îi detectează prezenţa se vor lupta în zadar să înţeleagă de ce anumiţi pacienţi, chiar după ani întregi de terapie, nu îşi îmbunătăţesc cu nimic starea.

O atitudine de acceptare de bază a propriei persoane este ceea ce un psihoterapeut eficient se străduieşte să trezească la o anumită persoană, chiar şi cu cel mai mic nivel de respect de sine. Această atitudine îl poate inspira pe individ să facă faţă la orice fel de probleme, fără să cadă în capcana auto-repudierii propriei persoane sau să-i înlăture dorinţa de a trăi. Iată un exemplu de declaraţie: „Am ales să mă valorizez pe mine, să mă tratez pe mine cu respect, să lupt pentru dreptul de a exista…” Acest act primar de afirmaţii referitoare la sine reprezintă baza de la care se dezvoltă respectul de sine.
Se poate să stăm într-o stare de somnolenţă şi apoi să ne trezim. Se poate să luptăm pentru viaţa noastră, chiar dacă suntem foarte disperaţi. Când dorim să ne sinucidem, putem ridica telefonul şi apoi să cerem ajutor. Din adâncimea depresiei sau a anxietăţii putem apela la un psihoterapeut. După ce am îndurat ani întregi de abuzuri şi umiliri, putem într-un final să spunem nu. Când tot ce ne dorim este să murim, ne poate determina să mergem mai departe.

Cel de-al doilea nivel
Acceptarea propriei persoane se referă la disponibilitatea noastră de a experimenta – adică să ne acceptăm aşa cum suntem, fără negare sau reprimare – că gândim ceea ce gândim, simţim ceea ce simţim, ne dorim ceea ce ne dorim, facem ceea ce facem şi suntem ceea ce suntem. Este refuzul de a privi orice parte a noastră – trupul, emoţiile, gândurile, acţiunile, visurile – ca fiind ale altcuiva, nu ale noastre. Este disponibilitatea de a experimenta şi de a nu respinge faptele care caracterizează fiinţa noastră într-un anumit moment – de a ne gândi la convingerile noastre, de a avea propriile sentimente, de a fi prezenţi în realitatea propriului comportament.
Disponibilitatea de a experimenta şi de a ne accepta sentimentele nu presupune faptul că trebuie să renunţăm la emoţii. Se poate să nu am chef să lucrez astăzi; îmi recunosc sentimentele, le pot experimenta sau accepta – şi apoi să mă apuc de lucru. Voi lucra cu mintea mult mai clară, deoarece nu-mi voi începe ziua fiind decepţionat de mine.
Adesea, când experimentăm complet şi acceptăm sentimentele negative, putem renunţa la ele; dar le-am permis să spună ce aveau de spus, iar apoi au părăsit centrul scenei.
Acceptarea propriei persoane este disponibilitatea de a da glas oricărei emoţii sau comportament: „Este o exprimare de-a mea, nu neapărat o exprimare a ceea ce iubesc sau admir, ci o exprimare a mea în orice condiţii, cel puţin aşa cum e ea în momentul respectiv.” Este virtutea realismului, adică respectarea realităţii, aplicată la sine.
Dacă am aceste gânduri deranjante, mă gândesc la ele; accept realitatea deplină a experienţei mele; dacă simt furie sau durere, sau teamă, sau o dorinţă excesivă, atunci asta simt – ce-i adevărat, e adevărat – şi nu încerc să neg, să reprim sau să explic. Simt ceea ce simt şi accept realitatea experienţei mele. Dacă fac ceva de care mi-e ruşine mai târziu, realitatea este că am făcut acel lucru – asta este – şi nu încerc să mă dau peste cap ca realitatea respectivă să dispară. Sunt dispus să trăiesc alături de faptele despre care ştiu că sunt adevărate. Ce este, este.
A accepta este mult mai simplu decât a recunoaşte sau a admite, înseamnă să experimentezi, să asişti la realitate sau să o contempli. Trebuie să fiu deschis şi să experimentez complet emoţiile nedorite, nu doar să le recunosc pur şi simplu. De exemplu, să presupunem că soţia mă întreabă: „Cum te simţi?” şi răspund într-o manieră tensionată, distrată: „Groaznic”. Apoi ea spune înţelegător: „Văd că tu chiar te simţi deprimat astăzi.” Apoi suspin, tensiunea începe să iasă din trupul meu, şi cu un ton diferit al vocii, vocea cuiva care se simte real – spun: „Da, mă simt mizerabil, chiar mizerabil”, după care încep să vorbesc despre ce mă deranjează. Dacă, cu trupul pregătit să reziste experimen¬tării sentimentelor mele, aş fi răspuns „groaznic”, îmi negam emoţiile în acelaşi timp în care le recunoşteam. Răspunsul empatic al soţiei mele m-a ajutat să le experimentez, ceea ce m-a făcut să încep să mă confrunt cu ele. Experimentarea sentimentelor are o putere directă de vindecare.
Acceptarea propriei persoane este o condiţie prealabilă a schimbării şi dezvoltării.

Dacă refuz să accept că de foarte multe ori trăiesc inconştient, cum să învăţ să trăiesc mult mai conştient? Dacă refuz să accept că de foarte multe ori trăiesc iresponsabil, cum să învăţ să trăiesc mult mai responsabil? Dacă refuz să accept că de foarte multe ori trăiesc pasiv, cum voi învăţa să trăiesc mult mai activ?
Nu pot depăşi o teamă a cărei realitate o neg. Nu pot corecta o problemă legată de modul în care mă înţeleg cu colegii dacă nu admit că există. Nu-mi pot schimba anumite trăsături dacă insist că nu le am. Nu mă pot ierta pe mine însumi pentru o anumită acţiune dacă nu recunosc că am făcut-o.
O pacientă s-a enervat pe mine în timp ce încercam să-i explic aceste idei: „Cum vrei să accept că am un nivel de respect de sine atât de scăzut?”, m-a întrebat ea indignată. „Dacă nu accepţi realitatea care se întâmplă acum”, i-am răspuns eu, „cum îţi imaginezi că te vei putea schimba?”. Pentru a înţelege această idee, trebuie să ne reamintim că acceptare nu înseamnă neapărat plăcere sau bucurie. Pot accepta ceea ce se întâmplă – şi să fiu determinat să evoluez din acel moment. Nu acceptarea, ci negarea mă ţine blocat.
Nu mă pot ajuta şi nid nu mă pot respecta dacă nu mă accept pe mine.

Cel de-al treilea nivel
Acceptarea propriei persoane implică ideea de compasiune, de a fi prieten cu mine însumi.
Să presupunem că am făcut ceva ce regret sau de care mi-e ruşine şi îmi fac reproşuri în legătură cu asta. Acceptarea propriei persoane nu înseamnă să negi realitatea, nu înseamnă să spui că este corect ce este cu adevărat greşit, dar analizează contextul în care acţiunea respectivă a fost întreprinsă. Te ajută să înţelegi motivul. Te ajută să ştii de ce un lucru greşit şi inadecvat pare dezirabil şi potrivit într-un anumit moment.

Un exerciţiu:

Stai în faţa unei oglinzi mari şi uită-te la faţa şi la trupul tău. Observă-ţi sentimentele în timp ce faci acest lucru. Nu te-am rugat să te concentrezi pe haine sau pe machiaj, ci pe tine. Observă dacă îţi este greu să faci acest lucru sau dacă nu te simţi confortabil. Ar fi mai bine să fii dezbrăcat în timp ce faci acest exerciţiu.
Probabil că îţi vor plăcea mai mult unele părţi pe care le vezi decât altele. Dacă eşti ca majoritatea oamenilor, probabil că îţi va fi greu să te uiţi mai mult timp la anumite părţi ale corpului pentru că devii agitat sau ai o senzaţie neplăcută. în ochii tăi este o teamă cu care nu vrei să te confrunţi. Poate că eşti prea gras sau prea slab. Poate că există anumite părţi ale corpului care îţi displac atât de mult încât nici nu poţi să le priveşti. Poate că vezi semnele vârstei şi nu te poţi gândi la ce anume evocă aceste semne. Aşa că impulsul este să pleci, să nu mai conştientizezi, să respingi, să negi sau să refuzi să recunoşti aspectele legate de tine.
Totuşi, ca experiment, îţi cer să te concentrezi pe imaginea ta în oglindă câteva momente în plus şi să îţi spui: „Oricare ar fi defectele sau imperfecţiunile mele, mă accept pe mine total şi fără rezerve.” Rămâi concentrat, respiră adânc şi spune acest lucru de mai multe ori, timp de câteva minute, fără să întrerupi procesul. Permite-ţi să experimentezi pe deplin înţelesul cuvintelor pe care le spui.
In cazul în care vei protesta şi vei spune ceva de genul: „Dacă nu îmi plac anumite părţi ale corpului meu, atunci cum să mă accept complet şi fără rezerve?” Dar reţine: acceptarea nu înseamnă neapărat să-ţi placă. Acceptarea nu înseamnă că nu ne putem imagina sau dori să facem schimbări sau îmbunătăţiri. înseamnă să experimentezi fără să negi sau să eviţi, că realitatea este realitate. în această situaţie, înseamnă să accepţi că faţa şi trupul din oglindă sunt faţa şi trupul tău şi că sunt aşa cum sunt în realitate.
Dacă abdici de la realitate aşa cum este ea, dacă abdici de la conştientizare (pentru că asta înseamnă în fina] acceptarea), poţi observa că ai început să te relaxezi un pic, probabil să te simţi mult mai confortabil cu tine, mult mai real.
Chiar dacă se poate să nu-ţi placă sau să nu te bucuri de tot ceea ce vezi în oglindă, totuşi eşti capabil să spui: „Acum, ăsta sunt eu. Şi nu neg realitatea. O accept.” Asta înseamnă să respecţi realitatea.
Dacă pacienţii sunt de acord să facă acest exerciţiu în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, timp de două săptămâni, ei încep în scurt timp să experimenteze relaţia dintre acceptarea propriei persoane şi respectul de sine: o minte care onorează vederea se onorează pe sine.
Şi, mai mult, este posibil ca respectul de sine să nu aibă de suferit dacă noi respingem propria stare fizică? Este realist să ne imaginăm că ne putem iubi pe noi în ciuda faptului că nu ne place ceea ce vedem în oglindă?
Nu suntem impulsionaţi să îndreptăm aceste lucruri a căror realitate o negăm.
Şi dacă acceptăm acele lucruri pe care nu le putem schimba, devenim mai puternici şi mai orientaţi; dacă le respingem, devenim mai puţin puternici.

Ascultă-ţi sentimentele
Atât acceptarea, cât şi respingerea sunt implementate printr-o combinaţie de procese mentale şi fizice.
Actul experimentării şi acceptării emoţiilor este implementat prin: (1) concentrarea pe sentimente sau emoţii; (2) respiraţie uşoară şi profundă, pentru a permite muşchilor să se relaxeze, sentimentelor să iasă la suprafaţă şi (3) materializarea sentimentelor mele (adică deţinerea lor).
În schimb, negăm şi respingem emoţiile atunci când: (1) evităm să conştientizăm realitatea; (2) respirăm scurt şi ne contractăm muşchii şi (3) ne disociem de propriile noastre experienţe (situaţie în care suntem incapabili să ne recunoaştem sentimentele).
Când ne permitem nouă înşine să ne experimentăm emoţiile şi să le acceptăm, acest lucru ne oferă posibilitatea câteodată să trecem la un nivel mai profund de conştientizare, unde informaţiile importante se prezintă singure.

sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Cele şase practici ale încrederii în sine: Practica unui trai conştient(1)

• 

Un trai conştient presupune:

O minte care este mai degrabă activă decât pasivă.

Aici este vorba despre cel mai fundamental act de încredere în sine: posibilitatea de a gândi, de a căuta conştientizarea, cunoştinţele, claritatea.
In această orientare se mai află implicit şi o altă virtute a respectului de sine, şi anume acceptarea propriei responsabilităţi.Deoarece sunt responsabil pentru propria mea existenţă şi fericire, aleg să fiu conştient şi să fiu ghidat de ceea ce ştiu foarte clar că pot să fac. Nu mă complac în fantezia că toţi ceilalţi trebuie să-mi asigure cele necesare şi trebuie să ia decizii pentru mine.

O inteligenţă de a cărei funcţionalitate te bucuri.

Inclinaţia naturală a unui copil este aceea de a căuta plăcerea în folosirea minţii, într-o măsură mai mare decât cea a corpului. Sarcina primară a copilului este învăţarea. Dar este şi distracţia de bază. Menţinerea acestei orientări şi în perioada în care devine adult, astfel încât acea conştientizare să nu devină o povară, ci o bucurie, este o marcă a dezvoltării cu succes a unei fiinţe umane.
Desigur, ca adulţi nu putem alege să simţim plăcere din impunerea conştientizării, dacă dintr-un motiv sau altul o asociem cu frica, durerea sau cu un efort copleşitor. Dar orice a încercat, a depăşit aceste bariere şi a învăţat să trăiască mult mai conştient, va spune că o asemenea învăţare devine o sursă din ce în ce mai mare de satisfacţie.

Să fii atent la ceea ce se întâmplă lângă tine, fără să pierzi din vedere contextul mai larg. Ideea de a trăi conştient presupune să fii prezent la toate acţiunile pe care le întreprinzi. Dacă ascult plângerile unui pacient, trebuie să fiu prezent la acea experienţă. Dacă mă joc cu copilul meu, să fiu prezent la acea activitate. Dacă lucrez cu un pacient la psihoterapie, să fiu acolo, lângă pacient, şi nu în altă parte. Să fac ceea ce fac chiar în timp ce fac acel lucru.
Nu înseamnă că acea conştientizare a mea se reduce doar la experienţa senzorială imediată şi că nu sunt conectat la contextul mai larg. Dacă nu mă relaţionez la contextul mai larg, conştientizarea va fi mai scăzută. Vreau să fiu acolo, dar nu prins complet în ceea ce se întâmplă. Acesta este echilibrul care îmi permite să am o stare de spirit în care să mă simt plin de resurse.
Să te îndrepţi către faptele relevante şi nu să le eviţi. Relevanţa este determinată de nevoile, dorinţele, valorile, scopurile şi acţiunile mele. Sunt atent şi curios în legătură cu orice informaţie care m-ar determina să mă comport altfel sau să-mi modific convingerile, sau pornesc de la premisa că eu nu mai am nimic de învăţat? Continui să caut noi date care îmi pot fi de folos sau închid ochii chiar şi atunci când aceste date sunt evidente? Nici nu mai trebuie să ne întrebăm care dintre opţiuni ne poate conferi mai multă putere.
Preocuparea de a face diferenţa între fapte, interpretări şi emoţii. Te văd că te încrunţi; interpretez că eşti furios pe mine; mă simt rănit sau atacat, sau înţeles greşit. în realitate, pot interpreta corect sau incorect. Poate fi adecvat sau neadecvat cu sentimentul în faţa căruia reacţionez, în fiecare dintre cazuri sunt implicate procese separate şi distincte. Dacă nu sunt conştient de acest lucru, voi avea tendinţa să consider că sentimentele mele sunt vocea realităţii, ceea ce mă poate conduce la un dezastru.Observarea şi confruntarea impulsurilor mele pentru a evita sau a nega realitatea dureroasă şi ameninţătoare. Nimic nu este mai firesc decât să eviţi ceea ce evocă teama sau suferinţa. De vreme ce acest lucru include fapte pe care propriile noastre interese le presupun, putem avea impulsuri de evitare. Dar asta înseamnă să fim conştienţi de asemenea impulsuri. Avem nevoie în acest context de orientare către auto-analiză şi auto-conştientizare – de conştiinţă direcţionată atât în interior, cât şi în exterior. O parte a unui trai conştient presupune să fii atent de unde anume provine lipsa de conştiinţă; ceea ce presupune cea mai mare onestitate de care suntem capabili. Teama şi suferinţa trebuie să fie tratate ca semnale în faţa cărora să nu-ţi închizi ochii, ci să-i deschizi mai larg; să nu le alungi, ci dimpotrivă, să le analizezi mai atent. Nu este uşor şi nici lipsit de eforturi. Este nerealist să ne imaginăm că ne vom descurca mereu perfect. Dar vor exista diferenţe mari în ceea ce priveşte sinceritatea intenţiilor noastre, iar nivelul acestor diferenţe contează. Respectul de sine nu cere succesul, ci intenţia de a fi conştient.

Să fii preocupat să ştii „unde te afli” vizavi de diversele tale scopuri şi proiecte (personale şi profesionale) şi dacă reuşeşti sau nu.

Dacă unul dintre scopurile mele este să am o căsnicie reuşită şi plină de satisfacţii, care este starea curentă a căsniciei mele? Ştiu eu acest lucru? Partenerul meu şi cu mine am răspunde în acelaşi fel? Suntem eu şi partenerul meu mulţumiţi unul de celălalt? Există frustrări şi probleme nerezolvate? Dacă da, ce am făcut eu în acest sens? Am un plan de acţiune sau sper că lucrurile se vor rezolva „cumva”? Dacă una dintre aspiraţiile mele este ca la un moment dat să-mi deschid propria afacere, ce fac în legătură cu asta? Sunt mai aproape de acel scop decât eram în urmă cu o lună sau în urmă cu un an? Sunt pe drumul cel bun sau nu? Dacă una dintre ambiţiile mele este să devin scriitor profesionist, ce am făcut până acum pentru îndeplinirea acestei ambiţii? Ce am făcut ca s-o aprofundez? Voi fi mai aproape de realizarea ei peste un an decât acum? Dacă da, de ce? îmi tratez proiectele cu atâta conştientizare pe cât ar trebui?

Să fii preocupat să ştii dacă acţiunile tale se aliniază cu scopurile.

Această problemă este strâns legată de cea anterioară. Câteodată există o mare lipsă de congruenţă între scopurile noastre şi modul în care ne investim timpul şi energia. Astfel că un trai conştient implică monitorizarea acţiunilor mele în relaţie cu scopurile pe care le am, căutând dovezi legate de alinierea sau nealinierea acestora. Dacă nu se aliniază, atunci fie acţiunile, fie scopurile trebuie regândite.
Căutarea unui feedback din mediul înconjurător astfel încât să-mi ajustez sau să-mi corectez evoluţia dacă este cazul. Această informaţie, denumită feedback, este transmisă prin intermediul instrumentelor de control, fiind făcute ajustări continue pentru a menţine avionul pe calea cea bună. în ceea ce priveşte modul în care ne conducem viaţa şi în care ne urmărim scopurile, nu putem stabili un curs sigur, după care să rămânem legaţi la ochi. Există întotdeauna posibilitatea ca noile informaţii să presupună o ajustare a planurilor şi intenţiilor noastre.

Să perseverezi în încercarea de a înţelege, în ciuda dificultăţilor.

In încercările mele de înţelegere şi stăpânire a problemelor, am întâmpinat adesea dificultăţi. Când s-a întâmplat acest lucru, am avut posibilitatea de a alege: să perseverez sau să renunţ. Studenţii se confruntă cu aceste alternative în perioada studiilor. Cercetătorii se luptă cu ele atunci când fac cercetări. Directorii se confruntă cu ele în mii de provocări din viaţa de zi cu zi a firmei. Toată lumea are acest gen de probleme în viaţa personală.
Dacă perseverăm în dorinţa de a fi mai eficienţi şi totuşi ajungem la o barieră peste care nu reuşim să trecem, putem lua o pauză sau să încercăm o nouă abordare, dar nu cădem pradă disperării şi nici nu ne resemnăm să mai luptăm. In schimb, dacă renunţăm şi cădem într-o stare de pasivitate sau dacă nu înţelegem cum stau de fapt lucrurile, se diminuează nivelul de conştientizare – pentru a scăpa de durerea şi frustrarea care însoţesc eforturile noastre. Lumea aparţine celor perseverenţi.
Desigur, câteodată alegem în mod raţional să întrerupem eforturile tre de a înţelege sau de a stăpâni ceva, deoarece, în contextul lorlalte valori şi preocupări ale noastre, consumul de timp, energie şi esurse ar fi nejustificat. Dar este o problemă diferită, cu excepţia situaţiei * care decizia de a renunţa a fost una conştientă.

Să fii receptiv la noile cunoştinţe şi să fii dispus să reexaminezi vechile ipoteze.

Nu vom opera niciodată la un nivel crescut de conştientizare dacă suntem absorbiţi complet de ceea ce credem sau stim deja sau dacă nu suntem interesaţi sau chiar refuzăm noile informaţii care ne pot schimba ideile şi convingerile. O asemenea atitudine exclude posibilitatea dezvoltării.
Alternativa nu este aceea de a pune sub semnul întrebării tot ceea ce credem, ci mai degrabă să ne arătăm deschişi pentru noile experienţe şi cunoştinţe – deoarece chiar şi atunci când nu există greşeli de început sau premisele iniţiale sunt valide, noi clarificări, amendamente sau îmbunătăţiri ale înţelegerii noastre sunt întotdeauna posibile. Iar câteodată premisele noastre sunt greşite şi trebuie să fie revizuite. Ceea ce ne conduce către următorul punct.

Să fii dispus să vezi şi să corectezi greşelile.

Când acceptăm că anumite idei şi premise sunt adevărate, este inevitabil ca în timp să nu ne ataşăm de ele. Pe de altă parte, există pericolul să nu vrem să ne dăm seama că evidenţa este greşită.
Se spune că Charles Darwin, de fiecare dată când descoperea ceva care intra în contradicţie cu teoria evoluţionistă, îşi nota imediat acel lucru, pentru că nu avea încredere în memoria lui.
Un trai conştient înseamnă că sunt loial în primul rând adevărului şi nu faptului că trebuie să par corect cu orice preţ. Cu toţii ne înşelăm la un moment dat, cu toţii facem greşeli, dar dacă respectul nostru faţă de sine (sau pseudorespectul faţă de sine) este deasupra acelor greşeli, sau dacă am devenit excesiv de ataşaţi de poziţia noastră, suntem obligaţi să ne diminuăm conştiinţa pentru o protejare defectuoasă a propriei persoane. în cazul în care crezi că este umilitor să recunoşti că ai greşit, este cu siguranţă un semn de respect scăzut faţă de sine.

Să încerci întotdeauna să-ţi extinzi conştientizarea – un angajament către învăţare – prin urmare, un angajament către dezvoltare ca mod de viaţă.

„Toate lucrurile importante ce puteau fi inventate au fost inventate deja”. Acesta a fost punctul de vedere dominant în aproape toată istoria lumii. Până foarte recent, de sute de mii de ani de când Homo Sapiens a existat pe această planetă, oamenii au considerat că; în principiu, existenţa este neschimbată. Credeau că toate cunoştinţele ce erau utile omului au fost descoperite deja. Ideea de viaţă omenească ca proces de dobândire a noi cunoştinţe sau de trecere de la o descoperire la alta – lăsând la o parte descoperirile ştiinţifice şi tehnologice ce urmează una după altă cu o viteză uluitoare – este doar o problemă de secunde, din punct de vedere al timpului de evoluţie. Spre deosebire de secolele precedente, trăim acum într-o epocă în care totalul cunoştinţelor umane se dublează la fiecare zece ani.
Doar un angajament către o învăţare care să dureze toată viaţa ne poate permite să rămânem în continuare adaptaţi la lumea din jurul nostru. Cei care cred că au gândit destul sau câ au învăţat suficient se află pe o traiectorie descendentă a nivelului de conştientizare. Rezistenţa pe care o opun foarte multe persoane care nu vor să înveţe să lucreze la computer este un exemplu relevant. îmi amintesc de vicepreşedintele unei firme de brokeraj care mi-a spus: „Faptul că a trebuit să mă străduiesc să învăţ să lucrez la computer a fost devastator pentru respec¬tul meu faţă de mine. Nu voiam să învăţ. Acum nu mai am de ales – este necesar. Dar ce luptă…!”

Grija de a înţelege lumea din jurul tău.

Cu toţii suntem afectaţi, în mai multe moduri decât ne dăm seama, probabil, de lumea în care trăim – din punct de vedere fizic, cultural, social, economic şi politic. Mediul fizic are consecinţe asupra sănătăţii noastre. Mediul cultural ne afectează atitudinile, valorile şi plăcerea pe care o avem (sau nu o avem) atunci când vedem, auzim sau citim ceva. Mediul social poate avea un impact asupra liniştii sau neliniştii existenţei noastre. Factorii economici ne afectează nivelul de trai. Factorii politici ne afectează libertatea şi măsura în care ne controlăm propria viaţă. Unii se adaugă pe lista elementelor constituente semnificative ale dimensiunii cosmice, religioase sau spirituale, indiferent cum interpretăm aceste cuvinte. în oricare dintre situaţii, această listă este în mod clar o simplificare excesivă şi este oferită doar pentru a indica o direcţie.
Ca să negăm asemenea forţe, ca să ne imaginăm că operăm într-un vid înseamnă să dormităm. Un trai conştient implică dorinţa de a înţelege contextul deplin.
Cu siguranţă că o persoană inteligentă, care are anumite înclinaţii filosofice, este mai preocupată de aceste probleme decât una cu un intelect mai limitat. Dar chiar şi printre persoanele cu puteri mai modeste putem vedea diferenţe în nivelul de interes acordat acestor robleme – în ceea ce priveşte curiozitatea, înţelegerea, conştientizarea. Si repet, de vreme ce nu suntem nici omniscienţi, nici infailibili, intenţiile noastre şi transformarea lor în acţiune au o importanţă esenţială.

Grija de a cunoaşte nu numai realitatea externă, ci şi pe cea internă, realitatea nevoilor, sentimentelor, aspiraţiilor şi motivelor, astfel încât să nu mai fiu un străin sau un mister pentru mine însumi. în cursul activităţii mele de psihoterapeut, am întâlnit multe persoane care erau mândre de cunoştinţele pe care le aveau despre univers, începând de la fizică şi până la filosofie politică, de la estetică la cele mai noi informaţii despre planeta Saturn sau învăţăturile filosofiei budiste zen – şi care totuşi nu vedeau ceea ce se petrece strict în jurul lor. Dezastrul din viaţa lor personală este un monument al magnitudinii lipsei de conştientizare referitoare la sine. Ei negau şi renunţau la propriile nevoi, îşi raţionalizau emoţiile, îşi intelectualizau (sau îşi spirtualizau) comportamentul – în timp ce treceau de la o relaţie nesatisfăcătoare la alta sau rămâneau toată viaţa în aceeaşi relaţie fără să facă practic nimic pentru a o îmbunătăţi. Nu trăiesc conştient dacă această conştiinţă a mea este folosită pentru orice altceva în afară de înţelegerea propriei persoane.
Câteodată eforturile noastre de a analiza propria persoană se lovesc de un impas pentru care cerem ajutorul unui ghid, profesor sau psihoterapeut. Mă concentrez aici, încă o dată, pe intenţia sau orientarea subliminală: preocuparea de a-ţi cunoaşte lumea interioară a nevoilor, sentimentelor, motivelor sau proceselor mentale. Spre deosebire de ce? Această condiţie a înstrăinării faţă de sine şi a alienării sinelui care variază la diferite niveluri este o stare cu care se confruntă foarte multe persoane (aspect despre care am scris în lucrarea The Disoivned Seif).
Această intenţie sau temere se dezvăluie prin întrebări simple precum: Ştiu ce sentimente am în orice moment? Recunosc impulsurile din care izvorăsc acţiunile mele? Observ dacă acţiunile se aliniază la sentimentele pe care le am? Ştiu ce nevoi sau dorinţe încerc să satisfac? Ştiu ce vreau în prezent de la o anumită întâlnire cu o altă persoană (nu ceea ce cred că ar trebui să vreau)? Ştiu cum este exact viaţa mea? Programul după care trăiesc a fost dictat de alţii sau este opţiunea mea? Ştiu ce fac atunci când îmi place de mine şi ce fac atunci când nu îmi place de mine? Acestea sunt tipurile de întrebări pe care le presupune o analizare inteligentă a propriei persoane.

Grija de a fi conştient de valorile după care acţionez şi care mă ghideaza dar şi de originile lor, astfel încât să nu fiu condus de valori * care să le adopt in tnod iraţional şi să le accept de la ceilalţi. Acest Sunet este strâns legat de cele de mai sus. Una dintre formele unul trai lipsit de conştiinţă este eliminarea valorilor care ne ghidează acţiunile sau chiar o atitudine indiferentă faţă de această problemă. Cu toţii facem greşeli sau tragem concluzii iraţionale din experienţele noastre pe baza cărora ne putem forma valori care să ne dăuneze. Cu toţii preluăm valori de la cei din jurul nostru – de la familie, colegi sau alte persoane — şi aceste valori nu sunt neapărat raţionale şi nici nu ne spriiină propriile interese; de fapt, adesea se întâmplă exact invers.
Un tânăr poate vedea în jur multe exemple de lipsă de onestitate şi de ipocrizie şi poate ajunge la concluzia că, de fapt, „Aşa merg lucrurile, iar eu trebuie să mă adaptez”; în consecinţă, nu va aprecia onestitatea şi integritatea.
Un bărbat se poate obişnui să identifice valoarea personală cu veniturile pe care le câştigă; o femei se poate obişnui să identifice valoarea personală cu statutul bărbatului cu care s-a căsătorit.
Asemenea valori subminează un respect sănătos faţă de sine şi conduce inevitabil la alienarea propriei persoane şi la decizii cu un impact tragic. Un trai conştient, prin urmare, implică aprecierea prin prisma experienţei personale a valorilor prin care ne stabilim scopurile.

sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Cele şase practici ale încrederii în sine;Introducere

De vreme ce respectul de sine este o consecinţă, produsul unor practici generate la nivel intern, nu putem interveni asupra respectului de sine în mod direct, nici noi, şi nici altcineva.

Dacă înţelegem ce înseamnă aceste practici, putem purcede la iniţierea lor în interiorul nostru şi să ne comportăm cu ceilalţi într-un asemenea mod încât să-i încurajăm să facă la fel. Incurajarea respectului de sine la şcoală sau la serviciu înseamnă, de exemplu, să creezi un climat, care sprijină şi consolidează practicile ce întăresc respectul de sine.

De ce depinde deci, pe scurt, respectul de sine? Care sunt practicile despre care vorbesc? Vom discuta despre şase dintre ele, care cu siguranţă sunt cruciale.

Iată cei şase stâlpi ai încrederii în sine:  

• Practica unui trai conştient  
• Practica acceptării propriei persoane
• Practica propriei responsabilităţi  
• Practica încrederii în sine
• Practica unei vieţi în care ţi-ai stabilit scopuri
• Practica integrităţii personale

Odată ce înţelegem aceste practici, avem puterea de a le alege, de a lucra la integrarea lor în modul nostru de viaţă. Puterea de a face acest lucru este puterea de a ne mări respectul faţă de noi înşine, indiferent de punctul din care începem şi indiferent cât de dificil va fi acest proces la început. Se poate să nu atingem perfecţiunea prin aceste practici.

Se poate ca o anumită persoană să dorească să-şi mărească nivelul de performanţă pentru a-şi dezvolta eficienţa personală şi stima de sine.

Am fost adesea martorul unor schimbări impresionante în viaţa diferitelor persoane ca rezultat a unor îmbunătăţiri relativ mici ale acestor practici. De fapt, încurajez clienţii să se gândească mai degrabă la nişte paşi mai mici, deoarece cei mari îi pot intimida (şi paraliza); etapele mici pot fi parcurse mult mai repede, trecând imediat de la o etapă la alta.

sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Despre criza libertatii si a fericirii

Dacă ne construim existenta intr-un loc nepotrivit, acesta se transformă foarte încet în închisoarea noastră. 

O mare parte din anxietatea care ne domina existentele vine din ideea că libertatea înseamnă alegere nelimitată. Credem că suntem liberi atunci când menținem deschise toate variantele posibile. Astfel devenim anxioși când luăm în considerare opțiunile pe care nu le-am ales, mai atunci cand vedem ca viața oamenilor din jurul nostru  merg pe căi diferite. Ne gasim adesea raportandu-ne la ceilalti…..cautand repere în exteriorul nostru.

Ne dorim ca iubirile noastre să nu ne lege strans , dar in acelasi timp sa dureze infinit. 

Ne dorim stabilitatea care vine prin căsătorie si unirea intr-un cuplu, dar în acelasi timp si libertatea prin menținerea opțiunilor deschise. 

Ne dorim conexiunea emoțională in calitate de parinti care vine odata cu aparitia copiilor in vietile noastre, în acelasi timp cu dorinta de flexibilitate și actiuni independente de sarcina ingrijirii acestor copii. 

Ne dorim apropiere de prieteni și comunitate, în timp ce ne opunem oricărei obligații care ne-ar afecta spațiul și timpul personal. 

Vrem libertate si fericire, dar fără investiții.

Înțelepciunea comună din zilele noastre spune că avem acest „drept” la fericire și libertate așa cum o definim -atâta timp cât libertățile noastre nu împiedică libertățile altora si viceversa. Insa atunci când ne extindem înțelegerea libertății în acest mod, ori transformăm fericirea într-un drept în loc de o alegere constienta, ne regăsim în conformitate cu perspectiva biblică asupra lumii. Scriptura ne amintește că suntem creatia lui Dumnezeu.  Asadar Dumnezeu este cel care ne-a făcut și nu noi înșine. 

Din acest motiv, ideea că avem libertate nelimitată sau dreptul la toată fericirea pe care ne-o putem imagina este cat se poate de iluzorie.

Încercând să evadăm din închisoarea limitărilor naturale, acționăm fără drept și construim o închisoare cu limitări nefirești. 

Aceasta nu este calea către fericire, ci spre anxietate și disperare.

Depășirea limitelor nu duce intotdeauna la libertate, ci creează doar noi limitări care ne vor împiedica libertatea. A respinge un standard exterior nu înseamnă a ne elibera, ci a crea un nou set de lanțuri, de limitari.

Cultura noastră a fericirii este epuizată  in răzvrătirea împotriva limitărilor date de Creator….. impotriva limitarilor evidente aflate in tiparele noastre existentiale. Suntem epuizați atunci cand refuzăm să trăim în câmpurile pe care ne-au fost daruite odata cu intrarea noastra in viata, si care coincid natural cu misiunea noastra personala. 

În schimb, ne aruncăm orbeste in viata, căutând o mai mare libertate și autonomie. Găsim drumul spre fericire în recunoașterea faptului că nu avem un „drept” la această sau acea experiență, dar că viața este un dar și căutările noastre ar trebui să se alinieze cu ceea ce conținem si pentru care am fost făcuți. Fericirea nu vine din dezvelirea libertății de toate constrângerile, ci din găsirea libertății în limitele date de Univers pentru dezvelirea noastra în fiintare.

Aivanhov spunea ca „pentru a supravietui in planul fizic, depindem neaparat de lumea exterioara, ca nu putem trai fara elementele ce ne sunt date de pamant, de apa, de aer, de soare. Suntem creaturi, si toate creaturile sunt obligate sa primeasca din exterior lumina, aerul, hrana, materialele cu ajutorul carora isi construiesc adaposturile etc. Intreaga noastra existenta este sustinuta, intretinuta de niste elemente ce ne vin din exterior. Dar in fiecare creatura, și in mod special în creatura umană, Creatorul a facut să patrundă o particulă din El Insusi, o scânteie, un spirit care este din aceeași natură ca El. Datorită acestui spirit care îi locuiește, oamenii pot, la rândul lor, sa devină niste creatori. In loc să aștepte totul din exterior, ei trebuie să devină conștienți că, prin gândul lor, prin vointa lor, ei au puterea de a acționa și captă anumite elemente necesare pentru a-și susține viața fizică, dar mai ales viata lor psihică, în acest fel putând cuceri adevarata forță, adevarata libertate.”

„În multe domenii ale vieții, libertatea nu este atât absența restricțiilor, cât găsirea celor corecte, restricțiile eliberatoare. Cele care se potrivesc cu realitatea naturii noastre și a lumii produc o putere și o capacitate mai mare pentru abilitățile noastre și o bucurie și o împlinire mai profundă. Experimentarea, riscul și greșelile aduc creștere numai dacă, în timp, ne arată limitele noastre, precum și abilitățile noastre. Dacă creștem doar intelectual, vocațional și fizic prin constrângeri judicioase – de ce nu ar fi adevărat și pentru creșterea spirituală și morală? În loc să insistăm asupra libertății pentru a crea realitate spirituală, nu ar trebui să căutăm să o descoperim și să ne disciplinăm pentru a trăi conform acesteia?(Timothy Keller)”

Ţi-ar mai plăcea:

Fericirea
Atunci cand pui un zâmbet pe cerul fericirii
Despre criza libertatii si a fericirii

Respectul de sine

Încrederea în modul tău de a gândi şi conştientizarea faptului că ştii că valorezi ceva, reprezintă esenţa respectului de sine.

Felul in care te iubesti si te respecti, determina modul în care o vor face si ceilalti pentru tine.
Niciodată respectul celorlalţi nu iti este acordat înaintea respectului de sine.
Lipsa de respect pentru sine este vizibilă datorită modului in care ne prezentam lumii.
La nivel inconştient noi oamenii suntem reticenţi la a primi si urma sfaturi de la oameni care nu îşi respectă corpul şi nu se respectă pe sine.
Iar întâiul semn al respectului de sine se citeşte pe corpul tău, asadar nu poţi cere altora să te trateze într-un alt mod decât o faci tu pentru tine.
Aceste lucruri se reflectă si in relatiile de iubire si atata timp cat noi nu ne tinem propriile promisiuni, câtă vreme ne trădam visele, ne înșelăm constant si ne mintim, vom avea parte de parteneri care ne vor oglindi interiorul iubirii si respectului de sine.
Iar atunci cand cealaltă persoană te pune mereu pe planul secundar, când începe să întârzie la întâlniri, nu te asculta, nu te vede asa cum ti-ai dori, nu îşi ţine promisiunile faţă de tine, nu iti respecta părerile, te ridiculizează, te minte, iti trădează asteptările, nu este decât raspunsul la felul in care iti onorezi propria ta fiinta.

Nivelul nostru de respect faţă de sine nu determină modul nostru de gândire. Relaţia de cauzalitate nu este atât de simplă. Respectul faţă de sine afecteaza de fapt stimulentele noastre emoţionale. sentimentele noastre să încurajeze sau să descurajeze modul nostru de gândire, să ne conducă către fapte, adevăr şi realitate sau să ne îndepărteze de ele – să ne ducă către eficienţă sau să ne îndepărteze de ea.

De aceea primii paşi către construirea respectului de sine pot fi dificili: suntem provocaţi să ridicăm un nivel de conştientizare în faţa rezistenţei emoţionale.

Trebuie să punem sub semnul îndoielii convingerea că interesele noastre sunt cel mai bine deservite prin lipsa de reacţie. Ceea ce îngreunează şi mai mult procesul este sentimentul că doar faptul că nu conştientizăm anumite lucruri ne face viaţa mai suportabilă. Până când nu eliminăm această idee, nu putem începe să dezvoltăm respectul de sine.

Pericolul poate fi acela că devenim prizonierii imaginii negative pe care o avem despre noi. îi permitem să ne dicteze acţiunile. Ne considerăm mediocri, slabi, laşi sau ineficienţi, iar performanţele noastre reflectă această stare de lucruri. Deşi suntem capabili sâ provocăm şi să acţionăm contrar imaginii negative pe care o avem despre noi – şi mulţi oameni o fac, cel puţin în anumite ocazii, factorul care are tendinţa să se transforme într-un obstacol este propria resemnare. Ne supunem sentimentului de determinism psihologic. Ne spunem nouă înşine că nu avem nici un fel de putere.

Un respect scăzut faţă de sine nu numai că ne inhibă gândurile, dar are tendinţa să le şi distorsioneze. Dacă avem o reputaţie proastă în faţa noastră şi încercăm să identificăm motivaţia unui anumit comportament, pute reacţiona defensiv şi cu anxietate, educându-ne creierul să nuvadă ceea ce e evident – sau, din cauza sentimentului de vină şi de non-valoare, putem fi atraşi nu de cea mai logică explicare a comporta-mentului nostru, ci de cea mai păguboasă, cea care ne pune în cea mai proastă lumină din punct de vedere moral.
Baza şi motorul unui respect de sine scăzut nu reprezintă încrederea, ci teama. Nu a trăi, ci a scăpa de teroarea vieţii este scopul principal. Nu creativitatea, ci siguranţa este dorinţa principală. Iar la alţii căutăm nu şansa de a stabili un contact real, ci o evadare din valorile morale, promisiunea de a fi iertat, de a fi acceptat şi, la un anumit nivel, de a fi îngrijit.
Dacă un respect scăzut faţă de sine se teme de necunoscut şi de nefamiliar, respectul ridicat faţă de sine caută noi frontiere. Dacă respectul scăzut faţă de sine evită provocările, respectul ridicat faţă de sine le vrea şi are nevoie de ele. Dacă respectul scăzut faţă de sine caută o şansă prin care să scape, respectul ridicat faţă de sine caută o oportunitate prin care să fie admirat.
în aceste principii opuse de motivare se află un ghid pentru sănătatea mentală sau spirituală.

Putem spune că un individ este sănătos în măsura în care principiile de bază ale motivaţiei reprezintă motivaţia prin încredere (iubirea de sine, dragostea de viaţă); gradul de motivare prin teamă este măsura unui respect de sine subdezvoltat.

Nathaniel Branden vorbeşte despre cei 6 stâlpi ce susţin un respect de sine sănătos, acestia referindu-se la:
1. Conştientizarea (adică atentia focalizată şi observarea lucrurilor care ne scad stima de sine).
2. Acceptarea (capacitatea de a ne iubi aşa cum suntem, cu părţi pozitie si mai putin pozitive, cu slabiciuni si vulnerabilitati).
3. Responsabilitatea (capacitatea de a deveni stăpânii propriilor noastre vieti, de a constientiza ca noi suntem cei care ne putem schimba pentru a schimba lumea din jur).
4. Încrederea în sine (sentimentul propriei valori, conștientizarea bogăției resurselor interioare pe care le avem de a ne trai viata cu un scop benefic evolutiei noastre superioare).
5. Scop (adică vocaţie, misiunea in viată, obiectivele pe care le urmam zilnic pentru a ne împlini sufletele).
6. Integritate (sinceritate, autenticitate respectarea cuvântului dat nouă şi celor din jur, susţinerea principiilor si valorilor personale).
Pentru a ne elibera de aşteptările celor din jur, de conditionarile vietii, pentru a ne readuce in propriile noastre vieti, avem o singură optiune – cea a respectului de sine- puterea noastra de a ne conecta la comanda vietii din noi.

O zi plina de culorile sufletului tau!!!

Sursa : Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Articole care te așteaptă :

Ce înseamnă, de fapt, stima de sine?
Vizibilitatea psihologica
Putere, autonomie, vindecare
Asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă

Imbratiseaza-ti emotional viitorul

„Unul din privilegiile pe care le avem ca ființe umane este faptul că putem face gândul să fie mai real decât orice altceva și facem acest lucru mai tot timpul.
Lobul frontal este centrul creativ și ocupă în jur de patruzeci la sută din creier.
Este locul creației, al speculației, al intenției, al atenției, locul unde ne ținem emoțiile în frâu.
Acest lob frontal lucrează ori de câte ori începem să ne gândim cum ne-ar putea fi mai bine, despre ce posibilități ni se deschid în viitor. El este conectat la toate celelalte părți ale creierului și, asemenea unui dirijor, începe să activeze diferite rețele de neuroni (începând cu experiențe și informații dobândite în trecut), țesând aceste bucăți împreună pentru a crea o nouă viziune.
Iată ce este intenția.
Problema este că mulți oameni nu combină intenția cu o emoție puternică.
În clipa în care începi să trăiești acea experiență a viitorului în timpul prezent, produsul final al acelei experiențe este o emoție, un sentiment.
Dacă acea emoție este prezentă, trupul începe să creadă că trăiește în realitatea viitoare pe care ți-ai imaginat-o.
Repetarea acestui ciclu – vizualizarea combinată cu o emoție puternică – produce în timp noi rețele neuronale, determinând creierul să creadă că experiența s-a produs deja.
Emoția semnalizează corpului în mod activ să pregătească noi gene  și să producă noi proteine pentru a se pregăti pentru respectivul eveniment.
Modul în care gândim, acționăm și simțim alcătuiește personalitatea noastră. Iar personalitatea ne creează realitatea personală.
Atunci când începem să ne gândim la noi posibilități, când creierul activează alte rețele neuronale, în alte secvențe, atunci creierul nu mai este legat de trecut; el începe să deseneze o hartă a viitorului.
Dacă începi să îți îmbrățișezi emoțional viitorul înainte ca el să se manifeste ( dacă nu mai aștepți vindecarea să te simți întreg, dacă nu mai aștepți o nouă relație să simți iubire, dacă nu mai aștepți succesul să te simți plin de putere), atunci nu vei mai apela la vechiul model cauză-efect.
Acest nou model se referă la producerea unui efect, ceea ce înseamnă că trebuie să te simți plin de putere pentru a-ți crea succesul. Trebuie să simți dragoste pentru tine însuți și iubire pentru viață în general pentru ca iubirea să vină în viața ta.
Trebuie să te simți întreg pentru ca vindecarea să se poată produce. „

sursa: Joe Dispenza

Ţi-ar plăcea să citeşti :

Ce înseamnă, de fapt, stima de sine?
Vizibilitatea psihologica
Putere, autonomie, vindecare
Asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă