Caracteristici ale parintilor de succes

Nu există o rețetă miraculoasă a succesului în educația copiilor, iar experimentarea rolului de părinte este adesea o recapitulare a tiparelor existente deja în familiile de origine a acestora, inconștiente și experimentate uneori cu dorința de a nu le mai repeta, în sensul unei imbunătățiri atitudinale.

Părinții de succes sunt cei care și-au înțeles la rândul lor părinții, trăind cu recunoștință toate amintirile copilăriei și asumându-și rolul acesta de părinte, cu iubire, încredere, angajament și respect, mai întâi pentru sine în relația de cuplu, și apoi în toate manifestările ființei în familia care se conturează cu apariția fiecărui nou membru.

Iată câteva caracteristici ale părinților care se trăiesc pe sine într-un mod conștient, în învățarea acestui rol atât de complex însoțite de unele sugestii folositoare în educarea copiilor.( Mame şi taţi conştienţi)

Părinţi care acordă TIMP special fiecărui copil în parte. Timpul este un talant preţios și, atunci când le este acordat copiilor, nu este niciodată pierdut. Timpul bun, de calitate, investit cu toată inima în copii, acel timp când părinţii manifestă acceptare faţă de cei mici și sunt dispuși să-i asculte, va împlini nevoia de dragoste a copiilor lor. De asemenea este nevoie să îi acorzi copilului un timp special pentru a experimenta și cunoaște diferite obiecte sau materialele din care sunt făcute, pentru a descoperi modul cum apar acestea și pentru a observa prin ce se deosebesc ele de altele. De exemplu, lasă-l pe copil să descopere ce deosebiri și ce asemănări există între gheaţă și apă.

Părinţi care ÎNŢELEG caracteristicile individuale și de vârstă ale copiilor. Părinţii nu trebuie să aștepte prea mult, nici prea puţin din partea copiilor lor, ci ei trebuie să așeze măsura potrivită de încredere asupra fiecărui copil, în mod individual. Un părinte de succes va permite fiecărui copil să facă singur alegeri și să poarte responsabilităţi care sunt adecvate vârstei lui. Stimulează-ţi copilul să gândească logic. De exemplu: „Dacă faci așa, ce se va întâmpla?” „De ce s-a întâmplat astfel?”

Încurajează-l să experimenteze, folosind metoda știinţifică. Atunci când copiii se confruntă cu o problemă, în loc să-l lași să ghicească o soluţie sau să o aleagă la întâmplare, după modelul „o dată nimerești, o dată nu”, încurajează-l să gândească logic, folosind metoda știinţifică. Această metodă include: (1) formularea unei presupuneri, (2) plănuirea unui experiment prin care să se verifice presupunerea, (3) realizarea experimentului și obţinerea rezultatelor, (4) tragerea concluziilor pe baza rezultatelor experimentului și (5) formularea unei noi presupuneri, în cazul în care soluţia problemei este încă necunoscută. De exemplu, să zicem că unul dintre copii observă că plantele
din cameră se întorc cu faţa către fereastră. În loc să-l lași să ghicească de ce se întâmplă astfel, și apoi să-i spui de ce un anumit răspuns este corect, îţi poţi încuraja copilul să verifice fiecare raţionament în parte pe o cale știinţifică și să găsească, în mod logic, răspunsul cel mai bun. (Întoarce o floare timp de 2-3 zile).

Părinţi care sunt CONSECVENŢI în ceea ce le cer copiilor lor și suficient de CATEGORICI (PUTERNICI) încât să impună anumite reguli și cerinţe de bază. Părinţii care sunt consecvenţi și care au tărie de caracter sunt, de obicei, foarte respectaţi pentru poziţia pe care o adoptă. În același timp, ei pot să le acorde copiilor lor mai multă libertate de a se mișca, de a explora, de a se exprima și de a se juca, pentru că deţin un control „planificat” asupra casei și asupra terenului de joacă.

Fii tu însuţi un exemplu pentru copil. Oriunde mergi, împreună cu el, fii sensibil la a percepe ceea ce este în jurul vostru. Observă lucrurile mici și atrage-i și copilului atenţia asupra lor: furnici mergând în șir indian, parfumul unui trandafir sau cântecul unei păsări.

Părinţi care își ÎNCURAJEAZĂ copiii. Aceștia sunt sensibili și se pot descuraja cu ușurinţă, atunci când se confruntă permanent cu eșecul și cu dezaprobarea. În schimb, prin încurajare, orice copil poate fi ajutat să răspundă solicitării a de a purta responsabilităţi încredinţate cu chibzuinţă, cu interes și cu entuziasm. Ajută-ţi copilul să-și folosească toate simţurile pentru a descoperi însușirile obiectelor și materialelor. De exemplu, pentru
pipăit, oferă-i câte două eșantioane din diferite tipuri de ţesături. Copilul, cu ochii închiși, va trebui să le poată grupa pe cele care se simt la fel la pipăit. Pentru auz, oferă-i materiale care pot fi puse în cutii de metal sau în borcane netransparente (două cu orez, două cu fasole uscată, două cu nisip sau pietricele mărunte etc.) Copilul poate să agite cutiile și să le potrivească, două câte două, pe cele care au același conţinut. Pentru gust, oferă-i diferite alimente care au un gust specific: ceva dulce, ceva acru, ceva sărat și ceva amar. Copilul poate să le guste și să vorbească, apoi, despre deosebirile dintre ele. Pentru miros, găsește diferite lucruri care au mirosuri aparte, ușor de identificat, precum ceapa, trandafirii sau frunzele proaspăt rupte. Copilul poate să le miroase și să stabilească deosebirile dintre ele. Pentru văz, arată-i copilului o fotografie mare și cere-i să arate obiectele cele mai mici din acea imagine. Dă-i o lupă, astfel încât să poată observa mai ușor părţile componente ale diferitelor obiecte.
Pune-i la dispoziţie, pentru a le deosebi, o varietate de „materiale”. Sarea, apa, lutul, coca, toate sunt niște materiale potrivite pentru un experiment.

sursa: Kay Kuzma- Înţelege-ţi copilul

Iti multumesc ca te afli aici. Sunt onorata sa facem impreuna călătoria spre creștere și bucuria de a exista! Îți va fi de folos daca vei citi si : Ce înseamnă, de fapt, stima de sine? precum și Onoreaza-ti copilul interior.

Ţi-ar mai plăcea:

Ce înseamnă, de fapt, stima de sine?
Vizibilitatea psihologica
Mame şi taţi conştienţi
Respectati frica, adresati-vă ei si împuterniciti copilul

Copiii au nevoie să fie IUBIŢI

Prima și cea mai importantă nevoie a copilului tău este aceea de a fi iubit. Fiecare copil este asemenea unui pahar gol și singurul mod în care acest pahar poate fi umplut este acela de a-i arăta copilului dragoste. Doar atunci când paharul este „plin de dă peste el” copilul poate începe să dăruiască, la rândul său, dragoste.

Copilul tău are nevoie să fie alintat, mângâiat și îmbrăţișat, să se simtă aproape de tine, să i se ofere căldură și confort emoţional, să se simtă dorit și înţeles. A-i împlini doar nevoile fizice, de hrană și de îngrijire, nu este suficient. Nu este suficient ca voi să simţiţi, să credeţi sau chiar să știţi că vă iubiţi copilul, ci copilul trebuie să perceapă el însuși această dragoste, altfel ea nu are nici o valoare.

Este deosebit de important să-i arăţi copilului că este iubit, în special în primii ani de viaţă. Totuși, de multe ori, copiii nu simt că sunt iubiţi. Ei spun: „Părinţii mei mă iubesc doar atunci când iau note bune, când mă îmbrac singur sau când îmi fac curat în cameră. Când sunt bun, mă iubesc; altfel, nu!” Acești copii nu înţeleg că sunt iubiţi pentru ceea ce sunt ei, în mod individual, necondiţionat, independent de niște cerinţe. Ei simt că părinţii lor îi iubesc în mod condiţionat și există un mare pericol în acest fel de dragoste.
Este destul de ușor să iubești un copil atrăgător, sănătos, cu o fire plăcută. Dar nu toţi copiii se nasc cu asemenea trăsături și nu toţi au parte de timpuriu de experienţe care să-i modeleze, făcându-i să ajungă în niște persoane atrăgătoare și ușor de iubit. De fapt, pe la vârsta de doi, trei sau patru ani, în unii copii a fost deja imprimat un comportament negativ, deoarece au fost trataţi cu o așa lipsă de iubire, încât ajung să pară că resping orice manifestare de acest fel.
Părinţii s-ar putea să nu înţeleagă că acest comportament negativ este, de fapt, un strigăt după iubire, iar atunci când iubirea așteptată de copil întârzie, este posibil să aibă loc niște reacţii în lanţ, iar părinţii vor avea, drept răspuns, tendinţa de a-l respinge și mai mult pe copilul neiubitor. Părinţii nu trebuie să uite nici o clipă că un copil care are un comportament supărător este un copil care are cel mai mult nevoie de dragoste, de compasiune și de ajutor. Copilul care vă pune cel mai mult răbdarea la încercare are cel mai mult nevoie de dragostea voastră. Copilul care mușcă, fură, lovește sau folosește cuvinte „urâte” este posibil ca, prin aceasta, să nu facă altceva decât să te pună la încercare și, în mod inconștient, să te întrebe: „Poţi să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?” Alţi copii se comportă tocmai invers. Ei nu pot să acţioneze într-un asemenea mod „nesuferit”, de teamă că vor fi respinși și mai mult, astfel că își dau toată silinţa să fie buni.
S-ar putea ca, la început, copilul care este tot timpul preocupat să fie pe placul celor din jur să obţină rezultatele dorite și să primească atenţie și acceptare din partea acestora. Însă, de obicei,
acest comportament ajunge, până la urmă, să calce pe cineva pe nervi, iar copilul este repezit și alungat fără să i se dea nici o explicaţie pentru această schimbare de atitudine. În loc să respingi un copil prea insistent să „îţi intre pe sub piele”, este mai bine să îţi iei timp să discuţi cu el despre modul în care se comportă. Ajută-l să înţeleagă că îl iubești tot timpul, indiferent că este bun sau rău.

A învăţa că nu trebuie să fii neapărat bun pentru a fi iubit reprezintă o lecţie deosebit de importantă pentru copii (și pentru adulţi). Este dreptul oricărui copil să fie iubit și acceptat pentru simplul fapt că există. În acest fel ne iubește Dumnezeu pe fiecare dintre noi. De aceea, este datoria noastră să manifestăm și noi același fel de iubire faţă de copilașii pe care El ni i-a dat în grijă.

Un alt tip de copil pe care părinţii trebuie să se asigure că l-au încurajat cu dragoste este acela care se retrage din cadrul social. La un asemenea copil s-ar putea să fie cel mai greu să ajungem, pentru că el nu caută dragostea în mod activ și s-ar putea întâmpla să vă respingă gesturile de afecţiune. Niciodată nu poţi oferi dragoste cu forţa. Dragostea este un dar care se oferă în mod liber și care trebuie să fie acceptat tot în mod liber. Printr-o purtare blândă și consecventă, poţi ajunge ca, încetul cu încetul, să câștigi încrederea și, în cele din urmă, dragostea unui copil retras, dar acest tip de copil s-ar putea să nu ajungă niciodată la fel de drăgăstos și de apropiat ca ceilalţi.
Unii copii, pe parcursul diferitelor etape ale vieţii lor, adesea pot trece de la un tip comportamental la altul: de la negativ, la excesiv de preocupat să îţi facă pe plac și apoi la retragere și închidere în sine. Nu este ușor să-ţi iubești copilul pe parcursul acestor etape, dar acest lucru este esenţial totuși pentru o dezvoltare sănătoasă a personalităţii sale.
Să împlinești nevoia de dragoste a copilului tău nu înseamnă să excluzi nevoia de disciplină. Uneori îţi va fi de folos să-ţi dai seama că respectivul comportament este cauzat de ceva; că există un motiv pentru care copilul se poartă într-un anumit fel. Înţelegerea acestui fapt important te va ajuta să nu iei atitudinea copilului de respingere sau de neascultare, drept un atac personal. Ea îţi va oferi libertatea de a-i trece cu vederea comportamentul supărător, de a căuta să descoperi adevăratele cauze și de a pune la punct strategiile de remediere. Când ajungi să-ţi dai seama că există un motiv pentru acel comportament supărător, caută să separi comportamentul apărut de copilul „real”, care simte nevoia să fie iubit. Ca urmare, îl poţi mustra pe copil într-un mod iubitor și plin de înţelegere, chiar dacă ţi se pare că el nu merită o asemenea atitudine din partea ta. S-ar putea ca, umplându-i paharul cu dragoste, să-i furnizezi copilului suficientă încredere în sine, încât să aleagă el însuși să schimbe sau să biruie acel comportament agresiv și supărător.

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Este ușor să jefuim un copil de dragostea noastră. Fără să ne dăm seama, noi reacţionăm la atitudinea lui negativă, pedepsindu-l pe nedrept sau rănindu-i simţămintele sensibile prin cuvintele și prin acţiunile noastre aspre. De multe ori, noi golim cupa de dragoste a copilului în mod inconștient. De exemplu, următoarele gesturi și atitudini aduc după ele tocmai golirea acestei cupe:

1. Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când copilul este bun. Făcând astfel, înseamnă că-ţi iubești copilul condiţionat.
2. Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
3. Să exprimi o atitudine critică.
4. Să ţipi sau să strigi la copil.
5. Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
6. Să-i aplici „tratamentul tăcerii”.
7. Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie.
8. Să rostești numele copilului pe un ton jignitor.
   

Da, este ușor să golești cupa de iubire a unui copil și orice părinte este vinovat de a fi făcut, ocazional, această greșeală. Dar nu te lăsa copleșit de vinovăţie. Fii dispus să spui simplu: „Îmi pare rău”, apoi să începi procesul de umplere. Iată cum:
În primul rând, manifestă acceptare, respectând fiecare copil ca pe un individ aparte, chiar și atunci când acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit de iubire și de amabilitate. Încearcă să înţelegi. Poartă-te în așa fel, încât copilul să știe că este dorit și binevenit. Iubește-l necondiţionat.

În al doilea rând, ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să-ţi spună câteva lucruri foarte neplăcute, și urmărește-i limbajul corporal. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea ce simt, dar își manifestă simţămintele prin gesturi. Crează o atmosferă confortabilă și plină de căldură, în care copilul să se simtă liber să se exprime.

În al treilea rând, ia-ţi timp să stai cu copilul, și aceasta nu doar atunci când nu ai altceva de făcut, ci ori de câte ori copilul are nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel mai nepotrivit, cum ar fi atunci când bebelușul plânge sau când vorbești la telefon.

Evident, nu este posibil să lași totul deoparte, de fiecare dată când copilul are nevoie de atenţie. De exemplu, când copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment când nu i le poţi împlini pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunându-i: „Nu vezi că sunt ocupat(ă)?” Încearcă să-l îmbrăţișezi, să-i zâmbești cu toată căldura și să-i spui: „Acum sunt foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi asculta ce vrei să-mi spui”.

Copiii trebuie să înveţe să aibă răbdare și să-i înţeleagă pe cei din jurul lor, dar prea adesea adulţii au tendinţa de a așeza propriile priorităţi mai presus de cele ale copiilor lor. Atunci când copiii suferă din cauză că paharul lor de iubire este gol, tendinţa de a nu le acorda atenţie în mod personal poate fi interpretată de ei drept respingere.
Procedează în așa fel, încât fiecare copil să știe că te bucuri să fii împreună cu el. Îi poţi comunica acest mesaj mângâindu-l, îmbrăţișându-l sau trăgându-l lângă tine atunci când este momentul. Împlinirea nevoilor fizice și emoţionale ale copilului, în timpul pe care îl petreceţi împreună, este metoda care spune cel mai clar și mai convingător: „Te iubesc”.

Sursa: Kay Kuzma- Înţelege-ţi copilul

Articole care te așteaptă:

Vizibilitatea psihologica
Onoreaza-ti copilul interior
Caracteristici ale parintilor de succes
Copiii au nevoie să fie IUBIŢI

Gandurile sunt alcătuite din energie

La fel ca orice altceva din Univers, gândurile sunt alcătuite tot din energie.
Energia gândurilor nu este limitată. Cu alte cuvinte, gândurile tale nu au un anumit volum şi o anumită localizare, aşa cum se întâmplă cu corpul tău fizic.
Deşi tuturor ne place să credem că gândurile noastre nerostite rămân private şi ascunse în mintea noastră, acest lucru nu este adevărat.
Noi suntem la fel ca o staţie radio care emite în permanenţă energia gândurilor noastre. Această energie umple imensitatea spaţiului, influenţând toate fiinţele în bine sau în rău.
Desigur, puţini sunt cei care chiar reuşesc să citească efectiv gândurile altor oameni, dar cu toţii detectăm într-o măsură mai mare sau mai mică energia acestor gânduri la nivel subconştient. Dacă doreşti să te convingi, este suficient să priveşti cu atenţie pe cineva de la spate şi vei vedea că în câteva clipe acesta îşi va întoarce capul şi se va uita la tine. Foarte mulţi oameni au trăit această experienţă. Dacă nu ţi s-a întâmplat niciodată, încearc-o. Vei vedea că nu dă niciodată greş!

Suntem cu toţii conectaţi

Adevărul este că marea familie a umanităţii este conectată la nivel energetic. Atunci când un om suferă şi moare în colţul opus al planetei, noi îi simţim agonia la nivel subconştient şi suntem afectaţi de ea. Tragediile de orice fel sunt percepute global la nivel subconştient şi întreaga lume este afectată de ele. La fel, atunci când în lume se întâmplă ceva minunat, cu toţii ne bucurăm la nivel subtil.
Faptul că suntem cu toţii conectaţi se manifestă adeseori sub forma unor gânduri subtile care trec pragul dintre mintea subconştientă şi cea conştientă, devenind efective.
Se spune că această conexiune energetică este extrem de puternică între mamă şi copilul ei. Într-adevăr, foarte multe mame simt intuitiv atunci când copilul lor are probleme. Nu întâmplător, acest fenomen este numit intuiţie maternă.

Gândurile noastre sunt extrem de puternice. Ori de câte ori rostim cu voce tare sau scriem ceea ce gândim, noi ne folosim de energia gândurilor noastre pentru a influenţa lumea din jur. Tot ceea ce se petrece în viaţa noastră se datorează gândurilor, convingerilor şi intenţiilor noastre.
Oamenii de ştiinţă au conceput experimente de laborator care au demonstrat în mod repetat că gândurile pot influenţa direct rata de creştere a plantelor, ciupercilor şi bacteriilor. William Tiller, fizician la Universitatea Stanford, a arătat că gândurile pot influenţa chiar şi instrumentele electronice.
Studiile ştiinţifice au arătat că atunci când energia gândurilor este direcţionată în mod intenţionat, ea poate influenţa o altă persoană, indiferent dacă aceasta se află în imediata apropiere sau la mare distanţă.
Spre exemplu, dacă persoana care se concentrează se foloseşte de imagini mentale relaxante sau active, ea poate induce o senzaţie de calm sau de anxietate unei persoane- ţintă. Efectul este atât de concret încât poate fi măsurat în laborator prin răspunsul galvanic al pielii, o metodă extrem de sensibilă de măsurare a schimbărilor electrice la nivelul pielii.
In aceste condiţii, îţi poţi imagina cu uşurinţă în ce fel te afectează pe tine propriile tale gânduri. Mintea tuturor oamenilor rulează în permanenţă un monolog interior. Tu ce îţi spui? Foarte mulţi oameni se critică singuri de mult mai multe ori decât se laudă. Dacă te încadrezi în această categorie, dialogul interior negativ îţi poate face mai mult rău decât crezi.
Nu este însă vorba numai de tine. Nu te-ai întrebat niciodată dacă ceilalţi oameni îţi pot simţi gândurile şi emoţiile legate de ei?

Într-adevăr, mintea lor subconştientă detectează încontinuu vibraţiile gândurilor tale. Nu ţi s-a întâmplat niciodată ca un prieten să spună la un moment dat exact lucrul la care te gândeai tu? Sau să ştii instinctiv cine este la telefon înainte de a ridica receptorul, ba chiar înainte de a-i auzi târâitul? Acestea nu sunt simple coincidenţe, ci dovezi garantate ale puterii energiei gândurilor.

Dr. Bradley Nelson

Articole care te așteaptă:

Respectul de sine
Eliberarea emotiilor

Boala este o calatorie spre desavarsire

„Nu există boli, ci numai bolnavi.„(Mircea Eliade)

Conștiența omenească este polară. Aceasta face posibilă pe de o parte capacitatea de cunoaștere, pe de altă parte ne face nesanatoși și ne-desăvârșiți. Omul este bolnav. Boala este expresia nedesăvârșirii sale, și ea este inevitabilă în contextul polarității. Faptul că omul este bolnav se exteriorizează în simptome. Simptomele sunt părți ale umbrei conștienței, manifestate în substanțialitate.

Omul, ca microcosmos, conține latent în conștiența sa toate principiile macrocosmosului. Deoarece însă, pe baza capacității sale de decizie, omul se identifică întotdeauna numai cu jumatate din toate principiile, cealaltă jumătate ajunge în umbra și, de aceea, scapă conștienței omenești.

Un principiu neviețuit în constiență ne constrânge, pe calea ocolită a simptomului corporal, să-i acceptam justificarea existentei. În simptom, omul trebuie întotdeauna sa traiasca si sa împlineasca ceea ce de fapt el nu voia sa traiască. Cu aceasta, simptomatica compensează toate unilateralitățile.

Simptomul îl face pe om onest! Ca simptom, omul are ceea ce îi lipseste în constiență!

Însanatoșirea este posibilă numai prin aceea că omul devine constient și-și integrează partea de umbră ascunsă în simptom. Dacă omul a găsit ceea ce îi lipsea, simptomul devine inutil.

Însanatosirea are ca țel Unitatea și devenirea ca Întreg. Omul este sănătos atunci când si-a gasit adevaratul sine, si când a devenit Una cu tot ce există.

Boala îl constrânge pe om să nu parasească drumul spre Unitate și, de aceea, BOALA ESTE O CALE SPRE DESAVÂRSIRE.

Sursa: Thorwald Dethlefsen si Ruediger Dahlk, ,,Puterea vindecatoare a bolii. Importanta si semnificatia simptomelor bolii”

Ţi-ar mai plăcea:

Cauzele spirituale ale bolilor (1)
Sanatatea sufleteasca a copiilor. Cauzele spirituale ale bolilor(2)
Cauzele spirituale ale bolilor(3)
Cauzele spirituale ale bolilor(4-5)

Putere, autonomie, vindecare

Odata, demult, traia un sclav pe nume Iosif. In fiecare dimineata se scula devreme si primea de la stapanul sau toate instructiunile pentru ziua respectiva. Principala lui sarcina era sa munceasca pamantul. Executa tot ceea ce stapanul sau ii spunea, fara sa isi faca vreo problema, pentru ca stia ca acesta ii vrea doar binele si are grija de el. Hrana si locuinta erau asigurate, iar Iosif nu punea intrebari si era in intregime devotat stapanului sau, pe care il iubea mult.
Intr-o buna zi, Iosif a aflat de la alti sclavi despre abolirea sclaviei. A inceput sa se teama. Ce se va intampla cu el fara stapanul sau? Se va trezi pe drumuri, fara protectie si securitate? Ca si Iosif, alti sclavi se opuneau si ei abolirii sclaviei, din aceleasi motive. Altii, insa, s-au revoltat si, ajutati din exterior, s-au rasculat. Neavand incotro, Iosif a urmat cursul istoriei… Era acum, un om liber, dar nu in totalitate. Era, de fapt, serbul unui senior puternic, care avea un castel mare si multe pamanturi. Iosif primise o bucata de pamant pe care o cultiva, insa, in schimb, trebuia sa ii dea seniorului, in fiecare an, jumatate din recolta obtinuta. Era mai liber decat odinioara: liber sa dispuna de partea lui de recolta cum dorea, sa o vanda sau sa se hraneasca. Dar era si mai responsabil pentru viitorul sau si asta il ingrijora. Totusi, beneficia de o securitate importanta: pe timp de razboi putea sa se refugieze in castel, iar in caz de foamete putea sa ceara mancare seniorului sau, care avea hambarele pline cu grane. Iosif era multumit sa traiasca si sa munceasca in aceste conditii, pentru ca stapanul sau era aproape.
Din nou timpurile s-au schimbat si, urmand cursul istoriei, Iosif a devenit un om liber, dar si obligat sa fie mult mai responsabil pentru sine decat in trecut. Fiind obisnuit sa lucreze pamantul, s-a dus la un mare proprietar de la care primit o bucata de pamant, pentru care platea arenda. Acum, Iosif dispunea de toata recolta, asa cum dorea, putand sa o vanda sau sa o pastreze pentru hrana. A ales, totusi, sa o vanda, pentru a putea plati arenda. Era mult mai liber decat odinioara, dar si mult mai responsabil. Trebuia sa se gandeasca la victor, sa se ocupe singur de securitatea lui si sa isi faca provizii.
Dar timpurile s-au schimbat, din nou. Poporul a devenit suveran, iar legea favoriza trecerea pamanturilor de la marii proprietari catre fermierii cultivatori. Iosif, acum Joe, a devenit proprietarul fermei sale, pe care a cumparat-o, inglodandu-se in datorii. Viata lui era acum mult mai libera, dar si mult mai grea. Trebuia, singur, sa ia in calcul totul: securitatea, rezervele,, imprumuturile pentru cumpararea fermei si a utilajelor.

Sa devii proprietar după ce ai fost doar chirias este o experiență inaltatoare, dar dificila. Atunci cand libertatea creste, responsabilitatea creste in aceeasi masură.

Noi suntem asemenea lui Iosif pe cale sa devina Joe. Aceasta transformare este, adesea, dificilă. Ne nastem sclavi si putem deveni liberi, in anumite conditii. Copilul este la nastere intr-o dependenta totala fata de parintii sai. Acestia ii asigura securitatea, iar el trebuie sa se supuna exigentelor lor. Dependenta este normala pana la o anumita vârstă.
Sclavia incepe doar atunci cand, o persoana isi pastreaza aceasta pozitie de dependenta chiar si atunci cand a crescut.
Serbul corespunde adolescentului. El este mai liber decat copilul, dar inca mai trebuie sa dea socoteala adultilor din jurul lui. Nimic nu-i apartine, chiar si pentru bunurile de consum personal depinde de parinti pentru a le obtine. Ca tineri, ocupam pozitia de chiriasi – invatam sa jucam roluri, inainte de a fi noi insine: student(a), salariat(a), sot/sotie, tata/mama. Aceasta trecere este necesara si putem creste, un timp, imitand aceste roluri. Daca, insa, persistam prea mult in acest stadiu, ramanem mai degraba chiriasi decat proprietari ai propriei persoane.
Proprietarul fermei coincide cu omul matur: este cel care traieste in propria persoana, care este pe deplin el insusi si isi asuma responsabilitatea nevoilor sale, astfel incat sa le gaseasca un raspuns.
Daca este proprietar intr-o mai mare masura, adica daca isi satisface pe deplin nevoile, este mai multumit si mai disponibil pentru altii in relatii adecvate, rolul de salariat(a), sot/sotie, parinte.
Noi integram, mai mult sau mai putin, toate stadiile parcurse de Iosif pentru a deveni Joe. Unii raman, totusi, Iosif atat de mult timp, incat se imbolnavesc.
Sclavul, ramas astfel la varsta adulta, este tipul conformistului: supus in intregime altei persoane, respecta normele si principiile altora. Renuntand la persoana lui, traieste numai in functie de ceilalati, fara sa isi permita sa-si examineze propriile nevoi si fara sa indrazneasca sa existe fara celalalt. De exemplu, o femeie se poate imbolnavi atunci cand sotul ei lipseste sau daca el pleaca, se teme sa nu aiba vreun accident. De asemenea, stapanul trebuie sa vegheze asupra sclavilor sau serbilor sai, astfel incat nu este mai liber decat ei. El are nevoie de ceilalti pentru a exista. Este cazul unei soții care se teme de infidelitate, asfel încat iși controlează permanent soțul si il
transforma, la randul sau, in sclav.
Multe persoane raman simpli chiriasi ai propriilor persoane. Chiriasul este cel care traieste in rolurile sale mai mult decat in persoana sa, peste care altul este proprietar. Este situatia parintilor, ghidati in comportamentul lor de educator, de propria lor educatie, traditie sau religie, fara sa faca efortul de a-si realiza propria lor evolutie si sa tina cont de nevoile proprii sau de cele ale copiilor lor. Este, de asemenea, situatia mamei – model, care se sacrifica pentru copiii sai, dupa ce a fost, la randul ei un copil – model. Multi dintre noi sunt doar proprii lor chiriasi, se simt liberi, insa, in acelasi timp, nu constientizeaza ca sunt supusi rolurilor, datoriilor si obligatiilor.

Să fim proprii nostri proprietari este o sarcina dificilă. A fi în căutarea propriilor nevoi înseamnă să contam mai mult pe noi insine, decat pe ceilalti, pentru a gasi rezolvarea dorita. Este demersul celui care devine capabil să negocieze cu alti proprietari, pentru a-si construi o viata armonioasa.
Astfel, nimeni nu este nici chiriaș, nici proprietar al altuia.

Sursa: Andre Moreau – “Putere, autonomie, vindecare”

Ţi-ar mai plăcea:

Imbratiseaza-ti emotional viitorul
Respectul de sine
Despre criza libertatii si a fericirii

Asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă

Prin asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă, noi recunoaştem implicit că celelalte fiinţe nu sunt slujitorii noştri şi nu există pentru satisfacerea nevoilor noastre. Nu avem dreptul moral să tratăm celelalte fiinţe ca pe nişte mijloace prin care să ne atingem scopul, aşa cum noi nu suntem un mijloc pentru ca ele să îşi atingă scopul.

Este suficient de simplu să observi diferenţa dintre cei care au încredere în sine şi cei care nu au. Responsabilitatea personală apare ca o orientare activă către viaţă cu tot ce inseamna aceasta, decât ca o orientare pasivă.
Dacă există o problemă, bărbaţii şi femeile care sunt responsabile întreabă: „Eu ce aş putea să fac? Ce mijloace de acţiune îmi sunt disponibile?” Dacă ceva este în neregulă, ei întreabă: „Ce am neglijat? Ce am calculat greşit? Cum pot corecta situaţia?”

Acestia nu protestează: „Dar nimeni nu mi-a spus ce să fac!” sau „Dar nu este treaba mea!” Nu se lasă tentaţi nici de căutarea de scuze şi nici de aruncarea vinei pe altcineva. Ei sunt, de obicei, orientati pe găsirea unei soluţii.
Iată exemple în care îndeplinirea sentinţei este utilizată pentru a ilumina:

„Dacă aş renunţa să îmi mai acuz părinţii pentru nefericirea mea”, a spus un „copil” de patruzeci şi şase de ani, „mi-aş asuma responsabilitatea pentru acţiunile mele; ar trebui să mă confrunt cu faptul că întotdeauna mi-am plâns de milă şi m-am complăcut în această atitudine; ar trebui să recunosc că încă mai visez să fiu salvat de tatăl meu; aş recunoaşte că îmi place să mă văd ca o victimă; ar trebui să acţionez în alt fel; aş ieşi din apartamentul meu şi mi-aş căuta o slujbă; nu aş putea să mai sufăr.”
„Dacă ar trebui să accept că sunt responsabil pentru fericirea mea”, a zis un bătrân care a băut prea mult, „nu m-aş mai plânge că nevastă-mea m-a împins spre băutură; aş sta departe de baruri; nu aş mai petrece ore întregi în faţa televizorului, dând vina pe „sistem”; m-aş duce la gimnastică şi aş începe să îmi intru în formă; aş depune mai mult efort pentru salariul pe care îl primesc; probabil că ar trebui să pun capăt sentimentului de milă faţă de mine; nu cred că aş putea continua să îmi torturez corpul aşa cum fac acum; aş fi o persoană diferită; m-aş respecta mai mult; aş putea să îmi pun viaţa pe roate.”
„Dacă îmi asum responsabilitatea pentru emoţiile mele”, a spus o femeie care şi-a dus familia şi prietenii la epuizare din cauza văicărelilor ei, „nu aş mai fi atât de deprimată; aş vedea cum mă determin adesea să mă simt îngrozitor; aş vedea cât de multă supărare îmi neg; aş admite ce parte mare din nefericirea mea este, de fapt invidie; m-aş concentra mai des pe lucrurile bune din viaţa mea; aş conştientiza că încerc să îi fac pe oameni să simtă milă faţă de mine; aş vedea că aş putea fi fericită mai des.”

„Dacă mi-as asuma responsabilitatea pentru lipsa mea de initiativa”, a spus o tanar de 25 de ani, care procrastinează continuu, evitând sa se implice in rezolvarea situațiilor lui de viata: ,,nu m-as mai plânge ca ceilalti sunt vinovati pentru anxietatea și pentru panica care mă cuprind atunci când sunt nevoit să incep lucruri noi, ori să rezolv problemele pe care le-am lăsat în lista mea de sarcini nerezolvate; as recunoaste faptul ca am nevoie de sprijin si l-as cere; as recunoaște că mă menţin pasiv pentru că în felul acesta evit să îmi asum responsabilitatea; aș identifica motivele din interiorul meu care mă determină sa adopt aceasta atitudine si beneficiile de care mă bucur, amânând să fac lucrurile care asteapta sa fie rezolvate; mi-aș lua puterea personală înapoi, știind că dispun de resursele care să mă ajute în trăirea unei vieți cu sens; as face un program zilnic pe care l-aș urma indeplinind sarcinile pe care mi le-am propus, multiplicând timpul.

Ce s-ar intampla în viata ta daca ai conștientiza că nimeni nu vine ca să te salveze, nimeni nu va veni ca să facă dreptate în viaţa ta, ca să îți rezolve problemele, ca să aleagă să ieși din dependențe? Dacă nu faci nimic, nimic nu se va îmbunătăţi.

Practica propriei responsabilităţi

este cel de-al treilea stâlp al încrederii în sine.

Iti multumesc ca te afli aici. Sunt onorată să facem călătoria spre cunoasterea de sine împreună! Iti va fi de folos daca vei citi si articolul:Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica propriei responsabilitati(3)

sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Ţi-ar mai plăcea:

Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica propriei responsabilitati(3)
Practica încrederii în sine(4)
Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica integritatii personale(6)

Cum să faci faţă sentimentului de vină

Kintsugi art

Ideea păcatului originar este prin natura lui împotriva respectului de sine.

Esenţa sentimentului de vină, indiferent că este de mai mare sau mai mică anvergură, este reproşul moral făcut propriei persoane. Am procedat greşit când exista posibilitatea să procedez altfel. Vina aduce întotdeauna cu sine implicaţia alegerii şi responsabilităţii, indiferent că suntem sau nu conştienţi de ea. Din acest motiv, este imperios necesar să ştim ce stă şi ce nu stă în puterea noastră – ce este şi ce nu este o lipsă de integritate. Altfel, există riscul să acceptăm în mod greşit sentimentul de vină, fără să fie cazul.
De exemplu, să presupunem că cineva pe care îl iubim – soţul, soţia, un copil – este ucis într-un accident. Chiar dacă ştim că acel gând este iraţional, probabil că ne spunem: „Poate aş fi putut preveni cumva accidentul”. Probabil că vina este alimentată în parte de regretul că am făcut sau nu am făcut ceva anume atunci când trăia persoana respectivă. In cazul unui deces care pare fără sens, de exemplu atunci când o persoană este lovită de un conducător auto neatent sau moare în urma unei operaţii minore, cel care a supravieţuit se poate confrunta cu sentimentul că nu mai deţine controlul şi că este la cheremul unui eveniment care nu are o semnificaţie raţională. Atunci autoînvinuirea sau reproşurile făcute propriei persoane pot diminua suferinţa, dar şi sentimentul de neputinţă.

Supravieţuitorul se gândeşte: „Dacă aş fi făcut asta şi asta diferit, acest accident teribil nu ar fi avut loc.”

Astfel, vina poate servi dorinţei de eficienţă, oferind iluzia de eficienţă. Vedem acelaşi principiu la copiii care se învinuiesc pe ei de comportamentul greşit al părinţilor. „Dacă aş fi fost cuminte, poate tata nu ar fi lovit-o pe mama.” „Dacă aş fi fost cuminte, mama nu s-ar fi îmbătat, iar casa nu ar fi luat foc.”
Protejarea respectului de sine presupune o înţelegere clară a limitelor responsabilităţii personale. Unde nu există putere, nu există nici responsabilitate, şi unde nu există responsabilitate, nu există nici reproşuri personale. Regrete, da; vină, nu.
Ideea păcatului originar – a vinei în care nu exista posibilitatea adoptării unei atitudini inocente, nu exista libertatea alegerii, nu existau alternative disponibile – este împotriva respectului de sine, prin natura lui.

Noţiunea exactă de vină fără puterea voinţei sau responsabilitate este un asalt asupra raţiunii, dar şi asupra moralităţii.
Să ne gândim la vină şi la modul în care poate fi anihilată în situaţii în care suntem noi personal responsabili. în general vorbind, sunt necesari cinci paşi pentru a restabili sentimentul cuiva de integritate într-o anumită situaţie.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că noi suntem cei care întreprindem o anumită acţiune. Trebuie să ne confruntăm şi să acceptăm întreaga realitate legată de ceea ce am făcut, fără a ne eschiva sau a evita problema. Conştientizăm, acceptăm, ne asumăm responsabilitatea, încercăm să înţelegem de ce am făcut ceea ce am făcut. Facem un anumit lucru din compasiune , dar fără eschivări evazive.

Dacă simt implicate şi alte persoane, şi de cele mai multe ori sunt, recunoaştem explicit în faţa persoanelor respective răul pe care l-am făcut. înţelegem consecinţele comportamentului nostru. Recunoaştem că au fost afectate. înţelegem sentimentele acestora.întreprindem orice este posibil pentru a repara sau a diminua răul pe care l-am făcut.

Ne luăm angajamentul ferm să ne purtăm diferit pe viitor.
Fără aceşti paşi putem continua să ne simţim vinovaţi în legătură cu un comportament greşit, chiar dacă s-a întâmplat cu mai mulţi ani în urmă, chiar dacă psihoterapeutul nostru ne-a spus că toată lumea face greşeli, chiar dacă persoana rănită ne-a iertat.

Niciunul dintre aceste elemente nu este suficient; respectul de sine rămâne nesatisfăcut.
Câteodată încercăm să ne corijăm fără să analizăm puţin ceea ce am făcut, sau continuăm să spunem: „îmi pare rău”, sau nu încercăm să fim drăguţi cu persoana pe care am rănit-o şi nu îi explicăm clar greşeala. Sau ignorăm faptul că există acţiuni specifice pe care le putem adopta pentru a diminua râul pe care l-am cauzat.

Câteodată, desigur, nu există nicio posibilitate de a repara ceea ce s-a întâmplat şi trebuie să acceptăm şi să ne împăcăm cu acest lucru; nu mai putem face nimic. Dar dacă facem ceea ce este posibil şi adecvat, vina tinde să se diminueze.
Când vina este o consecinţă a lipsei de integritate, nimic altceva în afară de adoptarea integrităţii nu poate rezolva situaţia.

sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Iti multumesc ca te afli aici. Sunt onorata sa facem calatoria spre cunoasterea de sine impreuna! Iti va fi de folos daca vei citi si articolul: Complexul de vinovatie

Ţi-ar mai plăcea:

Putere, autonomie, vindecare
Complexul de vinovatie

Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica integritatii personale(6)

Când ne comportăm intr-un fel care contravine propriului nostru mod în care considerăm că ceva este adecvat, ne pierdem din valoare în faţa noastră.

Pe măsură ce ne maturizăm şi ne dezvoltăm propriile standarde (sau le preluăm pe ale altora), problema integrităţii personale presupune creşterea importanţei autoevaluării.
Integritatea reprezintă o integrare a ideilor, convingerilor, standardelor, credinţelor – în comportament. Când comportamentul nostru se identifică cu valorile practicate, când idealurile şi practica sunt unul şi acelaşi lucru, atunci dăm dovadă de integritate.Când ne comportăm într-un fel care contravine propriului nostru mod în care considerăm că ceva este adecvat, ne pierdem din valoare în faţa noastră. Ne respectăm mai puţin pe noi înşine. Dacă politica devine una obişnuită, avem încredere mai puţină în noi sau chiar încetăm complet să mai credem în noi.

La un nivel mai simplu, integritatea personală se referă la întrebări de genul: Sunt onest, de încredere şi te poţi bizui pe mine? Imi ţin promisiunile? Fac lucrurile despre care spun că le admir la ceilalţi şi evit să fac lucrurile pe care le dispreţuiesc la ceilalţi? Sunt corect şi just în relaţia mea cu ceilalţi?

Câteodată putem fi subiectul unui conflict între diferitele valori care apar într-un context particular, iar soluţia se poate să nu fie chiar atât de evidentă. Integritatea nu ne garantează faptul că facem cea mai bună alegere; presupune doar ca eforturile noastre de a găsi cea mai bună alegere să fie autentice – că suntem conştienţi, conectaţi la ceea ce ştim deja, că facem apel la propria raţiune, că ne asumăm responsabilitatea alegerii şi consecinţele sale, că nu încercăm să evadăm într-o ceaţă mentală.

Integritatea înseamnă congruenţă. Cuvintele şi comportamentul se potri vesc exact.
Există oamenii in care ştim că putem avea încredere şi alţii în care ştim că nu putem avea. Dacă ne întrebăm care este motivul, vom vedea că această congruenţă este un element de bază. Avem încredere în congruenţă, dar nu avem încredere în incongruenţă.
Studiile au arătat că foarte multe persoane din organizaţii nu au încredere în cei de deasupra lor. De ce? Din cauza lipsei de congruenţă. Declaraţii minunate referitoare la misiune, nesusţinute de practică. Doctrina respectului faţă de individ, neaplicată practic. Sloganuri despre serviciile acordate clienţilor lipite pe pereţi, dar care nu se potrivesc cu realitatea de zi cu zi. Predici despre onestitate anihilate de bârfe. Promisiunea de corectitudine, trădată de favoritisme.
In cele mai multe organizaţii, totuşi, există femei sau bărbaţi în care ceilalţi au încredere. De ce? îşi ţin promisiunile. îşi onorează anga¬jamentele. Nu numai că promit că îi avansează pe ceilalţi, ci chiar o fac. Nu numai că predică corectitudinea, ci o şi practică. Nu numai că vorbesc despre onestitate şi integritate, dar le şi respectă.
Le-am spus unor directori următoarea frază: Dacă vreau ca oamenii să mă perceapă drept o persoană de încredere….

Au urmat apoi mai multe variante: Trebuie să-mi fin promisiunile; Trebuie să fiu imparţial în relaţiile cu ceilalţi; Trebuie să pun în practică tot ceea ce spun; Trebuie să-mi urmez propriile angajamente; Trebuie să lupt pentru oamenii mei.

Pentru toţi directorii care voiau să fie percepuţi ca nişte persoane de încredere, era foarte clar ce trebuiau să facă.

Există părinţi în care copiii cred, la fel cum există părinţi în care copiii nu cred. De ce? Principiul este exact cel de mai sus: congruenţa.
Este posibil ca aceşti copii să nu poată formula exact ceea ce cred, dar au propriile păreri.
Ce se întâmplă atunci când ne trădăm propriile standarde
Ca să înţelegem de ce lipsa integrităţii este în detrimentul respectului de sine, să vedem mai întâi ce presupune lipsa integrităţii. Dacă acţionez în contradicţie cu o valoare morală pe care o are altcineva, şi nu eu, se Ipoate să greşesc sau nu, dar nu pot fi acuzat că mi-am încălcat propriile mele convingeri. Dacă, totuşi, acţionez contrar a ceea ce eu cred că este corect, dacă acţiunile mele nu respectă valorile pe care le am, atunci {acţionez împotriva propriei judecăţi şi îmi trădez modul de gândire, ipocrizia, prin caracterul ei, este vătămătoare. Mintea o respinge. O lipsă de integritate mă subminează şi îmi afectează propriul eu. Mă afectează aşa cum nu o poate face o respingere sau o acuzaţie externă.

Dacă le ţin copiilor mei predici despre onestitate, dar îmi mint prietenii şi vecinii; dacă devin indignat atunci când oamenii nu îşi respectă angajamentele faţă de mine, dar nici eu nu le respect pe cele făcute altora; dacă ţin predici referitoare la calitate, dar le vând clienţilor nişte produse îngrozitoare, fără să-mi pese; dacă vând acţiuni despre a căror valoare ştiu că va scădea unui pacient care are încredere în mine; dacă pretind că îmi pasă de ideile oamenilor mei, dar eu deja mi-am format o părere; dacă vorbesc de rău un coleg la birou, dar în faţă îi laud realizările; dacă cer un feedback onest, dar îi penalizez pe angajaţii care nu sunt de acord cu mine; dacă cer ca toţi ceilalţi să facă sacrificii financiare în perioadele mai grele, dar eu îmi ofer un bonus uriaş – pot evada din ipocrizia mea, pot produce anumite raţionalizări, dar cert este că lansez un atac asupra respectului faţă de mine însumi pe care nici o raţionalizare nu îl va risipi.
Dacă de mine depinde să-mi măresc respectul faţă de mine, tot de mine depinde să-l şi cobor.
Una dintre cele mai mari autodecepţii este să-ţi spui: „Doar eu voi şti”. Doar eu voi şti că sunt un mincinos. Doar eu voi şti că nu m-am purtat corect cu oamenii care au avut încredere în mine. Doar eu voi şti că nu am de gând să-mi onorez promisiunea. Consecinţa este că judecata mea nu este importantă, ci doar judecata celorlalţi contează. Dar când vine vorba despre respectul de sine, trebuie să mă tem mai mult de propria judecată decât de a celorlalţi. în curtea interioară a propriei mele minţi judecata mea este singura care contează. Ego-ul meu, eul din centrul conştiinţei mele, reprezintă judecata de care nu pot scăpa. Ii pot evita pe cei care au aflat un adevăr umilitor despre mine, dar nu mă pot evita pe mine.

Cea mai mare parte a problemelor de integritate cu care ne confruntăm nu sunt unele mari, ci dimpotrivă, şi totuşi cantitatea totală a alegerilor noastre are un impact asupra propriului sine.

Grupurile dedicate dobândirii respectului de sine, formate din persoane care au venit cu un scop specific, care doresc să aibă o eficacitate personală şi un respect de sine mai mari, au dat urmatoarele raspunsuri, cand într-o seară le-am oferit fraza:

Dacă aş avea cu 5% mai multă integritate în viaţa mea…
Aş spune celorlalţi atunci când fac lucruri care mă deranjează.
Nu aş mai cheltui mulţi bani.
Aş fi sinceră cu soţul meu în legătură cu preţul hainelor.
Le-aş spune părinţilor că nu cred în Dumnezeu.
Aş admite că flirtez.
Nu aş fi atât de respingător cu oamenii pe care nu îi plac.
Nu aş râde la glume pe care le consider stupide şi vulgare.
Aş depune mai multe eforturi la locul de muncă.
Aş ajuta-o pe soţia mea mai mult la treburile gospodăreşti, aşa cum i-am promis.
Le-aş spune clienţilor adevărul despre produsele pe care le cumpără.
Nu aş spune doar ceea ce vor să audă ceilalţi.
Nu mi-aş vinde sufletul doar ca să fiu popular.
Aş spune „nu” atunci când vreau să spun „nu”.
Mi-aş asuma responsabilitatea faţă de oamenii pe care i-am rănit.
Aş face observaţii.
Mi-aş ţine promisiunile.
Nu aş pretinde înţelegere.
Nu aş nega că m-am înfuriat.
Aş face mai multe eforturi ca să fiu corect şi să-mi ţin promisiunile.
Aş recunoaşte că m-au ajutat şi alţii. & g m.
Aş recunoaşte în faţa copiilor că m-am înşelat.
Nu aş mai lua rechizite de la birou.
Uşurinţa şi viteza cu care oamenii au dat răspunsurile subliniază faptul că aceste probleme sunt oarecum conştientizate, deşi există o motivaţie clară să fie evitate. (Unul dintre motivele pentru care cred că această completare a propoziţiilor se dovedeşte atât de utilă este puterea de a trece peste cele mai multe blocaje şi evitări.) O tragedie a multor persoane este că ele subestimează înfiorător de mult costurile res¬pectului de sine şi consecinţele ipocriziei şi lipsei de onestitate. Ei îşi imaginează că în cel mai rău caz ar putea resimţi puţin disconfort, dar spiritul însuşi este contaminat.

Sursa : Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Te invit sa scrii chiar in acest moment, ce s-ar intampla in viata ta daca ai avea cu 5% mai multă integritate …

Iti multumesc ca te afli aici. Sunt onorata sa facem calatoria spre cunoasterea de sine impreuna! Iti va fi de folos daca vei citi si articolul:Cele şase practici ale încrederii în sine: Practica unei vieti în care ti-ai stabilit scopuri(5)

Ţi-ar mai plăcea:

Cele şase practici ale încrederii în sine:Practica propriei responsabilitati(3)
Practica încrederii în sine(4)

Cele şase practici ale încrederii în sine: Practica unei vieti în care ti-ai stabilit scopuri(5)

O viaţă în care ai stabilit scopuri presupune conştientizare.

Persoanele care au nişte idealuri în viaţă îşi stabilesc scopuri productive pe măsura abilităţilor pe care le au, sau cel puţin încearcă acest lucru. Una dintre modalităţile prin care se dezvăluie părerea despre sine ar fi tipul de scopuri stabilite. Ştiind că pot fi necesare anumite decodificări, datorită complexităţii anumitor contexte, dacă ştim tipurile de scopuri pe care şi le-a stabilit o persoană, putem afla foarte multe lucruri şi despre felul în care acea persoană se vede pe sine şi ce anume crede ea că este posibil şi adecvat să facă.
Persoanele responsabile nu trec una pe seama alteia sarcina sprijinirii propriei existenţe. Aici nu contează abilitatea în care o persoană poate deveni productivă, ci alegerea persoanei respective de a-şi exercita o asemenea abilitate, în condiţiile în care o posedă. Nici tipul de activitate selectat nu este important, presupunând că munca nu este în sine una împotriva vieţii, ci faptul că persoana respectivă alege sau nu o muncă care să-i ofere un cadru pentru a-şi dezvolta inteligenţa, dacă oportunitatea de a face acest lucru există.

Ne construim o eficienţă de bază prin stăpânirea anumitor forme de eficienţă în relaţie cu realizarea diferitelor sarcini.

Nu realizările dovedesc valoarea noastră, ci mai degrabă faptul că procesul realizării reprezintă mijlocul prin care ne dezvoltăm eficienţa şi competenţa. Nu pot fi eficient în condici abstracte fără să fiu eficient într-o anumită problemă. Astfel, o activitate productivă are potenţialul de a fi un instrument puternic de construire a respectului de sine.
Pentru oameni este mai uşor să înţeleagă aceste idei dacă sunt aplicate la locul de muncă decât în relaţia personală. Poate de aceea oamenii au un succes mai mare în viaţa profesională decât în căsnicie.
Scopul care ne împinge de la spate trebuie să fie unul specific dacă vrem să se materializeze. Nu pot să-mi organizez optim comportamentul dacă scopul meu principal este „să dau ce e mai bun în mine„. Este o sarcină prea vagă.

Scopul meu trebuie să fie următorul: să fac sport treizeci de minute, de patru ori pe săptămână; să îmi termin sarcina (se specifică exact) în zece zile; să comunic exact echipei mele la următoarea întâlnire ce anume presupune proiectul; să câştig o anumită sumă de bani din comisioane până la sfârşitul anului; să ajung pe o nişă de piaţă prin mijloace specifice, la o dată specifică. Dacă specifici amănunţit, îmi pot monitoriza progresele, să compar intenţiile cu rezultatele, să-mi modific strategia sau tacticile ca reacţie la noile informaţii şi să contabilizez rezultatele pe care le produc.
O viaţă în care ţi-ai stabilit scopuri înseamnă să fii preocupat de următoarele întrebări: Ce anume încerc să realizez? Cum încerc să realizez asta? De ce cred că aceste mijloace sunt adecvate? Feedbackul primit din jurul meu îmi spune că am succes sau nu? Există informaţii noi pe care ar trebui să le iau în considerare? Trebuie să modific ceva în viaţa de zi cu zi, în strategia mea sau în modul în care acţionez? Scopurile şi ţelurile mele trebuie să fie regândite?
Aceste idei dacă sunt aplicate la locul de muncă sunt mai bine intelese, decât în relaţia personală. Poate de aceea oamenii au un succes mai mare în viaţa profesională decât în căsnicie.
Cu toţii ştim că nu este suficient să spui: „îmi place munca mea.” Cineva trebuie să se ducă la birou şi să-şi facă treaba.
In relaţiile intime, totuşi, este uşor să ne imaginăm că „dragostea” este suficientă, că fericirea va veni de la sine, iar, dacă nu va veni, înseamnă că nu suntem potriviţi unul cu altul.

Puţini oameni se întreabă: „Dacă vreau să am o relaţie fericită, ce trebuie să fac în acest sens? Ce acţiuni sunt necesare pentru a crea şi a susţine încrederea, intimitatea, dezvăluirea de sine continuă, încântarea şi dezvoltarea?”
Când doi oameni s-au căsătorit de curând şi sunt foarte fericiţi, ar trebui să se întrebe: „Care este planul nostru de acţiune ca să susţinem aceste sentimente?”
Dacă un cuplu are conflicte şi încearcă să găsească o soluţie, este util să se întrebe: „Dacă scopul nostru este să restabilim armonia, ce ar trebui să facem? Ce vreau să facă partenerul meu? Ce crede fiecare dintre noi că trebuie să facă pentru ca lucrurile să fie mai bune?”
Scopurile care nu sunt legate de un plan de acţiune nu sunt realizabile.
Autodisciplina
O viaţă plină de scopuri şi productivă presupune să cultivăm în noi capacitatea de autodisciplinare, abilitatea de a ne organiza comportamentul de-a lungul timpului în scopul îndeplinirii unor sarcini specifice. Nimeni nu se poate simţi în stare să facă faţă provocărilor vieţii fără să aibă capacitatea de autodisciplină.

Autodisciplina înseamnă abilitatea de a proiecta consecinţele în viitor – să gândeşti, să faci planuri şi să trăieşti pe termen lung. Nicio persoană sau firmă nu pot funcţiona eficient, ca să nu mai vorbim de dezvoltare, în absenţa acestei caracteristici.
Ca toate virtuţile sau practicile care sprijină respectul de sine, autodisciplina este o virtute necesară supravieţuirii – asta însemnând că pentru fiinţele umane este o cerinţă a succesului.

Una dintre provocările cu care se confruntă părinţii sau profesorii care îşi doresc să fie eficienţi este să comunice respectul pentru prezent fără să piardă din vedere viitorul, dar şi respectul pentru viitor, fără să piardă din vedere prezentul.

Realizarea acestui echilibru reprezintă o provocare pentru fiecare dintre noi, însă este esenţial, dacă vrem să simţim că ţinem lucrurile sub control.
Probabil că ar trebui să menţionez şi că o viaţă disciplinată, în care ai stabilit nişte scopuri nu înseamnă o viaţă în care nu mai există timp sau spaţiu pentru odihnă, relaxare, recreere sau activităţi diverse, chiar frivole. înseamnă că asemenea activităţi sunt alese în mod conştient, ştiind că realizarea lor este adecvată şi nu presupune riscuri. Şi, în orice situaţie, abandonarea temporară a scopurilor serveşte, de asemenea, unui scop, indiferent că intenţionăm sau nu: acela de regenerare.
Ca modalitate de a acţiona pe parcursul vieţii, practica unei vieţi în care ţi-ai stabilit scopuri presupune următoarele probleme esenţiale:
Asumarea responsabilităţii pentru a formula scopurile şi ţelurile în mod conştient. Dacă vrem să deţinem controlul asupra propriei vieţi, trebuie să ştim ce anume vrem şi unde dorim să ajungem. Trebuie să ne preocupe întrebări de genul: Ce vreau să mi se întâmple în cinci, zece sau douăzeci de ani? Ce vreau să adaug vieţii mele? Ce vreau să realizez pe plan profesional? Ce anume vreau de la relaţia personală? Dacă vreau să mă căsătoresc, de ce vreau? Care este scopul meu? în contextul unei anumite relaţii, care sunt scopurile mele? In relaţie cu copiii mei, care sunt scopurile mele? Dacă am aspiraţii intelectuale sau spirituale, care sunt acestea? Scopurile mele sunt clar definite sau sunt unele vagi şi nedefinite?
Preocuparea de a identifica acţiunile necesare pentru a realiza scopurile. Dacă ceea ce ne-am propus este să stabilim nişte scopuri şi nu să visăm cu ochii deschişi, trebuie să ne întrebăm: Cum ajung acolo pornind de aici? Ce acţiuni sunt necesare? Ce scopuri secundare trebuie să fie realizate pentru a-îmi îndeplini scopul final? Dacă este necesar să dobândesc noi cunoştinţe, cum le voi dobândi? Dacă sunt necesare noi resurse, cum le voi obţine? Dacă scopurile noastre sunt unele pe termen lung, planurile de acţiune vor cuprinde, cu siguranţă, nişte pla¬nuri de acţiune secundare – adică planuri pentru îndeplinirea scopurilor secundare.
Ne asumăm responsabilitatea pentru a gândi aceste etape? Succesul în viaţă aparţine celor care fac acest lucru.
Monitorizarea comportamentului pentru a vedea dacă el corespunde scopurilor stabilite. Putem avea scopuri clar definite şi un plan rezonabil de acţiune, dar să ne lăsăm distraşi de diverse lucruri, de apariţia unor probleme neanticipate, de presiunea altor valori, de rearanjarea subconştientă a priorităţilor, de lipsa unei concentrări mentale adecvate sau de rezistenţa de a face ceea ce te-ai angajat să faci. O politică conştientă de monitorizare a acţiunilor referitoare la scopurile stabilite ne ajută la rezolvarea problemelor de orice fel. Câteodată soluţia se referă Ia revenirea la intenţiile iniţiale. Câteodată va trebui să regândim care sunt cele mai importante scopuri şi, poate, să le reformulăm.
Analizarea rezultatelor unei acţiuni pentru a vedea dacă ai ajuns acolo unde ţi-ai propus. Scopurile noastre trebuie să fie clare, iar acţiunile la fel dar calculele noastre iniţiale referitoare la paşii necesari se pot dovedi a fi incorecţi. Probabil că există fapte pe care am omis să ie luăm în considerare. Probabil că dezvoltările au modificat contextul. Aşa că trebuie să ne întrebăm în continuare: Strategia şi tacticile mele funcţionează? Mă îndrept în direcţia în care voiam? Acţiunile mele produc rezultatele pe care le-am anticipat?
Se poate ca acţiunile noastre să nu aibă consecinţele pe care le-am planificat, ci altele, pe care nu le-am prevăzut şi pe care nu le-am dorit. Pot funcţiona la un anumit nivel, dar să fie indezirabile la alt nivel. De exemplu, cicălelile şi certurile pot da rezultate pe termen scurt, dar să conducă la resentimente şi revoltă pe termen lung. Dacă acordăm atenţie rezultatelor, putem şti nu numai dacă ne-am îndeplinit scopurile, ci şi să realizăm ceva ce nu am intenţionat şi care se poate să nu ne placă.

Câteva clarificări legate de stabilirea scopurilor

lrvin D. Yalom, în lucrarea Existenţial Psychothernpy a scris: „Convingerea că viaţa nu este completă fără realizarea scopurilor nu este în mare măsură un fapt existenţial tragic aşa cum ar fi, de exemplu, un mit occidental/un artefact cultural. Ştim exact că viaţa este imposibilia fără „realizarea scopurilor” – imposibilă la fiecare nivel de evoluţie, începând de la amibă şi până la fiinţa umană. Nu este nici un „fapt existenţial tragic”, nici un „mit occidental”, ci mai degrabă un fapt simplu de viaţă – câteodată amuzant

Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Ţi-ar mai plăcea:

Cele şase practici ale încrederii în sine;Introducere
Practica încrederii în sine(4)
Respectul de sine
Dacă valorile noastre nu sunt unele raţionale?

Pentru mine, să trăiesc conştient înseamnă…

Autodistrugerea este o acţiune ce se desfăşoară cel mai bine în întuneric

Cu toţii ne putem uita înapoi în viaţa noastră şi să revedem momente în care nu eram atât de preocupaţi de conştientizare pe cât ar fi trebuit. Ne spunem: „Dacă m-aş fi gândit mai mult!”, „Dacă nu aş fi fost atât de impulsiv!”, „Dacă aş fi verificat mai cu atenţie faptele!”, „Dacă aş fi analizat puţin!”

Evitarea conştientizării este evidentă în problemele legate de dependenţe. Când devenim dependenţi de alcool, droguri sau relaţii distructive, intenţia implicită este invariabil aceea de a ameliora anxietatea şi suferinţa – adică evitarea conştientizării propriilor sentimente de lipsă de putere şi de suferinţă.

Lucrurile de care devenim dependenţi ne liniştesc şi ne calmează. Anxietatea şi durerea nu se mai extind şi devii mai puţin conştient de ele. Dar revin la suprafaţă cu o intensitate şi mai mare şi dozele necesare calmării devin din ce în ce mai mari.

Când devenim dependenţi de stimulente, evităm senzaţia că suntem copleşiţi sau depresivi. Orice altceva se poate să fie implicat în anumite situaţii, dar evitarea conştientizării este implicată întotdeauna. Câteodată sunt evitate implicaţiile unui stil de viaţă care presupune stimulente ca să fie susţinut.
În cazul dependenţei, conştiinţa este duşmanul.

Dacă am motive să cred că alcoolul este nociv pentru mine şi cu toate acestea beau ceva, prima dată trebuie să sting lumina conştientizării.

Dacă ştiu că din cauza cocainei mi-am pierdut ultimele trei locuri de muncă şi totuşi aleg să iau o doză, prima dată trebuie să-mi golesc mintea, să refuz să văd ceea ce văd şi să ştiu ceea ce ştiu.

Dacă îmi dau seama că sunt intr-o relaţie care este distrugătoare pentru demnitatea mea, care îmi ruinează respectul faţă de mine şi este periculoasă pentru bunăstarea mea şi totuşi aleg să rămân în continuare în acea relaţie, prima dată trebui să astup vocea raţiunii, să-mi înceţoşez creierul şi să mă comport ca un prost.

Te invit ca primul lucru pe care îl faci dimineaţa, înainte să te apuci de treburile obişnuite, să te aşezi pe un scaun şi să scrii următorul început de frază: Pentru mine, să trăiesc conştient înseamnă…

Apoi, cât de repede poţi, fără să faci nici o pauză pentru a te gândi, scrie cât mai multe completări pentru acea propoziţie în două sau trei minute (niciodată mai puţin de şase, ca limită maximă zece fiind suficiente). Nu te întreba dacă acele completări sunt adevărate, au sens sau sunt „profunde”. Scrie orice, dar scrie ceva.
Apoi treci la următorul început de frază:
Dacă aş adăuga cu 5% mai multă conştientizare în activităţile mele de astăzi…
De ce doar 5%? Haideţi să nu gândim la scară mare, ci să o luăm încet. în plus, 5% este suficient.
Apoi:
Dacă aş acorda mai multa atenţie astăzi felului în care mă comport cu oamenii…
Apoi:
Dacă aş adăuga cu 5% mai multă conştientizare în cele mai importante relaţii ale mele…

Apoi:
Dacă aş adăuga cu 5% mai multă conştientizare în (completează cu orice problemă te frământă – de exemplu, relaţia ta cu cineva sau un obstacol pe care l-ai întâmpinat la locul de muncă, sau sentimentele tale de anxietate şi depresie)…
Când ai terminat, apucă-te de treburile tale zilnice.

Fă acest exerciţiu zilnic, de luni până vineri, în prima săptămână. Nu citi ceea ce ai scris până în ultima zi. Este firesc să se fi repetat unele răspunsuri. De asemenea, vor apărea inevitabil răspunsuri noi. In acest mod iţi determini întregul psihic să lucreze energic pentru tine. Experimentarea acestor exerciţii timp de o lună sau două, conduce la creşterea nivelului de conştientizare în viaţa de zi cu zi.

Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”

Ţi-ar mai plăcea:

Metode de impamantare pentru realizarea coerentei fiintei
Mestesugind cuvinte – ne rostim, ca sa oferim ceva de valoare ascultatorului