Imaginea corporala nu este schema corporala

Schema corporală este o realitate de fapt, este într-o oarecare măsură trăirea noastră carnală în contact cu lumea fizică. Experienţele realităţii noastre depind de integritatea organismului, sau de leziunile sale tranzitorii sau permanente, neurologice, musculare, osoase, ca şi de senzaţiile noastre fiziologice viscerale, circulatorii – numite şi cenestezice.
Desigur, atingeri organice precoce pot provoca tulburări ale schemei corporale, şi acestea, datorită lipsei sau întreruperii relaţiilor de comunicare, pot antrena modificări pasagere sau durabile pentru toată viaţa ale imaginii corporale. Se întâmplă însă frecvent ca o schemă corporală infirmă şi o imagine corporală sănătoasă să coexiste la acelaşi subiect.

Să ne gândim la copiii atinşi de poliomielită, adică de o paralizie motorie, dar nu şi senzitivă. Dacă maladia survine după vârsta de trei ani, sau după achiziţionarea mersului, a continenţei sfincteriene şi a cunoştinţelor cu privire la apartenenţa lor la un anumit sex (castrarea primară), schema corporală, chiar dacă poate fi parţial definitiv atinsă, rămâne compatibilă cu o imagine corporală aproape întotdeauna intactă, după cum putem observa în desenele acestor copii.
În schimb, schema corporală este întotdeauna atinsă, cel puţin parţial, atunci când poliomielita este foarte precoce, la vârsta alăptării şi a leagănului, mai ales înaintea experienţei mersului. Dar chiar dacă aceşti copii nu recuperează o schemă corporală sănătoasă, integră din punct de vedere motor şi neurologic, infirmitatea lor poate să nu afecteze imaginea lor corporală: pentru aceasta trebuie ca, până la îmbolnăvire, în cursul acesteia, şi apoi în cursul convalescenţei şi reeducării, relaţia lor cu mama şi cu persoanele din jur să fi rămas suplă şi satisfăcătoare, fără prea multă angoasă din partea părinţilor; relaţia trebuie să fie adaptată nevoilor lor, care trebuie să fie întotdeauna puse în cuvinte ca şi când acestea ar putea fi satisfăcute de ei înşişi, când atingerea musculară datorată bolii şi sechelelor sale i-au făcut incapabili.
Atunci când un copil este atins de o infirmitate, este indispensabil ca deficitul său fizic să-i fie explicat, pus în raport cu trecutul său non-infirm sau, dacă este cazul, cu diferenţele congenitale dintre el şi ceilalţi copii. Trebuie ca el să poată, prin limbajul mimico-gestual şi verbal, să-şi exprime şi să-şi fantasmeze dorinţele, fie că sunt sau nu realizabile în raport cu schema corporală infirmă.
Astfel, un copil paraplegic are nevoie să se joace verbal cu mama lui, vorbind despre a fugi, a sări, lucruri pe care mama lui ştie, ca şi el, că nu le va putea face niciodată. El proiectează astfel o imagine corporală sănătoasă, simbolizată prin cuvinte şi reprezentări grafice, în fantasme de satisfacţii erotice, în schimburile de la subiect la subiect. Faptul că dorinţele sale sunt astfel verbalizate împreună cu cineva care acceptă acest joc proiectiv permite subiectului să integreze în limbaj aceste dorinţe în ciuda realităţii, a infirmităţii corpului său. Iar limbajul îi permite descoperirea unor modalităţi personale de comunicare.

Ceea ce face ca un copil să fie inadecvat socializat, chiar caracteropat, cu o imagine corporală nesănătoasă, non-castrabilă la momentul înţărcării, apoi al castrării anale (acţiunea autonomă) în raport cu mama sa, care-l menţine în dependenţă faţă de ea, în fixaţie falică sau fobică, este faptul că mama lui nu a vrut să-i vorbească de infirmitatea lui, în timp ce el observă diferenţa dintre
corpul lui şi cel al altor copii.
Evoluţia sănătoasă a subiectului, simbolizată de o imagine corporală non-infirmă, depinde deci de relaţia emoţională dintre părinţii lui şi el: de faptul că informaţii veridice, verbale îi sunt oferite foarte precoce în privinţa stării lui fizice de infirm. Aceste schimburi umanizante – sau dimpotrivă, absenţa lor, dezumanizantă – provin din faptul că părinţii au acceptat – sau nu – infirmitatea corpului copilului lor. Sunt ei culpabilizaţi în genitalitatea lor ? Sunt ei angoasaţi ? Copilul acesta, este el investit narcisic pentru a fi iubit aşa cum este, sau, dimpotrivă, dezinvestit narcisic în valoarea lui de interlocutor care, în calitate de infirm, nu este iubit, şi a cărui infirmitate nu este recunoscută şi rostită ? Ca infirm, este el rejectat de către părinţi, în loc să fie recunoscut deplin ca fiul sau fiica lor reală, considerat ca o fiinţă umană cu toate drepturile ? Dacă este recunoscut ca subiect al dorinţelor sale, simbol al cuvântului acordat împreună de două fiinţe umane tutelare, care sunt responsabile de naşterea lui şi care-l iubesc în această realitate a sa, dacă ei nu încearcă să-l facă să uite, părinţii (apoi educatorii) vor putea să dea întrebărilor sale, prin intermediul limbajului şi în mod inconştient pentru ei, structura unei imagini corporale sănătoase.

“Dacă erai o pasăre, puteai zbura…”

“Dacă aveai picioare, mâini, puteai să faci ceea ce face băieţelul acesta… tu eşti la fel de priceput ca şi el.”

Şi putem vedea aceşti copii, fără braţe şi fără picioare, ajungând să deseneze cu gura la fel de bine ca cei care au mâini; pe cei care nu au decât picioare ajungând la fel de îndemânatici cu picioarele pe cât sunt alţii cu mâinile lor. Dar asta nu se poate obţine decât dacă sunt iubiţi şi susţinuţi în mijloacele care le rămân pentru a deveni creativi, şi care sunt reprezentantele pulsiunilor lor în schimburile cu celălalt.
O fiinţă umană poate să nu-şi fi structurat imaginea corporală în cursul dezvoltării schemei corporale. Aceasta se poate datora uneori, aşa cum vom vedea, unor infirmităţi, unor maladii organice neuro-vegetative sau musculare precoce; se poate datora şi unor maladii neo-natale, consecutiv unor accidente obstetricale sau infecţiilor care au distrus zone perceptive subtile în prima copilărie (surditate, anosmie, gură de iepure, cecitate, etc).
Schema corporală delimitează individul ca reprezentant al speciei, indiferent de locul, epoca sau condiţiile în care trăieşte. Tocmai această schemă corporală va fi interpretul activ sau pasiv al imaginii corporale, în sensul că permite obiectivarea unei intersubiectivităţi, a unei relaţii libidinale expresive cu alţii care, în absenţa acesteia, ar rămâne pentru totdeauna o fantasmã non-comunicabilă.

Dacã schema corporală este în principiu aceeaşi pentru toţi indivizii (la vârste aproximativ egale, în acelaşi climat) speciei umane, imaginea corporală, dimpotrivă, este proprie fiecăruia: ea ţine de subiect şi de istoria lui. Ea este specifică situaţional libidoului, unui tip de relaţie libidinală. Rezultă că schema corporală este în parte inconştientă, dar şi preconştientă şi conştientă, în timp ce imaginea corporală este eminamente inconştientă; ea poate deveni parţial preconştientă, dar numai când se asociază limbajului conştient, care utilizează metafora şi metonimia raportate la imaginea corporală, atât în mimica limbajului cât şi în limbajul verbal.
Imaginea corporală este sinteza vie a experienţelor noastre emoţionale: interumane, trăite în mod repetat prin intermediul senzaţiilor erogene elective, arhaice sau actuale. Ele pot fi considerate ca încarnarea simbolică inconştientă a dorinţelor subiectului şi, chiar înainte ca individul respectiv să fie capabil să se desemneze prin pronumele personal “eu”, ştie să spună “eu”. Vreau să se înţeleagă că dorinţa inconştientă a subiectului în raport cu corpul există din momentul concepţiei. Imaginea corporală este în fiecare clipă memoria inconştientă a oricărei trăiri relaţionale, şi, în acelaşi timp, ea este actuală, vie, dinamică, simultan narcisică şi inter-relaţională: camuflabilă sau actualizabilă în relaţia aici şi acum, prin orice formă de exprimare –desen, modelaj, compoziţie muzicală, plastică, dar şi mimico-gestică. Graţie imaginii noastre corporale susţinute de – şi suprapuse cu – schema noastră corporală putem intra în comunicare cu altcineva. Orice contact cu altul, fie că acest contact înseamnă comunicare sau evitarea acesteia, este susţinut de imaginea corporală; pentru că la nivelul imaginii corporale, suport al narcisismului, se intersectează spaţiul cu timpul, trecutul inconştient intrã în rezonanţă cu relaţia prezentă. În momentul actual se repetă întotdeauna în filigran ceva dintr-o relaţie din trecut. Libidoul este mobilizat în relaţia actuală, dar poate fi trezită, resuscitată, o imagine relaţională arhaică, ce fusese refulată, şi care face acum retur.
Să profităm de această ocazie pentru a sublinia că schema corporală, care este o abstractizare a trăirii în corp în cele trei dimensiuni ale realităţii, se structurează prin învăţare şi experienţă, în timp ce imaginea corporală se structurează prin comunicarea dintre subiect şi amintire (urma mnezică), memorată în fiecare zi, a satisfacţiei frustrate, reprimate sau interzise (castrarea, în sens psihanalitic, a dorinţei în realitate). În această privinţă ea trebuie raportată exclusiv la imaginar, la un intersubiectiv imaginar marcat din primul moment, la om, de dimensiunea simbolică. Pentru a ne exprima altfel: schema corporală raportează corpul actual în spaţiu la experienţa imediată. Aceasta poate fi independentã de limbaj înţeles ca istorie relaţională a subiectului cu alţii.

Schema corporală este inconştientă, preconştientă şi conştientă. Schema corporală evoluează în timp şi spaţiu. Imaginea corporală raportează dorinţele subiectului la satisfacţie, mediatizat prin limbajul memorat al comunicării între subiecţi. Ea poate fi independentă de schema corporală. Ea se poate articula prin narcisism, care îşi are originea în întruparea subiectului la concepere. Imaginea corpului este întotdeauna inconştientă, constituită prin articularea dinamică a unei imagini primare, a unei imagini funcţionale şi a unei imagini a zonelor erogene unde se exprimă tensiunile pulsionale.

Sursa : Francoise Dolto -Imaginea inconstienta a corpului

Ţi-ar mai plăcea:

Copiii au nevoie să fie IUBIŢI
Cultivarea compasiunii faţă de tine însuţi
Onoreaza-ti copilul interior
O educaţie care începe înainte de naştere
Sanatatea sufleteasca a copiilor. Cauzele spirituale ale bolilor(2)

Obisnuintele

Obişnuinţele se numără printre cei mai crunţi duşmani ai noştri. Noi învăţăm să facem ceva într-un anumit fel, după care nu mai putem renunţa la lucrul respectiv, chiar dacă acesta nu funcţionează pentru noi, căci a devenit un comportament repetitiv subconştient stocat în memoria noastră. Pentru a-l păstra, suntem dispuşi chiar şi să suferim. Oricât de greu ar părea de crezut, suferinţa este opţională. Cu alte cuvinte, noi alegem să suferim.

Nouă ni se poate întâmpla orice, căci aşa funcţionează viaţa, iar o parte din lucrurile care ni se întâmplă ne pot provoca o oarecare durere, dar adevărata suferinţă este opţională. Problema nu este durerea sau rana sufletească, ci reacţia noastră în faţa lor. Suferinţa derivă din ataşamentul nostru faţă de obţinerea unui anumit rezultat. încercarea de a înţelege ceea ce se întâmplă cu mintea, obsesiile şi judecăţile critice sunt obişnuinţe care provoacă o mare suferinţă. Poate crezi că aceste acţiuni repetitive sunt inevitabile, dar adevărul este că nu sunt şi că te poţi elibera de ele. Pentru a renunţa la o anumită obişnuinţă, este necesar să te trezeşti şi să observi ce îţi faci singur. Trebuie să devii conştient şi să realizezi că eşti în proporţie de sută la sută responsabil pentru tot
Cea mai uşoară cale de a-ţi trăi viaţa ceea ce se întâmplă în viaţa ta. Tu eşti cel care ia deciziile, şi faci acest lucru în fiecare moment, în funcţie de percepţiile tale şi de felul în care vezi lucrurile. în ceea ce priveşte percepţiile tale, acestea sunt trecute prin filtrul convingerilor, opiniilor şi judecăţilor tale critice. Cu alte cuvinte, tu îţi creezi propria realitate, şi deci eşti singurul care o poate schimba. Începe să îţi pui întrebările corecte şi să cauţi acolo unde trebuie. Dacă vei lua decizia de a face acest prim pas, viaţa ta se va schimba în bine, iar în faţă îţi vor apărea din ce în ce mai multe oportunităţi. Se spune că atunci când discipolul este pregătit, maestrul apare. Universul nu aşteaptă altceva decât ca tu să te trezeşti. Totul începe şi se termină cu tine. De aceea, tu eşti
singurul care poate pune capăt obiceiurilor tale proaste. Nimeni nu poate face acest lucru în locul tău.

De multe ori noi căutăm un guru în lumea exterioară pentru a afla ce trebuie să schimbăm în noi, dar singurele lucruri pe care le putem schimba sunt în interiorul nostru, şi noi suntem singurii care ştim ce funcţionează şi ce nu în cazul nostru.
Dacă vei avansa pe cale, vei găsi maeştri care îţi vor indica anumite direcţii pe care să le urmezi şi care îţi vor da informaţii şi tehnici de aplicat, dar dacă nu eşti dispus să le încerci şi să le exersezi, maeştrii respectivi nu pot face acest lucru în locul tău. Tu eşti singurul care îţi poate schimba destinul prin renunţarea la vechile obişnuinţe greşite. Uneori este nevoie să treci printr-o mare durere pentru a ajunge în punctul de a spune: „Gata! M-am săturat!”

Tu trebuie să devii conştient de faptul că obişnuinţele tale îţi creează destinul. Dacă nu îţi place felul în care se derulează viaţa ta actuală, schimbă-ţi obiceiurile, şi implicit destinul. Este mai uşor decât crezi acum. Deschide-ţi mintea şi inima în faţa altor posibilităţi, a unei realităţi în care îţi asumi în proporţie de sută la sută responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în viaţa ta. Eliberează-te de preconcepţii, de judecăţi critice şi de opinii. Părăseşte de bunăvoie zona ta de confort, chiar dacă acest lucru te sperie. Nimeni nu poate face acest lucru în locul tău şi nimeni nu îţi poate spune ce trebuie să faci. Tu eşti cel care trebuie să experimenteze acest proces, scop în care trebuie să faci lucruri care te sperie, dar ale căror rezultate sunt garantate. Ori de câte ori îţi vei părăsi zona de confort, în faţa ta se vor deschide uşi noi. De aceea, chiar dacă acest lucru te sperie, nu ezita să îl faci. îţi garantez că de îndată ce vei experimenta magia unei minţi deschise, a detaşării şi a încrederii în Dumnezeu, viaţa ta va deveni infinit mai uşoară. în final, te vei întreba de ce nu ai făcut acest lucru mai devreme.
Încearcă să înţelegi că tu nu ştii atât de multe lucruri pe cât crezi. Noile informaţii nu pot pătrunde însă în mintea ta atât timp cât nu vei renunţa la cele vechi.

Tranziţia presupune o perioadă de confuzie, dar acesta este un lucru bun, căci vesteşte o schimbare iminentă! Aminteşte-ţi de visele pe care le-ai avut în copilărie. Tu ai fost cel care a decis la un moment dat că aceste gânduri sunt simple vise irealizabile. Poate că cineva te-a convins că nu ţi-ai putea câştiga traiul dacă le-ai urma. Pune la îndoială aceste decizii care s-au transformat în convingeri subconştiente repetitive. Acest proces va deveni din ce în ce mai uşor pe măsură ce vei înţelege că obişnuinţele nu sunt altceva decât amintiri la care poţi renunţa.

Eşti dispus să faci tot ce îţi stă în puteri pentru a renunţa la acele obişnuinţe care te împiedică să fii fericit şi împlinit?

Oamenii care îţi spun că visele tale sunt imposibile şi că cel mai bine ar fi să renunţi la ele ar trebui să te motiveze să le urmezi, nu să le abandonezi. Fii recunoscător. Nu te mai lamenta. Fă întotdeauna ceea ce îţi place. Munceşte din greu. Renunţă la obiceiurile proaste şi ieşi din zona ta de confort.

Dilată-ţi conştiinţa şi îndrăzneşte să îţi iei zborul, împlinindu-ţi chiar şi cele mai fanteziste vise.

Sursa : Mabel Katz.- ,,The Easiest Way to Live: Let Go of the Past, Live in the Present and Change Your Life Forever”

Ţi-ar mai plăcea:

Eliberarea de cunoscut
Lumea este oglinda sufletului
Eliberarea emotiilor
Si-n mintea mea dansam desculta

Iubirea

^{𝕴𝖚𝖇𝖎𝖗𝖊𝖆 𝖕𝖊 𝖈𝖆𝖗𝖊 𝖔 𝖈𝖆𝖚ţ𝖎 ş𝖎 𝖕𝖊 𝖈𝖆𝖗𝖊 ţ𝖎-𝖔 𝖉𝖔𝖗𝖊ş𝖙𝖎}

^{𝖈𝖚 𝖆𝖙â𝖙𝖆 𝖆𝖗𝖉𝖔𝖆𝖗𝖊 𝖊𝖝𝖎𝖘𝖙ă 𝖉𝖊𝖏𝖆 î𝖓 𝖎𝖓𝖙𝖊𝖗𝖎𝖔𝖗𝖚𝖑 𝖙ă𝖚 ş𝖎 𝖙𝖊 𝖆ş𝖙𝖊𝖆𝖕𝖙ă 𝖆𝖎𝖈𝖎.}

^{𝕬𝖉𝖊𝖛ă𝖗𝖆𝖙𝖆 𝖎𝖚𝖇𝖎𝖗𝖊 𝖉𝖊 𝖘𝖎𝖓𝖊 îţ𝖎 𝖛𝖆 𝖉𝖊𝖘𝖈𝖍𝖎𝖉𝖊 𝖕𝖔𝖗ţ𝖎𝖑𝖊 𝕴𝖚𝖇𝖎𝖗𝖎𝖎 𝖚𝖓𝖎𝖛𝖊𝖗𝖘𝖆𝖑𝖊}

O, cât de mult suferim noi din cauza aşa-zisei iubiri! Noi confundăm starea de îndrăgostit şi ataşamentele generate de ea cu iubirea, după care perseverăm în această eroare, generând astfel o dezamăgire fară sfârşit. Adevărata iubire nu provoacă niciodată durere. Dimpotrivă, ea acceptă totul şi este necondiţionată; nu depinde de circumstanţele exterioare; şi este detaşată de rezultatele sau de roadele obţinute. Iubirea autentică este pur şi simplu.

Aşa iubeşte Dumnezeu. Atunci când devenim capabili să iubim la fel ca El, inima noastră începe să cânte. Iubirea reală nu are nimic de-a face cu ataşamentul şi cu aşteptările. Ea eliberează, nu înlănţuie. Noi suntem cei care decidem că suntem îndrăgostiţi (că iubim) atunci când ne simţim bine în compania unei alte persoane, dar ceea ce noi percepem ca iubire nu este decât o formă de ataşament. Noi îi încredinţăm inima noastră celeilalte persoane, iar atunci când nu suntem împreună cu ea, ne simţim incompleţi. Ne continuăm literalmente viaţa fară inima noastră!! Devenim incapabili să ne integrăm în momentul prezent şi să îl savurăm, căci nu ne putem gândi la altceva decât la obiectul aşa-zisei noastre iubiri. în acest fel, devenim anxioşi şi veşnic nefericiţi. în mod similar, noi. Cea mai uşoară cale de a-ţi trăi viaţa confundăm banii cu bogăţia şi plăcerea cu iubirea. Dorind să ne cramponăm de ceea ce ne oferă un moment de plăcere, ne ataşăm de obiectul acesteia şi devenim prizonierii unui cerc vicios al anxietăţii fară sfârşit.

Înainte de a intra într-o relaţie, noi ar trebui să începem întotdeauna prin a ne deprograma. în acest scop, trebuie să realizăm că iubirea pe care o căutăm cu atâta ardoare nu poate veni din afara noastră. Niciun om din lumea exterioară nu ne va putea „face” vreodată fericiţi. în al doilea rând, nimeni nu ne va putea iubi vreodată mai mult decât ne iubim noi înşine. De aceea, este extrem de important să începem prin a ne iubi şi prin a ne accepta pe noi înşine exact aşa cum suntem. Ceea ce contează cu adevărat nu este ce simt ceilalţi oameni, ci ce simţim noi înşine în ceea ce ne priveşte.
În orice relaţie, detaşarea este o premisă obligatorie. Dr. Michael Beckwith a spus, pe bună dreptate: „Dacă îţi doreşti ceva, detaşează-te de el.” Acest lucru este absolut esenţial. Ataşamentele noastre se nasc din amintirile, programele şi convingerile noastre. Dacă afirmăm că avem nevoie de cutare persoană în viaţa noastră pentru a fi fericiţi, noi ajungem să credem cu adevărat acest lucru, şi astfel devenim ataşaţi. Acest tip de interacţiune derivă din sentimentul că avem „nevoie” de altcineva pentru a ne simţi compleţi. Adevărul este însă că noi nu avem „nevoie” de nimeni din lumea exterioară, căci suntem deja compleţi. Nu ai remarcat niciodată că plăcerea pe care ţi-o oferă ceilalţi oameni este infinit mai mare atunci când nu eşti ataşat de ei?
Poate că ţi se pare complicat, dar adevărul este că renunţarea la ataşamente este mai uşoară decât pare la prima vedere. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să te trezeşti şi să realizezi că cele care te controlează sunt programele tale subconştiente. Acestea sunt cele care te fac să crezi că circumstanţele exterioare, persoanele şi lucrurile din lumea exterioară te pot face fericit. Detaşarea este o lecţie fundamentală, iar beneficiile sale sunt nesfârşite. Ea te face să te simţi mai uşor şi mai fericit, vibraţii care atrag automat infinit mai multă iubire în viaţa ta.
Dacă vei reflecta la acest lucru, vei realiza rapid că toată nefericirea, gelozia şi anxietatea din viaţa ta sunt rezultatul ataşamentelor tale. Detaşarea are puterea de a te elibera de acestea. De bună seamă, atunci când vorbesc de detaşare, eu nu mă refer la impoliteţe sau la lipsa de responsabilitate. Detaşarea nu înseamnă să răneşti sentimentele altei persoane. Această neînţelegere derivă din aceeaşi eroare care stă la baza felului în care definim noi iubirea. Noi credem că trebuie să fim consistenţi şi responsabili pentru că „în caz contrar ceilalţi oameni nu ne vor mai iubi”, sau pur şi simplu pentru că „aşa este normal să ne comportăm”. în realitate, atunci când ne asumăm în proporţie de sută la sută responsabilitatea, iubindu-ne cu adevărat pe noi înşine, este imposibil
să nu ne manifestăm în mod natural bunătatea, consideraţia şi responsabilitatea faţă de ceilalţi oameni, căci cine se iubeşte pe el însuşi îi iubeşte în mod natural şi pe ceilalţi.
Din păcate, noi avem tendinţa să proiectăm totul asupra lumii exterioare. Tu de câte ori pe zi / săptămână / lună cauţi aprobarea şi acceptarea celorlalţi oameni? Nu ai remarcat până acum că chiar dacă te bucuri de aprobarea celorlalţi, starea ta de satisfacţie nu durează niciodată prea mult? Partea şi mai neplăcută este că atunci când se epuizează, acest tip de gratificaţie lasă în urma ei un gol interior greu de suportat. Atât timp cât suntem incapabili să ne iubim, să ne aprobăm şi să ne acceptăm pe noi înşine, nici ceilalţi nu o vor face, şi astfel nu ne vom găsi niciodată fericirea.
Uneori, noi trecem de la o relaţie la alta, repetând aceleaşi situaţii şi atrăgând acelaşi tip de oameni în viaţa noastră. Acest proces este generat de amintirile noastre, care vor continua să ruleze la infinit în mintea noastră subconştientă până când vom înţelege că situaţiile prin care trecem şi persoanele pe care le atragem nu sunt altceva decât simple programe subconştiente din mintea noastră, care atrag în viaţa noastră partenerul „ideal” pentru nivelul nostru actual de dezvoltare spirituală. Dacă ne purificăm şi ne detaşăm de amintirile, programele, judecăţile critice, opiniile şi aşteptările noastre, noi putem atrage în sfârşit relaţiile cele mai adecvate pentru noi, la momentul potrivit.
O relaţie perfectă este întotdeauna acea relaţie care îţi revelează de ce anume trebuie să te detaşezi pentru a-ţi continua evoluţia spirituală! Detaşarea şi renunţarea la amintirile noastre are efecte benefice asupra tuturor tipurilor de relaţii, inclusiv asupra celor dintre părinţi şi copii. Atunci când învăţăm să ne detaşăm, să trăim fară aşteptări, să facem ce simţim că este mai bine în inima noastră şi să fim noi înşine, noi ne eliberăm de judecăţile critice, opiniile şi ataşamentele care ne împiedică să ne bucurăm de o relaţie sănătoasă, iar prin eliberarea noastră, îi eliberăm inclusiv pe ceilalţi oameni. Detaşarea ne conduce la pace şi la iubirea de sine, care se reflectă apoi inclusiv în relaţiile noastre cu ceilalţi.

Primul pas pe care trebuie să îl facem este întotdeauna amplificarea lucidităţii. Noi trebuie să înţelegem că suntem dependenţi de ataşamentele noastre. Luciditatea (conştientizarea) are virtuţi terapeutice, iar recunoaşterea faptului că noi nu suntem una cu dependenţa noastră echivalează cu realizarea faptului că o transcendem şi că putem renunţa oricând dorim la ea. La fel ca celelalte blocaje, dependenţele sunt simple amintiri din mintea noastră subconştientă care pot fi şterse. Tot ce trebuie să facem în această direcţie este să ne asumăm în proporţie de sută la sută responsabilitatea şi să ne detaşăm de ele prin procesul de purificare. în acest scop, nu trebuie să înţelegem cum funcţionează acest proces, ci doar să îi acordăm lui Dumnezeu permisiunea de a ne şterge amintirile care nu ne mai sunt de folos.
O altă modalitate de a ne detaşa de dependenţa faţă de anumite relaţii sau persoane constă în înlocuirea lor cu altceva, cu anumite activităţi care ne fac plăcere şi pe care le savurăm. Un exemplu perfect în această direcţie este comuniunea cu natura. Astfel, ne putem plimba prin parc sau pe plajă. Astfel de activităţi ne ajută să ne conectăm cu sufletul nostru, şi astfel să ne detaşăm şi să ne purificăm mai rapid. Angrenarea în activităţile pe care le iubim de dragul lor (nu într-un mod ataşat) ne ajută să ne conectăm mai
uşor cu adevăratul nostru sine. Pe acest nivel, detaşarea de lucrurile care nu funcţionează în viaţa noastră se produce în mod natural.
Noi confundăm adeseori Iubirea cu laudele, aprobarea, acceptarea sau afecţiunea altor oameni, dar acestea nu ne împlinesc cu adevărat, chiar dacă avem parte de ele. Reţine: Iubirea pe care o cauţi şi pe care ţi-o doreşti cu atâta ardoare există deja în interiorul tău şi te aşteaptă aici. Adevărata iubire de sine îţi va deschide porţile Iubirii universale.

Sursa : Mabel Katz.- ,,The Easiest Way to Live: Let Go of the Past, Live in the Present and Change Your Life Forever”

Ţi-ar mai plăcea:

Iubirea curge în jos. Mame de bărbati
Explorarea puterii iubirii
Atunci cand pui un zâmbet pe cerul fericirii
Copiii au nevoie să fie IUBIŢI

Optiunea de a te elibera de o emotie

Găseşte-ţi o poziţie confortabilă şi interiorizează-te. Poţi ţine ochii deschişi sau închişi.

Pasul 1: Focalizează-ţi atenţia asupra unei probleme în legătură cu care îţi doreşti să te simţi mai bine. Conştientizează ceea ce simţi în momentul de faţă. Sentimentul nu trebuie să fie neapărat foarte puternic. Acceptă ceea ce simţi şi manifestă plenar acest sentiment. Probabil că aceste instrucţiuni ţi se par simpliste, dar aşa şi trebuie să fie. Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc prin gândurile, imaginile şi poveştile lor legate de trecut sau de viitor, dar nu sunt conştienţi de ceea ce simt în momentul de faţă. Singurul moment în care putem face ceva în legătură cu ceea ce simţim (sau în orice altă privinţă, de pildă în legătură cu viaţa noastră), este MOMENTUL PREZENT. Prin urmare, nu trebuie să aştepţi ca o emoţie să devină foarte puternică pentru a te elibera de ea. De fapt, chiar şi starea de gol interior, de amorţeală sau de deconectare reprezintă un sentiment de care ne putem elibera la fel de uşor ca şi de emoţiile puternice, pe care le recunoaştem imediat. Fă ceea ce îţi stă în puteri. Cu cât vei lucra mai mult cu acest proces, cu atât mai uşor îţi va fi să identifici ce simţi.

Pasul 2: Pune-ţi una din următoarele trei întrebări: Mă pot elibera de acest sentiment? Pot accepta în mod neutru acest sentiment? Pot accepta cu bucurie acest sentiment? Aceste întrebări nu fac altceva decât să îţi clarifice dacă este posibil să faci acţiunile pe care le presupun. Prin urmare, atât răspunsul afirmativ cât şi cel negativ sunt la fel de acceptabile. Cu alte cuvinte, te poţi elibera de o emoţie chiar dacă răspunzi negativ la întrebări. Răspunde aşadar la întrebarea pe care ţi-ai pus-o fără să te gândeşti prea mult la ea, fără să despici firul în patru şi fără să intri într-o dezbatere internă legată de consecinţe şi de cum este mai bine să procedezi.
Toate întrebările folosite în timpul acestui proces sunt în mod deliberat foarte simple. Ele nu sunt importante în sine, ci sunt concepute cu scopul de a te orienta către experienţa detaşării, adică a refuzului de a te mai crampona de emoţia respectivă. Indiferent ce răspuns ai dat la întrebarea de la Pasul 2, treci la Pasul 3.

Pasul 3: Indiferent pe care din cele trei întrebări de mai sus ţi-ai pus-o, pune-ţi acum următoarea întrebare: „Sunt eu dispus să fac acest lucru?” Şi de această dată, fereşte-te de dezbateri interne prelungite şi inutile. Aminteşte-ţi că faci acest proces pentru tine, cu scopul de a câştiga mai multă libertate interioară şi o claritate mai mare. Nu contează dacă ceea ce simţi este justificat, dacă ai dreptate sau dacă ai simţit în acest fel foarte mult timp.
Dacă răspunsul este negativ sau dacă nu eşti sigur, întreabă-te: „Ce prefer? Să trăiesc acest sentiment sau să mă eliberez de el?” Chiar dacă răspunsul este şi de această dată negativ, continuă cu Pasul 4.

Pasul 4: Pune-ţi următoarea întrebare, la fel de simplă ca şi cele de dinainte: „Când?” Practic, aceasta reprezintă o invitaţie să te eliberezi ACUM. Este posibil ca procesul de eliberare să se declanşeze pe loc şi cu uşurinţă. Îţi reamintesc în această direcţie că eliberarea este o decizie pe care o poţi lua oricând doreşti.

Pasul 5: Repetă paşii precedenţi până când te simţi eliberat de respectivul sentiment. Este destul de probabil că te vei elibera puţin câte puţin la fiecare pas al procesului. La început, rezultatele ţi se vor părea extrem de subtile, dar dacă vei persevera, vei începe să le recunoşti din ce în ce mai uşor. Este la fel de posibil să descoperi că ai straturi succesive de sentimente legate de un subiect particular, dar cele de care te-ai eliberat nu se vor mai întoarce să te bântuie!

Sursa: “The Sedona Method” de Hale Dwoskin

Ţi-ar mai plăcea:

Eliberarea emotiilor
Fericirea
Psihoterapeutul de buzunar

Eliberarea emotiilor

“Alegand iubirea, gandurile tale devin pozitive. Gandurile sunt mai puternice decat actiunea, sunt initiatorul ei.” (Lester Levenson)

Una din principalele modalităţi prin care ne creăm singuri o stare de dezamăgire, de nefericire şi tot felul de păreri greşite este cramponarea de gândurile şi sentimentele care ne limitează. Nu „cramponarea” în sine este inadecvată. De multe ori, această reacţie este perfect justificată în anumite situaţii. Spre exemplu, eu nu îţi sugerez să nu te „cramponezi” de volanul maşinii pe care o conduci, sau de scara pe care urci. În mod evident, o astfel de „distanţare” ar avea consecinţe nefericite. Noi ne cramponăm de sentimentele noastre şi uităm că facem acest lucru. Aşa cum am afirmat în introducere, chiar şi felul în care ne exprimăm verbal reflectă acest lucru. Atunci când ne simţim trişti sau iritaţi, noi nu spunem de regulă: „Mă simt trist” sau „Mă simt iritat”, ci: „Sunt trist” sau „Sunt enervat.” Fără să ne dăm seama, noi ne identificăm – în mod eronat – cu sentimentele noastre, considerând că suntem una cu ele. De multe ori, ni se pare că un sentiment se cramponează de noi, dar acest lucru nu este niciodată adevărat… Noi suntem cei care deţinem controlul asupra sa, dar nu ne dăm seama de acest lucru.

Nu ţi s-a întâmplat însă niciodată să te cramponezi de un punct de vedere chiar dacă acesta nu îţi mai slujeşte în mod evident? Nu ţi s-a întâmplat să te cramponezi de o emoţie chiar dacă nu puteai face nimic pentru a ţi-o satisface, pentru a o corecta sau pentru a schimba situaţia care a cauzat-o? Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te cramponezi de o tensiune sau de o anxietate chiar dacă evenimentul care le-a provocat a trecut de mult?
Care este opusul cramponării? Ei bine: „detaşarea” sau „eliberarea.”

Atât eliberarea cât şi cramponarea fac parte integrantă din procesul natural al vieţii. Detaşarea sau procesul de eliberare este o capacitate naturală cu care ne naştem cu toţii, dar pe care suntem condiţionaţi să nu o mai folosim după ce ajungem la stadiul de adult.
Foarte mulţi oameni se simt încurcaţi deoarece nu ştiu când să se detaşeze şi când să se cramponeze de emoţiile lor. Cei mai mulţi dintre ei încurcă lucrurile, cramponându-se atunci când ar trebui să se detaşeze, de cele mai multe ori în detrimentul lor.

Există puţine sinonime pentru cramponare şi detaşare care ar putea clarifica şi mai mult lucrurile. Două dintre ele sunt: închidere şi deschidere. Atunci când arunci o minge, trebuie să îţi ţii mâna strânsă în jurul acesteia printr-o mişcare a braţului. Dacă nu îţi deschizi mâna şi nu dai drumul mingii la momentul potrivit, aceasta nu va ajunge acolo unde doreşti, ba te-ai putea chiar răni.

Alte sinonime sunt: contracţia şi expansiunea. Ca să putem respira, noi trebuie să ne contractăm plămânii pentru a elibera aerul din ei, iar apoi să ni-i dilatăm pentru a-i umple cu aer. Nu este suficient doar să inspirăm. Pentru a încheia procesul de respiraţie trebuie să şi expirăm. Un alt exemplu este tensionarea şi relaxarea muşchilor. Dacă nu am putea aplica ambele procese, muşchii noştri nu ar putea funcţiona corect, căci marea majoritate a muşchilor lucrează în perechi opuse de parteneri.
Este interesant de remarcat componenta emoţională a cramponării şi eliberării, precum şi gradul impactului sentimentelor noastre asupra corpului.

Nu ai observat niciodată că atunci când sunt supăraţi, oamenii îşi ţin de multe ori respiraţia? De-a lungul procesului de respiraţie, atât inspiraţia cât şi expiraţia pot fi inhibate prin cramponarea de anumite emoţii nerezolvate. Marea majoritate a oamenilor au de asemenea tensiuni reziduale în muşchi, care nu le permit să se relaxeze vreodată plenar. Şi de această dată, la baza acestor tensiuni stau emoţiile nerezolvate sau reprimate.( Iti va fi de folos sa citesti articolul Ritmul respirator afecteaza memoria si frica.)
De ce rămânem însă blocaţi? Atunci când ne suprimăm emoţiile, în loc să ne permitem experienţa trăirii plenare a sentimentelor noastre în momentul în care acestea apar, noi le perpetuăm şi acest lucru ne face să ne simţim neconfortabil. Prin evitare, noi ne împiedicăm emoţiile să treacă libere prin noi, şi astfel să se transforme sau să se dizolve, iar această suprimare este neplăcută.

Dat fiind că orice emoţie reprimată încearcă să devină manifestă, eliberarea nu înseamnă altceva decât oprirea acţiunii interioare de blocare a acestor sentimente pentru a le lăsa să treacă prin tine, lucru care se întâmplă uşor, datorită presiunii sub care se află. Dacă îţi vei analiza retrospectiv viaţa, vei descoperi cu siguranţă numeroase situaţii în care te-ai eliberat în mod natural de emoţii. De regulă, noi facem acest lucru accidental sau atunci când suntem puşi cu spatele la zid şi când nu ne-a mai rămas nicio altă opţiune.

Ce înseamnă însă eliberarea sau detaşarea conştientă? Cum putem pune în practică acest proces?

Există trei modalităţi de abordare a procesului de eliberare, şi toate conduc la acelaşi rezultat: eliberarea capacităţii naturale de detaşare instantanee de orice emoţie nedorită, simultan cu dizolvarea oricărei emoţii reprimate în subconştient.

Prima modalitate constă în optarea conştientă pentru renunţarea la emoţia nedorită.

A doua constă în acceptarea acestei emoţii şi manifestarea ei deschisă.

A treia modalitate constă în pătrunderea în însăşi inima emoţiei.

Cele trei modalitati, vor fi descrise in articolul urmator.

Sursa: “The Sedona Method” de Hale Dwoskin

Ti-ar mai plăcea:

Opţiunea de a te elibera de o emoţie
Cultivarea compasiunii faţă de tine însuţi
Ce înseamnă, de fapt, stima de sine?

Fericirea

Realitatea în care trăim include toate programele, amintirile, convingerile, ataşamentele, emoţiile şi aşteptările noastre, acumulate de-a lungul a mii şi mii de ani. In tot acest timp am fost orbi şi surzi, ne-am comportat ca şi cum am fi fost drogaţi, am căutat iubirea, aprecierea şi aprobarea exact acolo unde nu le puteam găsi şi am cultivat compania unor oameni nepotriviţi pentru noi.

Ne-am dorit succesul, puterea şi diferite bunuri materiale, convinşi că acestea ne vor „face” fericiţi.

Am încercat să îi schimbăm pe ceilalţi oameni şi am renunţat constant la puterea noastră personală, pornind de la premisa că fericirea noastră depinde de alţi oameni şi de circumstanţele exterioare. Oamenii cred că fericirea este o experienţă.

Dacă te-aş ruga să îmi descrii ce înţelegi tu prin fericire, cel mai probabil ai începe să îmi faci o listă cu lucruri, circumstanţe şi persoane pe care ai dori să le ai în viaţa ta, convins că acestea te-ar „face” fericit.

La fel ca marea majoritate a oamenilor, cel mai probabil tu crezi că fericirea derivă din a avea ceea ce îţi doreşti în viaţă. Realitatea este însă cu totul alta. Chiar dacă simţim întradevăr o anumită satisfacţie efemeră atunci când realizăm şi atragem în viaţa noastră ceea ce ne dorim, adevărata fericire este o stare de spirit care nu are nimic de-a face cu cauzalitatea (legea cauzei şi efectului). Altfel spus, atunci când suntem cu adevărat fericiţi, noi nu putem explica de ce ne simţim astfel. Suntem pur şi simplu!

In copilărie, adulţii te-au învăţat că „ai nevoie” de anumite lucruri pentru a fi fericit, dar adevărul este că tu eşti deja fericit, dar nu realizezi acest lucru. Oricât de neverosimil ţi s-ar părea, este nevoie de un „efort” personal consistent pentru a fi nefericit, căci nefericirea este o stare de spirit creată de tine însuţi. Realitatea este că noi suntem deja perfecţi; numai amintirile noastre sunt imperfecte. Aceste amintiri şi programe ne spun că avem nevoie de diferite lucruri exterioare pentru a fi fericiţi. De aceea, noi avem tendinţa să ne ataşăm de lucruri, de rezultate, de relaţii etc. Chiar dacă reuşim să obţinem lucrurile pe care ni le dorim, noi descoperim că nu am devenit cu nimic mai fericiţi. Acum suntem doar îngrijoraţi, căci ne temem să nu pierdem ceea ce avem şi lucrurile de care ne-am ataşat. De altfel, robinetul dorinţelor nu se închide niciodată. De aceea, atunci când obţinem ceea ce ne-am dorit, uităm rapid cât de mult neam dorit cândva lucrul respectiv şi ne focalizăm atenţia asupra altor lucruri care ne lipsesc. în acest fel, noi ne blocăm în permanenţă calea către fericire, focalizându-ne în permanenţă atenţia asupra ataşamentelor noastre.

Atunci când ni se pare că suntem fericiţi din cauza unui eveniment sau unei persoane din viaţa noastră exterioară, aceasta nu este o fericire autentică. Ceea ce noi numim fericire este de fapt o experienţă satisfăcătoare pe moment. Vestea bună este că dacă ne eliberăm de nefericirea creată de această perspectivă limitată asupra realităţii, fericirea care se ascunde în adâncurile fiinţei noastre iese la suprafaţă şi îşi revarsă lumina asupra noastră. Noi putem face acest lucru devenind conştienţi de faptul că nu suntem totuna cu amintirile noastre, cu gândurile care ne spun în permanenţă că avem nevoie de diferite obiecte, circumstanţe exterioare şi persoane pentru a ne bucura de viaţă.

Adevărul este că noi putem alege să fim fericiţi. In acest scop, trebuie să începem prin a înţelege că noi suntem singurii care ne creăm nefericirea actuală. Gândul care ne spune că avem nevoie de cutare lucru pentru a fi fericiţi este o simplă amintire. De aceea, putem renunţa la el!

Puţini oameni simt adevărata fericire, dar aceasta este uşor de recunoscut. în acest scop, tot ce trebuie să faci este să îţi aduci aminte de un moment în care ai fost fericit fară niciun motiv aparent. Priveşte-i pe copiii care se joacă şi vei înţelege ce înseamnă adevărata fericire. Copiii se abandonează plini de bucurie în faţa momentului prezent. Fericirea lor nu este „cauzată” de ceva anume, ci reprezintă o stare existenţială.
Dacă vei înţelege care este sursa nefericirii tale, aceasta va dispărea de la sine, căci luciditatea are o valoare vindecătoare.

Conştientizarea răului pe care ţi-l faci singur te poate elibera de el. De aceea, descoperă cât mai multe oportunităţi de a fi tu însuţi. Fă numai ce îţi place. Dăruieşte. Ajută-ţi semenii. Aceste lucruri îţi vor reaminti de adevărata fericire care există în interiorul tău şi care reprezintă dreptul tău prin naştere, dar care este ascunsă în spatele amintirilor tale, al prejudecăţilor, grijilor constante, judecăţilor critice, temerilor şi nevoii de a controla în permanenţă rezultatele pe care le obţii. Aşa cum spuneam, tu eşti deja fericit. Aceasta este starea ta naturală de spirit. Nu te amăgi singur, crezând că dacă ai o anumită sumă de bani în cont sau dacă persoana pe care o iubeşti îţi răspunde în sfârşit vei fi mai fericit. Nu mai pierde inutil timpul. Viaţa este scurtă şi se petrece în momentul prezent. Acest moment este singurul lucru de care dispui. De aceea, optează pentru a fi fericit chiar acum!

Sursa : KATZ, MABEL ,,Cea mai uşoară cale de a-ţi trăi viaţa: detaşează-te de trecut, trăieşte în prezent şi schimbă-ţi viaţa pentru totdeauna„

Ţi-ar mai plăcea:

Despre criza libertatii si a fericirii
Atunci cand pui un zâmbet pe cerul fericirii
Despre criza libertatii si a fericirii

Vizibilitatea psihologica

LianaSutPhotography

Ființele umane doresc și au nevoie de experiența conștiinței de sine care rezultă din percepția sinelui ca un obiectiv existent și sunt capabile să realizeze această experiență prin interacțiunea cu conștiința altor ființe vii.

Extrem de importantă pentru educarea respectului de sine al unui copil este experienţa de vizibilitate psihologică.

Un copil are o dorinţă înnăscută de a fi văzut, auzit şi înţeles şi de a i se răspunde pe măsură. Pentru un eu care este încă în formare, această nevoie este una urgentă. Este unul dintre motivele pentru care va căuta o reacţie din partea părintelui după ce a făcut un anumit lucru. Un copil care vede că încântarea sa este bună, valoroasă, dar este pedepsit pentru asta de adulţi se confruntă cu senzaţia de invizibilitate şi dezorientare. Un copil care este lăudat că se poartă ca un îngeraş, dar ştie că acest lucru nu este adevărat, se confruntă, de asemenea, cu senzaţia de invizibilitate şi dezorientare.

Când transmitem dragoste, apreciere, empatie,
acceptare, respect, facem un copil să se simtă vizibil.

Dacă spun sau fac ceva, iar eu percep reacţia ta ca fiind potrivită cu comportamentul meu, dacă eu îmi exprim bucuria, iar tu arăţi că înţelegi starea mea, dacă eu sunt trist şi tu empatizezi cu mine sau dacă fac un lucru de care sunt mândru, iar tu zâmbeşti în semn de admiraţie, simt că sunt înţeles de tine. Mă simt vizibil. In schimb, dacă spun sau fac ceva, iar tu răspunzi într-un fel care nu are nici un sens pentru mine din punct de vedere al comportamentului meu (dacă am chef de joacă, iar tu reacţionezi ca şi cum aş fi ostil, dacă îmi exprim bucuria, iar tu dai dovadă de nerăbdare şi îmi spui să nu mă prostesc, dacă sunt trist, iar tu îmi spui că mă prefac sau dacă fac ceva de care sunt mândru, iar tu mă condamni, nu mă simt văzut şi înţeles, ci mă simt invizibil).
Dacă vreau să par vizibil în faţa ta, nu îţi cer să aprobi ceea ce spun. Putem avea o discuţie filosofică sau politică şi putem avea puncte de vedere diferite, dar dacă înţelegem şi opinia celuilalt, iar răspunsurile noastre sunt în concordanţă, putem continua să ne simţim vizibili unul pentru altul chiar şi dacă ne contrazicem, să ne simţim bine.
Când ne simţim vizibili, simţim că cealaltă persoană şi noi trăim în aceeaşi realitate, în acelaşi univers, metaforic vorbind. Dacă nu se întâmplă acest lucru, este ca şi cum am trăi în realităţi diferite.

Dar toate interacţiunile umane satisfăcătoare presupun congruenţă la acest nivel; dacă nu experimentăm aceleaşi realităţi, nu putem relaţiona într-un mod satisfăcător de ambele părţi. Dorinţa de vizibilitate este dorinţa de a exista o formă de obiectivitate. Nu mă pot percepe pe mine ca persoană ca fiind „obiectiv” doar la nivel intern, dintr-o perspectivă care este doar a mea. Dar dacă reacţiile tale au sens din punct de vedere al percepţiilor mele interioare, o oglindă care îmi permite să am o experienţă obiectivă legată de propria mea persoană. Mă văd pe mine reflectat în reacţiile tale (adecvate).
Vizibilitatea este o problemă care ţine şi de nivel. Incepând din copilărie, primim de la celelalte fiinţe umane un feedback adecvat; fără acest feedback nu putem supravieţui. In viaţa noastră vor exista persoane ale căror reacţii ne vor permite să ne simţim foarte puţin vizibili ci dacă suntem norocoşi, vor exista şi persoane care ne vor face să ne simţim extrem de vizibili.
Pe de altă parte, să spunem că în relaţiile de dragoste, vizibilitatea este prezentă în mai mare măsură. Cineva care ne iubeşte cu pasiune este motivat să ştie şi să înţeleagă modul în care suntem mult mai profund decât cineva cu care avem o relaţie formală. Cât de des auzi asta de la o persoană îndrăgostită? „El mă înţelege aşa cum nu mi s-a mai întâmplat„. Frecvenţa durerii provocată de invizibilitatea resimţita în copilărie , este în mod clar sursa principală a multor probleme de dezvoltare şi a insecurităţii din relaţiile adulte.

Astfel, dacă m-aş fi simţit vizibil în faţa părinţilor mei:
Nu m-aş fi temut atât astăzi de oameni.
M-aş fi simţit un membru al rasei umane.
M-aş fi simţit în siguranţă.
M-aş fi simţit eu însumi vizibil în faţa mea.

M-aş fi simţit iubit.

Aş fi simţit că există speranţă.
Aş fi simţit că fac parte din familie.
M-aş fi simţit conectat.
M-aş fi simţit sănătos.
M-ar fi ajutat să mă înţeleg pe mine.
Aş fi simţit că am o casă.
Aş fi simţit că aparţin cuiva.
Dacă un copil spune cu tristeţe: „Nu am primit nici un rol în piesa de teatru de la şcoală”, iar mama răspunde, empatic, „Cred că te-a durut„, copilul se simte vizibil. Cum s-ar simţi un copil dacă mama i-ar spune tăios: „Crezi că în viaţă primeşti întotdeauna ceea ce vrei?„
Dacă un copil se joacă prin casă, plin de bucurie şi încântare, iar mama îi spune zâmbind: „Eşti bucuros astăzi„, se simte vizibil. Cum se simte un copil dacă mama spune: „Chiar trebuie să faci atâta zgomot? Eşti atât de egoist şi de neatent. Ce e cu tine?„
Dacă un copil se străduieşte să ridice o căsuţă în copacul din curtea din spate, iar tatăl îi spune, admirativ: „Deşi e greu, vei reuşi„, copilul se simte vizibil. Cum s-ar simţi copilul dacă tatăl i-ar spune: „Doamne, nu poţi să faci nimic?”
Dacă un copil se plimbă cu tatăl lui şi comentează despre tot felul de lucruri pe care le vede pe drum, iar tatăl spune: „Chiar observi multe lucruri„, copilul se simte vizibil. Cum s-ar simţi un copil dacă tatăl i-ar spune: „Doamne, nu te mai opreşti odată?”
Când transmitem dragoste, apreciere, empatie, acceptare, respect, facem un copil să se simtă vizibil. Când transmitem indiferenţă, desconsiderare, condamnare, ridiculizare, îl ducem pe copil pe tărâmul singuratic al invizibilităţii.
Psihologii şi educatorii, reflectând la elementele din copilărie care ajută la dezvoltarea respectului de sine, vorbesc adesea despre faptul că un copil trebuie apreciat pentru unicitatea sa, dându-i un sentiment de afiliere sau apartenenţă (sentimentul originilor). Ambele scopuri sunt îndeplinite în măsura în care copilul are senzaţia de vizibilitate.

Vizibilitatea nu este acelaşi lucru cu laudele. Dacă vezi un copil care se străduieşte să-şi facă o temă şi spui; „Matematica este grea pentru tine , nu e o laudă. Dacă spui: „Pari supărat acum —vrei să discutăm despre asta?”, nu este o laudă. Dacă spui: „Ai vrea să nu fii nevoit să mergi la dentist”, nu este o laudă. Dar asemenea propoziţii dau copilului sentimentul că este văzut şi înţeles.
Dacă iubim într-adevăr pe cineva, indiferent că este vorba despre copilul nostru, despre partenerul de viaţă sau despre un prieten, abilitatea de a-i oferi experienţa vizibilităţii este esenţială. Asta presupune abilitatea de a vedea. Şi mai presupune şi exerciţiul conştientizării.
Şi dacă oferim aceste lucruri copilului nostru – vizibilitate, conştientizare – modelăm o practică cu care el trebuie să înveţe să se obişnuiască.

Sursa: Nathaniel Branden-Cei şase stâlpi ai încrederii în sine

Articole care te așteaptă:

Sinele în relație
Onoreaza-ti copilul interior
Caracteristici ale parintilor de succes
Copiii au nevoie să fie IUBIŢI
Respectul de sine

---

Flexibilitate în faţa ruşinii

Iată care sunt primele trei lucruri pe care trebuie să le ştii despre ruşine:

1.Nu există om care să nu o simtă. Ruşinea este un sentiment universal şi una dintre cele mai primitive emoţii umane pe care le experimentăm. Singurii oameni care nu experimentează ruşinea sunt cei cărora le lipseşte capacitatea empatică şi de conectare interumană.

2. Tuturor ne este teamă să vorbim despre ruşine.

3.Cu cât vorbim mai puţin despre ruşine, cu atât mai mare este controlul acesteia asupra vieţii noastre.

În esenţă, ruşinea este teama de a nu fi iubit şi este opusul absolut al asumării poveştii noastre şi al preţuirii de sine. Ruşinea este sentimentul incredibil de dureros sau experienţa convingerii că avem un defect care ne face nedemni să fim iubiţi şi să ne integrăm profund într-o comunitate.
Ruşinea alungă preţuirea de sine, convingându-ne că asumarea poveştii noastre îi va face pe ceilalţi oameni să gândească urât despre noi.

Rusinea este strâns legată de teamă.

Noi ne temem că oamenii nu ne vor mai plăcea dacă vor şti adevărul legat de noi, de trecutul nostru, de convingerile noastre, de dificultăţile prin care trecem şi – nu o să-ţi vină să crezi – de momentele noastre de exaltare, în care simţim că plutim (uneori este la fel de greu să ne asumăm calităţile pozitive, nu doar defectele).
Adeseori, oamenii preferă să creadă că ruşinea le este rezervată exclusiv celor care au supravieţuit unor traume teribile, dar acest lucru nu este adevărat. Toată lumea experimentează acest sentiment, şi deşi pare să se ascundă în cele mai întunecate cotloane ale subconştientului nostru, realitatea este că ruşinea afectează imaginile noastre cele mai familiare, inclusiv cele legate de înfăţişarea corporală, familie, copii, bani, muncă, sănătate, dependenţă, sex, bătrâneţe şi religie.

A fi ruşinat înseamnă a fi om. Poveştile legate de dificultăţile prin care trecem nu sunt uşor de asumat, iar cei care încearcă să îşi creeze o imagine exterioară „corectă” nu mai sunt înclinaţi să spună vreodată adevărul. De aceea, ruşinea îi iubeşte cel mai mult pe perfecţionişti – pe care îi reduce la tăcere.
Pe lângă teama de a nu-i dezamăgi sau de a nu-i îndepărta pe oameni prin poveştile noastre, noi ne temem că dacă ne vom spune aceste poveşti, greutatea anumitor experienţe ne va strivi. Există o teamă reală de a nu fi îngropat sau definit de o experienţă care în realitate ne este colaterală.

De vreme ce ruşinea este o teamă universală de a nu fi considerat nedemn de iubire şi de apartenenţă, şi de vreme ce toţi oamenii au o nevoie înnăscută de a experimenta iubirea şi apartenenţa, nu este greu de înţeles de ce este considerată ruşinea „emoţia cheie”.
Nici măcar nu trebuie să experimentăm ruşinea pentru a ne simţi paralizaţi. Este suficient să ne temem să nu fim percepuţi ca fiind nedemni pentru a ne reduce la tăcere şi pentru a evita să ne spunem poveştile.

Vestea bună este că de vreme ce toţi oameni suferă de ruşine, toată lumea este capabilă să îşi dezvolte o flexibilitate în faţa acestei emoţii. Această virtute este capacitatea de a recunoaşte ruşinea, de a ne confrunta cu ea într-o manieră constructivă, păstrându-ne preţuirea de sine şi autenticitatea, şi de a ne dezvolta în ultimă instanţă curajul, compasiunea şi capacitatea de a ne conecta ca rezultat al experienţei noastre.

Primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem despre flexibilitatea la ruşine este că cu cât vorbim mai puţin despre acest sentiment, cu atât mai mult se intensifică el.
Ruşinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control: de secret, de tăcere şi de judecata critică. Atunci când trăim o experienţă pe care o considerăm ruşinoasă, iar apoi o ascundem, ea nu face decât să se infecteze şi să puroieze. În final, ajunge să ne consume de tot. De aceea, vrem nu vrem, noi trebuie să ne împărtăşim experienţa.

Ruşinea este un sentiment care apare între oameni şi care se vindecă între oameni. Dacă putem găsi pe cineva care şi-a câştigat dreptul de a ne asculta povestea, trebuie neapărat să i-o spunem.

Ruşinea îşi pierde mult din putere atunci când este descrisă în cuvinte. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne spunem povestea pentru a scăpa de ruşine şi trebuie să ne dezvoltăm o flexibilitate în faţa ruşinii pentru a ne spune povestea.

Oamenii cu un nivel ridicat de flexibilitate în faţa ruşinii au patru elemente în comun:

-Ei înţeleg ce este ruşinea şi recunosc mesajele şi aşteptările care declanşează acest sentiment în cazul lor.

–Practică luciditatea critică prin verificarea corectitudinii mesajelor şi aşteptărilor lor care le spun că a fi imperfect înseamnă a fi inadecvat.

–Nu se sfiesc să îşi împărtăşească poveştile cu oamenii în care au încredere.

–Nu ezită să rostească cuvântul ruşine, să vorbească despre ceea ce simt şi să ceară ce au nevoie.

Sursa: Dr. Brené Brown- ,,Darurile imperfecţiunii. Renunţă la cel care crezi că trebuie să fii şi acceptă-te aşa cum eşti”

Ţi-ar mai plăcea:

Sinele în relație
Complexul de vinovatie
Respectul de sine

Cultivarea compasiunii faţă de tine însuţi

,,Un simplu moment în care dai dovadă de compasiune faţă de tine însuţi îţi poate schimba întreaga zi. O suită de astfel de momente îţi poate schimba cursul vieţii.” (Christopher K. Germer, The Mindful Path to Self-Compassion)

Compasiunea de sine înseamnă extinderea compasiunii către sine în cazurile de inadecvare percepută, eșec sau suferință generală .

Potrivit Dr. Kristin Neff, cercetătoare şi profesoară la Universitatea din Austin (conduce Laboratorul de Cercetare a Compasiunii faţă de Sine, în cadrul căruia studiază cum putem practica şi cum ne putem dezvolta compasiunea faţă de noi înşine) compasiunea faţă de sine are trei elemente: bunătatea faţă de sine, omenescul şi atenţia.
● Bunătatea faţă de sine: înseamnă să dăm dovadă de înţelegere şi căldură sufletească faţă de noi înşine atunci când suferim, când avem un eşec sau când ne simţim incomod, în loc să ne ignorăm durerea şi să ne autoflagelăm cu criticile noastre dure.
● Omenescul: recunoaşte faptul că suferinţa şi sentimentul de a fi nepotrivit fac parte integrantă din experienţa umană. Cu alte cuvinte, ele sunt experienţe prin care trec toţi oamenii, nu doar „noi”.
● Atenţia: trebuie focalizată asupra emoţiilor negative, astfel încât acestea să nu fie reprimate sau exagerate. Noi nu ne putem ignora durerea simţind în acelaşi timp compasiune faţă de ea. Atenţia ne ajută să nu ne „identificăm excesiv” cu gândurile şi cu sentimentele noastre, astfel încât să cădem pradă negativităţii.
Unul din multele lucruri care îmi plac în scrierile dr. Neff este felul în care defineşte aceasta atenţia. Foarte mulţi oameni cred că a fi lucid sau atent înseamnă a nu-ţi evita emoţiile dureroase.

Definiţia ei ne reaminteşte însă că luciditatea înseamnă inclusiv să nu ne identificăm cu sentimentele noastre şi să nu le exagerăm, acest lucru este esenţial pentru cei care se luptă cu perfecţionismul.

Perfecţionismul nu apare niciodată în vid. El îi afectează pe toţi cei din jurul nostru. Noi îl transmitem copiilor noştri, ne infestăm locul de muncă cu el prin aşteptările noastre imposibile şi îi sufocăm pe prietenii şi pe membrii familiei noastre. Din fericire, compasiunea se răspândeşte la fel de rapid. Ori de câte ori suntem buni cu noi înşine, noi creăm un rezervor de compasiune din care se alimentează inclusiv alţi oameni. Copiii noştri învaţă cum să manifeste acest sentiment privindu-ne pe noi, iar oamenii din jur se simt liberi să fie autentici şi conectaţi.

Cultivă următoarea practică: unul din instrumentele care ajută să cultivam cu fermitate autocompasiunea este Scala Autocompasiunii, creată de dr.Kristin Neff, fiind vorba de un scurt test care măsoară elementele compasiunii faţă de sine (bunătatea faţă de sine, omenescul şi atenţia) şi obstacolele în calea acesteia (judecata critică faţă de sine, izolarea şi identificarea excesivă).
Cultivă inspiraţia: marea majoritate a oamenilor încearcă să trăiască o viaţă autentică. În adâncul sufletului lor, ei îşi doresc să îşi scoată masca socială şi să fie reali şi imperfecţi.

În cântecul lui Leonard Cohen intitulat „Anthem” (Imn) există un vers de care îmi reamintesc ori de câte ori cad din nou în capcana încercării de a controla şi de a perfecţiona totul.
Versul sună astfel: „Pretutindeni există câte o crăpătură. Numai aşa poate pătrunde lumina”. Foarte mulţi oameni încearcă din răsputeri să acopere toate crăpăturile, în încercarea de a face ca totul să arate perfect. Acest vers mă ajută să îmi aduc aminte de frumuseţea crăpăturilor (şi de dezordinea din casă, de manuscrisul imperfect al cărţii mele sau de blugii care nu mă mai încap). El îmi reaminteşte că imperfecţiunile noastre nu sunt totuna cu a fi nepotrivit. Ele nu fac decât să ne reamintească faptul că toţi suntem astfel. Suntem imperfecţi, dar suntem împreună.
Treci la fapte: uneori mă ajută să îmi spun dimineaţa la trezire:
„Astăzi voi porni de la premisa că este suficient să exist”.

Sursa: Dr. Brené Brown- ,,Darurile imperfecţiunii. Renunţă la cel care crezi că trebuie să fii şi acceptă-te aşa cum eşti”

Ţi-ar mai plăcea:

Respectul de sine
Kaizen
„Efectul oglindă”

Explorarea puterii iubirii

Iubirea este lucrul cel mai important din viaţa noastră, o pasiune pentru care merită să luptăm şi chiar să murim. Cu toate acestea, noi suntem reticenţi să îi spunem pe nume. Fără un vocabular foarte subtil, noi refuzăm chiar şi să ne gândim la ea, sau să discutăm direct despre ea.
– DIANE ACKERMAN

Iubirea şi apartenenţa sunt absolut esenţiale pentru experienţa umană, există un singur lucru care îi separă pe oamenii care trăiesc o iubire profundă şi se simt integraţi în mijlocul semenilor lor de cei care îşi doresc aceste lucruri, dar nu consideră că le au: credinţa în preţuirea de sine. Lucrurile sunt pe cât de simple pentru cei care le înţeleg, pe atât de complicate pentru cei care nu le înţeleg: dacă dorim să experimentăm plenar iubirea şi integrarea, noi trebuie să credem că merităm să iubim şi să fim iubiţi, respectiv să ne integrăm.
Dacă ne putem detaşa de ceea ce cred ceilalţi şi dacă ne putem asuma povestea noastră personală, noi căpătăm acces la preţuirea de sine, la sentimentul că suntem perfecţi exact aşa cum suntem şi că merităm să fim iubiţi şi să ne integrăm.

Atunci când ne petrecem o viaţă întreagă încercând să ne distanţăm de acele părţi ale vieţii noastre care nu se integrează în tiparul cu care dorim să ne identificăm, noi ieşim practic în afara propriei poveşti şi le cerşim celorlalţi preţuirea prin performanţele excesive la care ne supunem, prin perfecţionismul nostru, prin încercarea de a le fi pe plac cu orice preţ şi prin „a dovedi” cu orice chip valoarea noastră.

Preţuirea de sine – acest secret absolut care ne oferă accesul la iubire şi la integrare – există în interiorul poveştii noastre.
Marea provocare pentru cei mai mulţi dintre oameni este convingerea că sunt demni de a fi preţuiţi chiar acum, în momentul de faţă. Preţuirea nu presupune condiţii prealabile. Mult prea mulţi oameni îşi creează în mod conştient sau inconştient (sau le este inoculată) o listă interminabilă de condiţii care trebuie întrunite pentru a se preţui pe ei înşişi:
● O să fiu demn de a fi preţuit atunci când voi slăbi 10 kilograme;
● O să fiu demnă de a fi preţuită atunci când voi rămâne însărcinată;
● O să fiu demn de a fi preţuit atunci când voi renunţa definitiv la alcool;
● O să fiu demn de a fi preţuit atunci când voi toată lumea va crede că sunt un părinte bun;
● O să fiu demn de a fi preţuit atunci când îmi voi putea câştiga traiul prin arta mea;
● O să fiu demn de a fi preţuit numai dacă îmi voi putea menţine căsnicia, împiedicând-o să se destrame;
● O să fiu demn de a fi preţuit atunci când voi fi făcut partener în cadrul firmei;
● O să fiu demn de a fi preţuit numai atunci când părinţii mei vor fi de acord să îmi acorde această preţuire;
● O să fiu demnă de a fi preţuită numai dacă el mă va suna şi mă va invita la o întâlnire;
● O să fiu demn de a fi preţuit numai dacă voi putea face tot ceea ce îmi propun, fără a părea că fac vreun efort.
Aşadar aceasta este esenţa „Vieţii trăite din toată inima”: preţuieşte-te chiar acum. Nu „în condiţiile în care”. Nu „atunci când”.

Noi merităm să fim iubiţi şi integraţi chiar acum, aşa cum suntem!

Simţul profund al iubirii şi apartenenţei reprezintă o nevoie universală a tuturor oamenilor, bărbaţi, femei şi copii deopotrivă. Noi suntem setaţi biologic, cognitiv, fizic şi spiritual să iubim şi să fim iubiţi, şi să ne integrăm (în sensul mai profund al apartenenţei). Atunci când aceste nevoi nu sunt satisfăcute, noi nu putem funcţiona la maxim (la unison cu potenţialul nostru real). Ne prăbuşim psihic. Devenim inerţi. Ne doare. Îi rănim pe ceilalţi. Ne îmbolnăvim. De bună seamă, există şi alte cauze ale bolilor, inerţiei şi durerii sufleteşti, dar una dintre cele mai sigure este absenţa iubirii şi a apartenenţei.

Noi cultivăm iubirea atunci când îi permitem sinelui nostru cel mai vulnerabil şi cel mai puternic să fie văzut şi cunoscut, şi atunci când onorăm conectarea spirituală ce derivă din această deschidere, prin încrederea, respectul, bunătatea şi afecţiunea noastră. Iubirea nu este ceva ce putem dărui sau primi. Ea este o calitate care poate fi exclusiv cultivată şi amplificată, o conexiune între doi oameni care nu poate fi întreţinută decât dacă fiecare dintre ei o cultivă în el însuşi.

Cu alte cuvinte, noi nu putem iubi pe altcineva decât atunci când ne iubim pe noi înşine (şi direct proporţional cu iubirea pe care ne-o oferim).
Ruşinea, vinovăţia, lipsa de respect, trădarea şi refuzul afecţiunii distrug înseşi rădăcinile din care creşte iubirea.
Iubirea nu poate supravieţui acestor răni decât dacă acestea sunt recunoscute ca atare, vindecate şi nu foarte frecvente.

Apartenenţa este dorinţa înnăscută a oamenilor de a face parte integrantă din ceva mai important decât ei. Dat fiind că această nevoie este primordială, noi încercăm de multe ori să ne-o satisfacem prin integrarea superficială (socială) într-un grup şi prin căutarea aprobării celor din jur.

În realitate, aceste mecanisme nu numai că nu se substituie apartenenţei, dar de multe ori reprezintă chiar obstacole în calea acesteia. Dat fiind că apartenenţa reală nu se produce decât atunci când ne facem cunoscut sinele autentic şi imperfect în faţa lumii exterioare, simţul apartenenţei noastre nu poate fi niciodată mai mare decât nivelul acceptării noastre de sine.

Iubirea şi acceptarea de sine reprezintă acte supreme de curaj. Într-o societate care ne învaţă să ne punem pe noi înşine pe primul loc, iubirea şi acceptarea de sine sunt aproape revoluţionare.
Dacă dorim să contribuim activ la această revoluţie, trebuie să înţelegem anatomia iubirii şi a apartenenţei, când şi de ce preferăm să cerşim preţuirea altora în loc să ne asumăm preţuirea de sine.
Trebuie să înţelegem de asemenea obstacolele în calea iubirii de sine. Indiferent ce călătorie facem, aceasta presupune întotdeauna obstacole, lucru valabil inclusiv pentru „călătoria Vieţii trăite din toată inima”.

Sursa: Dr. Brené Brown- ,,Darurile imperfecţiunii. Renunţă la cel care crezi că trebuie să fii şi acceptă-te aşa cum eşti”

Ţi-ar mai plăcea:

Eliberarea emotiilor
Posesivitate şi frică
O poveste despre lumină (Scrisoare pentru când vei veni)