Incapacitatea de a dormi corespunde unei spaime puternice de a te abandona şi a te lăsa purtat de somn. ,,Trăiesc o stare de nesiguranţă şi vreau să am controlul asupra a tot ceea ce se întâmplă în viaţa mea.”
Totuşi, atunci când dorm, „facultăţile mele mentale” dorm şi ele şi sunt mai vulnerabil, deoarece simţurile mele sunt mai sensibile şi mai deschise spre necunoscut. De aceea, dacă îmi păstrez mentalul ocupat cu tot soiul de idei, tot felul de situaţii, chiar şi fictive, împiedic somnul să mă cuprindă.
Viaţa mea este cuprinsă de angoasă, de culpabilitate şi, uneori chiar de un soi de paranoia. Am impresia că o persoană din anturajul meu este răuvoitoare faţă de mine şi am impresia că trebuie să veghez tot timpul.
Simt un pericol în timpul nopţii, ceea ce mă împiedică să adorm. Am de multe ori impresia că ceva nu îmi este bine. Acest lucru poate proveni din sentimentul că ego-ul meu sau supravieţuirea mea au fost deja ameninţate într-un anumit fel, ceea ce este de înţeles, dacă am suferit traumatisme profunde, mai ales Ia vârsta între trei şi cinci ani.
Există posibilitatea să simt o nervozitate extremă şi să îmi fie greu să mă poziţionez şi să iau decizii.
Când merg la culcare, sunt doar eu cu mine: nu mai am copiii, soţia sau soţul, colegii de serviciu. Sunt deconectat de la lumea exterioară şi nu aud decât ceea ce este în interiorul meu.
Dacă sufăr de insomnie, dacă îmi neg sunetele interioare, ceea ce se întâmplă în interiorul meu şi mă împiedic să Ie exteriorizez, activitatea mea mentală, conversaţia mea cu mine însumi nu se poate opri şi astfel voi fugi de somn.
Dacă îmi pun prea multe întrebări, mă întreb tot timpul dacă: „Am făcut cutare sau cutare lucru?… Ce se va întâmpla dacă…” îmi manifest astfel lipsa de încredere în mine şi în ceilalţi.
Trăiesc tulburat în loc să am încredere că merit şi mi se va întâmpla tot ceea ce este mai bun. Este ca şi cum aş muri de fiecare dată când adorm şi acest lucru îmi reactivează fricile, mai ales frica de necunoscut din întuneric.
Insomnia poate fi strâns legată de culpabilitate conştientă sau inconştientă. Dintr-un motiv sau altul, pot avea impresia că „nu merit să mă odihnesc”. Poate pentru că mă simt vinovat fiindcă nu am reuşit în viaţă, nu am făcut tot ceea ce trebuia pentru copiii mei etc. Sau poate m-am programat şi cred că somnul „este o pierdere de timp”, „am atâtea lucruri de făcut…” Glanda timus este foarte strâns legată de somn şi de energia inimii*.
Astfel, insomnia poate avea legătură cu capacitatea mea de a mă iubi pe mine însumi, de a avea încredere în iubire şi astfel, în viaţă.
Recadrare: Accept să mă relaxez, să respir mai bine şi să las controlul, să îmi găsesc pacea sufletească, pentru a lăsa somnul să intre în viaţa mea, învăţ să am încredere în mine şi ştiu că „pământul va continua să se învârtă” chiar dacă eu îmi permit câteva momente de odihnă. Mă relaxez, ştiind că sunt îndrumat mereu şi că vocea mea interioară ştie ce este mai bun pentru mine.
Sursa: „Le grand dictionnaire des malaises et des maladies” -Jaques Martel
Tulburarile somnului si insomniile semnaleaza foarte clar dificultatea de a inceta lucrul constientului. Noaptea si somnul sunt de fapt domeniul inconstientului, momentul in care constientul se opreste din a mai reactiona. Vizitiul(Constientul) lasa haturile.
Atunci cand suntem intr-o relatie cu viata in care totul este gerat, verificat, stapanit, avem tendinta sa-i dam mai multa putere decat e necesar Vizitiului, Constientului. Aceasta lipsa de incredere in viata ne face sa avem din ce in ce mai multe dificultati in a delega, in a lasa lucrurile sa se faca.
Nelinisti, anxietati, temeri anticipate, griji profesionale sunt acolo pentru a justifica, ba chiar agrava procesul. Atunci apar tulburarile somnului. Gandirea nu-si inceteaza activitatea si uneori ne trezeste de mai multe ori pe noapte.
Riscul consta in recurgerea la somnifere. De fapt acestea taie relatia cu inconstientul si ne fac sa credem ca lucrurile au reintrat in normal. Persoana are mai degraba nevoia sa gaseasca in ce mod va putea sa slabeasca presiunea, sa se destinda. Trebuie sa accepte sa-si asume riscul de a se lasa sa mearga din nou.
Este necesara o munca de recapatare a increderii in viata, in capacitatea noastra de a accepta de a nu gera tot sau de a tine tot.
Trebuie sa ne impacam cu acel bun simt care spune noaptea e sfatuitor bun.
A accepta din nou somnul ne poate permite sa gasim in noi numeroase raspunsuri la dificultati care, paradoxal, ne impiedica sa dormim.
Sursa:« Spune-mi unde te doare, si-ti voi spune pentru ce » MICHAEL ODOUL
„Nu este niciodata nimeni degeaba langa tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu sa-l ajuti sau sa te folosesti. Te folosesti, ca poate are o putere de duh mai mare. Sau il ajuti tu, in sensul de a-l suporta. Este o mare greseala atunci cand certam pe unul sau pe altul! Il rabda Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus in calea ta, ca sa-l rabzi si tu si sa te incununezi!
Daca se intampla sa facem fapte bune, nu este bine sa le facem numai din obligatie, pentru ca devenim cazoni.
Sa le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atata cat putem. Milostenia nu este numai sa dai din traista. Milostenie este ca accepti pe un om sa stea langa tine, fara sa il alungi in gand.”
Tatăl insistă: „Trebuie să mă iubești, sunt tatăl tău”, iar copilul trebuie să se prefacă. De fapt, nu-i obligatoriu să-și iubească nici mama. Este un lucru natural ca mama să aibă un sentiment instinctiv de iubire pentru copilul ei, dar invers nu este neapărat la fel de valabil. Copilul nu-și iubește mama din instinct. Că are nevoie de mamă este altceva, că se folosește de mamă este, iarăși, cu totul altceva. Dar nicio lege a naturii nu spune că trebuie să o iubească. O place pentru că îl ajută, pentru că fără ea nu se poate descurca. Așa că îi este recunoscător și-i poartă respect, ceea ce e normal. Dar iubirea este cu totul altceva.
Iubirea curge în jos, de la mamă la copil, și nu invers. Lucrurile sunt simple: iubirea copilului este pentru el însuși, iar atunci când va crește, va fi pentru copilul lui, nu invers. Gangele curge spre ocean, nu invers, spre izvoare.
Mama este izvorul, iar iubirea curge către generația nouă. A o întoarce înapoi este un act forțat, nenatural, nebiologic. Dar copilul trebuie să se prefacă, pentru că mama spune: „Sunt mama ta, trebuie să mă iubești”. Și atunci ce face copilul? Se preface, și astfel devine politician. Fiecare copil devine un politician încă din leagăn. Când intră mama în cameră, zâmbește ca un veritabil președinte american. Trebuie să zâmbească chiar dacă nu simte bucurie. Deschide gura, își mișcă buzele. Acest lucru îl ajută, e o metodă de supraviețuire. Iubirea e falsă. Și când ai găsit cea mai ieftină și mai mecanică formă de iubire, e greu s-o mai descoperi pe cea ideală, originală, autentică. Apoi trebuie să-ți iubești surorile, frații, neamurile… fără un motiv anume. De fapt, câți își iubesc sora și pentru ce? Acestea sunt doar idei făcute să țină familia unită.
Tot acest proces de falsificare te aduce la un moment dat în punctul de a te îndrăgosti tot printr-o falsă iubire. Ai uitat ce e iubirea. Te îndrăgostești de culoarea părului cuiva. Ce are asta cu iubirea? După două zile, nici n-o mai vezi. Te îndrăgostești de o formă a ochilor sau a nasului. Dar după luna de miere, toate astea te vor plictisi. Și atunci va trebui să te descurci cumva. Cum? Mințind, înșelând. Spontaneitatea ta e otrăvită, altfel n-ai putea să te îndrăgostești pe bucăți. Iar tu nu vezi decât părțile. Dacă te întreabă cineva de ce iubești o anumită femeie sau un anumit bărbat, vei răspunde: „ Pentru că e atât de frumoasă!” ori „Îmi plac ochii lui, părul, proporțiile corpului” sau mai știu eu ce… Toate astea sunt prostii. Această iubire nu este profundă și nu are valoare. Nu va deveni intimitate deplină. Nu va dura o viață, se va usca foarte repede, pentru că este superficială. Această iubire nu este izvorâtă din inimă, ci doar un fenomen al minții.
Poate că arată ca o actriță și de aceea îți place de ea, dar a plăcea nu e totuna cu a iubi. Iubirea este un fenomen diferit, nedefinit, misterios. Am fost întrebat dacă n-ar trebui să iubim cât de mult putem. Credeți că iubirea e totuna cu a munci până cazi lat? Aici nu este vorba de ceva ce „trebuie” să faci, ci de un fenomen al inimii. Este transcenderea minții și a corpului. Nu este proză, ci poezie. Nu este matematică, ci muzică. Nu o faci, ești ea. Iubirea nu se face, ea este. Toți acești „trebuie” apasă greu asupra spontaneității tale. Iubirea nu „trebuie”, ea nu poate fi comandată. Nu te poți forța să iubești cât de mult poți. Exact asta încearcă oamenii să facă și de aceea lipsește iubirea din lume…
O mamă trebuie iubită într-un cu totul alt mod. Ea nu este și nu poate fi iubita ta. Dacă te atașezi prea mult de mama ta, nu vei putea să-ți găsești o iubită. Și în sufletul tău vei fi furios pe mama ta, pentru că din cauza ei nu poți trăi cu o altă femeie. Despărțirea absolută de părinți este o etapă a procesului de creștere și de împlinire. Ca și nașterea. Și atunci ți-ai părăsit mama. Într-un fel, și atunci ai trădat-o… Dar dacă în pântecele mamei copilul s-ar gândi la trădare, („Cum să-mi părăsesc mama care mă poartă în ea?”) ar ucide-o și ar muri și el. Deci trebuie să iasă de acolo.
Mai întâi este unit în totalitate cu mama, apoi acea legătură este tăiată. Începe să respire singur: acesta este începutul creșterii. Devine un individ și începe să funcționeze separat. Însă timp de mai mulți ani va rămâne dependent de ea. Laptele, mâncarea, adăpostul, iubirea îl vor face dependent de mama lui. Fără ea, e un neajutorat. Pe măsură ce devine puternic, se va îndepărta tot mai mult. Alăptatul va înceta în momentul în care el va putea consuma o altă hrană. Se va îndepărta mereu mai mult.
Într-o zi va merge la școală și-și va face prieteni. Când va deveni adult, se va îndrăgosti de o femeie și, într-un fel, își va uita mama, pentru că femeia îl va copleși, va fi mai puternică decât el. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ceva nu e în regulă. Dacă mama ta se agață de tine, nu-și îndeplinește corect datoria de mamă. Și aceasta este o problemă foarte delicată. Mama trebuie să te ajute să mergi pe calea ta – în asta constă misiunea ei. Mama trebuie să te facă puternic, pentru a putea pleca de lângă ea. Aceasta este iubirea ei. Aceasta este datoria ei. Dacă te agăți de ea, greșești. Totul se întoarce atunci împotriva naturii. Ca și cum râurile ar curge în sus. Totul se dă peste cap. Mama este izvorul tău. Dacă vei curge spre ea, vei merge împotriva curentului, împotriva firescului. Râul se îndepărtează de izvor, îndreptându-se spre ocean. Acest lucru nu înseamnă că nu-ți iubești mama, din care ai izvorât.
Nu uitați: iubirea pentru mamă este respect, nu dragoste. Iubirea față de mamă trebuie să aibă calități de recunoștință, de respect profund. Ea ți-a dat naștere, ea te-a adus pe lume. Iubirea ta trebuie să fie ca o rugăciune adresată ei. Fă orice poți pentru a o ajuta, dar nu o iubi ca pe o iubită, pentru că atunci vei confunda imaginea de mamă cu cea de iubită și vei deveni tu însuți foarte confuz. Destinul tău este să-ți găsești o iubită care să fie altă femeie, nu propria mamă. Numai atunci, pentru prima oară, vei deveni matur, pentru că viața alături de altă femeie înseamnă desprinderea completă și finală de mamă.
De aceea a existat mereu, peste tot în lume, un antagonism subtil între mamă și iubita sau soția fiului ei. Se întâmplă așa pentru că mama simte că o altă femeie i-a luat fiul de lângă ea. Un sentiment natural, dar de o ignoranță crasă. Mama ar trebui să se bucure că fiul ei a găsit o altă femeie. Acum, copilul ei nu mai e copil, a devenit un bărbat matur. Ar trebui să fie fericită, nu? Tu, ca bărbat, te maturizezi într-un singur fel: îndepărtându-te de mama ta. Acest lucru se întâmplă la mai multe nivele. Într-o bună zi, fiul se va revolta împotriva tatălui, dar nu fără respect, ci cu cel mai profund respect. Această revoltă trebuie să se producă. Aici, fiul trebuie să fie delicat: rebeliune, revoluție, dar cu respect. Fără respect, totul devine urât și ai mult de pierdut. Liber și rebel, dar nu fără respect, pentru că tatăl și mama ta sunt izvorul din care ai venit pe lume.
Așadar, trebuie să te îndepărtezi de părinți. Și nu vei fi numai departe, ci deseori chiar împotriva lor. Acest lucru nu trebuie să se transforme în mânie. Nu trebuie să ajungi să fii detestat, ci totul să se petreacă firesc, frumos, într-o notă de respect. Pleacă, dar înclină-ți capul în fața tatălui și a mamei tale. Spune-le că trebuie să pleci, plângi, simte-te neputincios, dar pleacă. Pentru că trebuie să pleci. Viața te cheamă. Fiecare plânge când își părăsește casa părintească. Privește înapoi cu ochii în lacrimi, cu nostalgie. Zilele petrecute acolo au fost minunate. Dar ce altceva e de făcut?
Dacă te agăți de casă, devii olog. Rămâi mereu imatur. Nu vei fi niciodată un bărbat în toată puterea cuvântului.
Îți spun: pleacă plin de respect. Când părinții tăi vor avea nevoie de tine, ajută-i, fii disponibil. Dar nu-ți confunda mama cu iubita. Mama îți este doar mamă!
Sursa: OSHO – Cartea despre bărbați, Editura Mix, 2011 (fragment)
Mare dar de bucurie a inimii in IUBIRE mi-ai adus în această clipă de împărtășanie sfânta a părtășiei. Simt darul acesta cu atât mai bogat cu cât te găsesc în gandurile diminetilor mele, în inima sufletului meu…..celebrând Viața deslușită în fiecare secunda cu credința trezită spre trezi(r)e…..
ESTI……ca si cum as spune SUNT……e o mare fericire să ma găsesc TRĂIND aici și acum miracolul INVIERII INTALNIRII (cu mine…. și cu tine din mine și .. cu mine din tine)……cresc în fiecare zi și cu fiecare zi…..imi văd frunzele cum se deschid….imi văd bobocii de floare…..nu ma întreb cum voi inflori…..știu că va fi o floare a IUBIRII, în culorile curcubeului……și-ți multumesc….și-I multumesc…..
EL este Lumina Lumii și-L mărturisesc în fiecare cuvânt al rostirii mele spre împlinirea ființei în Sensul Sfânt al Iubirii.Primul meu studiu de psihoterapie au fost Evangheliile Apostolilor Săi…..faptele Iubirii sale….e un timp pe care-l readuc în extrapolari miraculoase, cu fiecare și în fiecare întalnire cu oamenii vieții mele.
Este o operatie alchimică ce se desfasoara atât pe orizontala interactiunii în timpul și spațiul limitat de trăirile încorsetate în proiecții ce se cer spulberate și dorințe egotice rafinate…..dar și pe verticala întalnirii cu El…transmutarea făcându-se în fiecare pas al Nașterii din nou……..
Azi, dragul meu prieten/draga mea prietenă , vreau să-ţi spun o poveste despre Lumină. Este lumina pe care o găsesc întotdeauna cei care sunt adânciţi….adânciţi în întuneric.
Este o poveste despre cei ce o caută, despre cei ce o găsesc şi despre cei care găsind-o, ştiu s-o păstreze vie.
Dragul meu/draga mea , te trezești într-o zi singur/ă în faţa ta, ca în faţa unei oglinzi opace. Întinzi mâna, dar degetele se încăpăţânează să atingă vreun contur. Încerci să faci câţiva paşi dincolo de tine….dar paşii nu duc nicăieri.
Strigi, te agiţi, ţipi chiar..dar sunetele se sparg într-o cascadă de tonuri gâtuite.
Aştepţi la marginea fiinţei tale ecoul ultimelor gânduri, dar…. nu desluşeşti decât o învălmăşeală de sunete dezarticulate, ciudate şi seci.
Ca pentru o ultimă cină, aprinzi o lumânare şi murmuri o rugăciune spre linişte şi înţelepciune. E-atâta îndoială în genunchii îngropaţi în nisipul nerăbdării, încât palmele ţi se dezlipesc şi se înalţă spre cer ca pentru un zbor, un ultim zbor. În jurul tău, mireasma morţii e dulce şi împăciuitoare, îngheţându-ţi nerăbdarea de a porni spre viaţă, cu palida resemnare.
Îţi aminteşti o poveste despre viaţă, în care se spunea despre cei care se resemnează că se dizolvă picătură cu picătură. A celebra libertatea înseamnă, mai înainte de toate, a fi responsabil de fiecare celulă care-ți pulsează în trupul vietii.
Viaţa….viaţa le-a fost menită celor care colorează destinele cu curcubee pilduitoare…..e darul-darului ori plinirea dăruirii….este călătoria drumului vieţii….cu viața ta în tine…..cu tine în viața ta!
În ochiul vieţii, moartea, nu te va plânge nicodată pe tine, lacrimă!……
Te-ai intrebat vreodată, ce se întâmplă cu inima copacilor atunci când frunzele colindă împărățiile vânturilor până să se aștearnă mormânt rădăcinilor?
Te-ai intrebat câta lumină și soare se împarte fiecărei frunze cu miresme de toamnă?
Câta statornicie se cladește în trunchiurile și ramurile ce-și asteaptă frunze noi în primăveri, simțite doar?
În ochiul vieţii doar lacrimile Iubirii sunt vii.
Atinge-te de poala vieţii…iar sufletul tău bătrân de îndoială, îşi va apropia buzele uscate şi reci de altarul iubirii, iar cu scânteia ce ţi-am strecurat-o în palma-ţi aspră de gânduri, aprinde candela credinţei în fereastra umbrei tale.
Va lumina orizontul îndoielii tale, ştiu asta , dar să nu uiţi că această lumină ţi-a fost tainic dăruită de El.
Te mai întrebi de ce nu ai moştenit-o? Ar fi fost doar o genă…şi-atât.
De aceea Iubirea ne este dăruită din suflet pentru suflet, din inimă pentru inimă, din Cineva pentru altCineva.
Despre această iubire ţi-am mai scris cu fiecare atingere de gând, iar ca să-i caut o definiţie acum, să-i descopăr limanul , e prea devreme. Nici cel care are menirea să-i sporească lumina, nici cel care-o primeşte nu vor şti însă cât de adâncă poate să fie IUBIREA, în fiecare clipă rostuindu-şi alte şi alte limanuri, în fiecare secundă învaţându-te alte şi alte taine, căci scânteia-i mută va arde doar dacă vei izbuti s-o aprinzi…va străluci doar dacă vei uita de lutul tălpilor tale. Iubirea aceasta este popasul de taină pe drumul vieţii, e Mecca fiecăruia dintre noi.
Şi de aceea dragul meu prieten/draga mea prietena, ţi-am spus cândva că viaţa e atât de frumoasă, fiindcă fără de ea n-am putea face acest pelerinaj, n-am putea să fim mai aproape de cerul inimilor noastre, mai aproape de noi.
Fără de Ea, nu am mai putea fi candelele aprinse de dorul LUI.
Prin “acte ratate” Freud a adus un element extraordinar de bogat/ important in psihologia individuala si a interactiunii corp-spirit. El spunea ca prin lapsusuri, gesturi neindemanatice si accidentale, noi exprimam, eliberam tensiuni interioare pe care nu am putut sau nu am stiut sa le eliberam altfel. Atunci cand avem lapsus, asta presupune ca exprima de fapt gandirea noastra reala.
Totusi, deoarece Freud a calificat aceste acte ca “ratate”, ele sunt din punct de vedere cultural, percepute, resimtite ca o greseala, ceva care nu este adaptat si care trebuie sa fie evitat (cel putin pentru marea majoritate a indivizilor).
Actele ratate sunt o forma de manifestare prin care inconştientul se eliberează de unele tendinţe cenzurate de conştient. Ele sunt produse atât de psihicul considerat normal, sănătos, cât şi de cel cu disfuncţionalităţi.
Actele ratate exprimă de fapt, interdicţiile morale pe care societatea le impune şi mintea noastră refuză sa le accepte deschis, fără luptă. Lupta se da între ceea dorim să facem sau să fim la un moment dat şi ceea ce ne este impus din afara, ca şi conduită morala ce creează şi menţine echilibrul social.
Acesta vine din faptul ca efectiv gestul sau cuvantul, constient dorit, nu a reusit. Dar aceasta privire este daunatoare deoarece ne determina sa cautam, daca e posibil, sa impiedicam producerea lor, mai ales punand in loc o cenzura interioara mai eficace. Eu prefer sa-l numesc un act “reusit” chiar daca rezultatul evident nu este cel asteptat de Constientul persoanei. Acest act este manifestarea reala a unei tentative de comunicare a Inconstientului catre Constient. Este vorba de un mesaj uneori codat prin care Inconstientul exprima o tensiune interioara. El inseamna pentru Constient ca experienta nu a fost in concordanta cu fondul, ca ceva nu s-a incadrat bine.
Maestrul sau Ghidul Interior vine sa traga renii tinuti de Vizitiul adormit, sperand ca zdruncinatura produsa prin trecerea printr-o groapa sau peste un damb sa-l trezeasca pe acesta din urma.
Actul reusit poate lua, ca si mesajele de care am vorbit mai inainte (si din care face parte) trei forme. Poate fi vorba de un lapsus lingvistic, adica de o “eroare” de exprimare verbala (folosirea unui cuvant in locul altuia), de un gest “stangaci” (rasturnarea unei cesti pe cineva sau spargerea unui obiect), adica care nu produce rezultatul scontat si cele din urma – un accident mai traumatizant ca o ruptura, o entorsa sau un accident de masina sau un comportament inconstient care duce la declansarea unei boli. Poate fi vorba, de ex, de o persoana care sta intr-un curent de aer si raceste.
Daca comunicarea interioara functioneaza, nu a fost intrerupta de o hipertrofie a Constiintei, mesajul va trece prin tensiuni fizice si psihologice, cosmaruri sau acte “ratate” usoare (lapsusuri. Spargerea obiectelor semnificative). Daca comunicarea este de proasta calitate, aproape inexistenta, forta mesajului va trebui sa creasca (cand legatura telefonica este proasta, trebuie sa urlam pentru a fi auziti de interlocutor).
Concepții non-psihanalitice:
Concepția comună – profanul nu acordă nici un fel de importanță actului ratat pentru ca în primul rând actele ratate nu au o semnificație practică majoră (deși există acte ratate care au totuși o importanță practică vitală).
Concepția prefreudiană – teoria fiziologica sau psihofiziologică – actul ratat s-ar datora unor disfuncționalități de tipul tulburărilor în circulația sângelui, oboselii, surescitării, distragerii atenției. Critica lui Freud la adresa acestor concepții: actele ratate sunt produse și de persoanele care se află în plinătatea formei psihice; performanța psihică nu e condiționată în mod necesar de concentrarea atenției; reinvestirea cu atenție a unor automatisme produce perturbarea desfășurării activității; atenția, concentrarea ei nu poate să anuleze un act ratat (ex: uitarea unui nume). Contribuția factorilor psihofiziologici la producerea actelor ratate: concepția Freud, acești factori nu sunt nici cauze, nici condiții necesare, ci sunt doar condiții favorizante.
Teoria fonetică – actele ratate sunt cauzate de raporturile fonetice, asemănări sau deosebiri între diferite sunete. Freud consideră că aceste consonante sau disonante fonetice nu sunt altceva decât tot condiții favorizante.
Teoria hazardului – actele ratate și-ar datora existenta hazardului care ar exista și în viața psihică. Poziția lui Freud e radical opusa în sensul că pe baza unor fapte, Freud afirmă că în realitatea psihică nu există hazard. Concepția Freud, în realitatea psihică există un determinism riguros chiar dacă uneori acest determinism e mascat de multiple medieri. Teoria determinismului stă la baza psihoterapiei psihanalitice (cauzală).
Sursa:
« Spune-mi unde te doare, si-ti voi spune pentru ce » MICHAEL ODOUL
Toți părinții își fac speranțe și prin aceste speranțe își distrug copiii. Trebuie să te eliberezi de părinți. Așa cum într-o zi ieși din pântecul mamei…
După 9 luni, copilul își părăsește mama. Oricât de golită s-ar simți ea, copilul trebuie să părăsească trupul ei. Vine și o altă zi în viață, când copilul va părăsi așteptările părinților.
De-abia atunci, pentru prima oară, va deveni o ființă cu propriile drepturi, pe propriile picioare. Atunci va deveni cu adevărat liber. Dacă părinții sunt atenți și înțelegători, își vor ajuta copilul să devină liber cât mai repede.
Nu-l vor condiționa pentru a-l folosi, ci îl vor ajuta să trăiască în iubire. Așa se va naște o lume nouă, în care oamenii vor munci din iubire.
Tâmplarul va munci pentru că iubește lemnul. Profesorul va preda pentru că iubește învățătura. Cizmarul va face pantofi pentru că-și iubește meseria. Dar acum se întâmplă ceva foarte neclar. Cizmarul a devenit chirurg, iar chirurgul a devenit cizmar. Amândoi sunt furioși. Tâmplarul este politician, politicianul este tâmplar. Și ei sunt furioși. Toată existența pare să fie furioasă. Uitați-vă în jur, la fețele oamenilor: unul e mai furios decât altul. Fiecare pare să nu fie acolo unde trebuie. Niciunul nu se simte împlinit, nu-și simte utilitatea, și acest lucru îl obsedează.
Am auzit odată o poveste frumoasă: Doamna Ginsberg, ajunsă în Rai, îl întreabă pe îngerul de la registratură: – Spune-mi, aș putea să mă întâlnesc cu cineva care este aici, în Rai? – Desigur, răspunde îngerul, dacă persoana pe care o căutați se află aici… – Cum să nu, sunt sigură că e aici. Este vorba de Fecioara Maria. Îngerul își drese vocea: – Mda, dumneaei se află în alt sector, dar dacă insistați, pot înainta cererea. Este o doamnă plină de bunătate și poate că va dori să revadă aceste locuri. Cererea fu înaintă cu încetineala funcționărească obișnuită, iar Fecioara se dovedi, într-adevăr, plină de bunătate. Nu peste multă vreme, doamnei Ginsberg i se făcu onoarea și bucuria de a se afla în prezența Fecioarei. Doamna Ginsberg privi îndelung chipul radiind de lumină care-i stătea înainte, apoi spuse: – Iertați-mi curiozitatea, dar mi-am dorit mereu să pot pune această întrebare. Cum ați făcut să aveți un fiu atât de minunat, pe care milioane de oameni îl venerează ca pe un dumnezeu? Fecioara răspunse: – Doamnă Ginsberg, noi am sperat că va fi doctor…
Părinții întotdeauna speră, iar speranțele lor devin otrăvitoare. Eu vă spun: iubiți-vă copiii și dați-le sentimentul că au fost doriți așa cum sunt. Ei n-au venit pe lume ca să vă îndeplinească vouă dorințele. Dacă vor face un lucru sau altul, nu trebuie să vă zdruncine dragostea pe care le-o purtați. Aceasta este necondiționată. Atunci va apărea o lume complet nouă. Oamenii se vor îndrepta automat spre lucrurile care le plac, își vor găsi calea spre a se împlini. Doar dacă ești împlinit, dacă ceea ce faci nu este numai o profesie, ci vocația ta, chemarea ta, doar atunci vei putea avea față de părinți sentimente pozitive. În caz contrar, ei sunt cauza existenței tale mizerabile. Nu le poți fi recunoscător și nici nu ai pentru ce. Numai împlinit vei fi recunoscător. Iar împlinirea e posibilă numai dacă nu vei deveni un obiect. Trebuie să devii o persoană. Trebuie să devii o valoare în sine.
Mulţi dintre noi pot da un răspuns corect la întrebarea: “Ce-i aceea hrană?“. Hrana influenţează în primul rând structurile câmpului uman. Omul asimilează hrana prin prima chakra. Printr-o alimentaţie corecta poate fi vindecat un om.
“Şi a spus Dumnezeu: iată, v-am dat tot felul de ierburi care împrăştie sămânţa câtă se găseşte pe întreg Pământul şi tot felul de pomi care fac roade şi răspândesc sămânţa să vă fie de hrană.”
În “Baghavat-Gita” se interzice consumarea hranei care a stat mai mult de trei ore după ce a fost gătită, pentru că este o hrană “murdară”, fiind bună doar pentru trup, în ea nemaigăsindu-se nimic pentru suflet.
În hinduism există noţiunea de “carne necuşeră“. Este vorba despre carnea care conţine sânge şi ea nu se foloseşte în niciun caz la gătit. De ce? Sângele este păstrătorul datelor despre viaţa corpului fizic, în el sta toată informaţia privind bolile, simţurile şi trăirile emoţionale pe care le încearcă animalele la tăiere.
Strămoşii noştri erau mult mai deştepţi decât noi, când se închinau înainte de sacrificarea animalului, cerându-i iertare pentru faptul că erau nevoiţi să-l întrebuinţeze ca mâncare. În acest fel, ei blocau consecinţele negative, pe care noi acum le înghiţim fără să ne pese.
Se spune că nu e bine să citeşti în timpul mesei. Mâncatul cu cartea sau ziarul în faţă, în faţa televizorului, dezbaterile politice şi familiale la masă, pot traumatiza sufletul omului pentru că în timpul mesei informaţia trece liber în subconştient.
Pe acest fapt este bazat ritualul împărtăşaniei, adică punerea în contact cu Dumnezeu. Dacă însă, în timpul împărtăşirii, preotul se gândeşte la treburile sale pământeşti, atunci contactul cu Divinitatea nu se realizează.
În fiecare om există un suflet, începutul sacru, ceva omenesc şi ceva animalic. În stare normală trupul trebuie să primească hrana de la suflet, sufletul de la spirit, iar spiritul de la Dumnezeu. Excluderea oricărei din aceste verigi este inadmisibilă, iar viaţa bazată doar pe principiul primitiv al îmbuibării trupului fără a da atenţie şi celorlalte verigi, reprezintă calea cea mai sigură spre regres.
Orice gând legat de sinucidere este extrem de periculos şi de distructiv pentru om şi pentru descendenţii lui. Starea pe care medicii o numesc “depresivă” este lipsa dorinţei de a trăi, uneori ascunsă şi care poate provoca multe maladii, poate aduce prejudicii destinului, caracterului. Care este motivul acestei lipse a dorinţei de a trăi? În primul rând este vorba de un program de autodistrugere care se formează în câmpul bioenergetic dacă vreunul din ascendenţi a nutrit mult timp gânduri de lipsă a dorinţei de a trăi sau a comis tentative de sinucidere. Chiar dacă aceste lucruri s-au întâmplat cu 3-4 generaţii în urmă, programul rămâne stabil şi se transmite ereditar urmaşilor. Acest program poate fi o urmare a lipsei dorinţei părinţilor de a avea copii.
Câmpul omului are un sistem defensiv faţă de lumea înconjurătoare care este însă total deschis părinţilor. Cele mai mici greşeli ale părinţilor în timpul sarcinii faţă de viitorul copil crează în câmpurile acestuia un program distructiv. Acest program este de lungă durată pentru că este conceput de părinţi.
Decepţiaîn legătură cu faptul că fiica sau fiul e mic şi slab, bolnăvicios, nemulţumirea legată de sexul copilului, de aspectul său, de capriciile noului născut, dacă toate acestea sunt mai puternice decât dragostea pentru el, mai puternice decât conştientizarea faptului că un copil e un dar divin, atunci trăirile negative trec în profunzimea câmpului sau în subconştient şi declanşează mecanismul autodistrugerii.
O decepţie puternică a tatălui, chiar şi în decursul unei singure zile, pentru faptul că i s-a născut o fiica şi nu un fiu, poate duce, peste ani de zile, la nenumărate tentative de sinucidere ale fiicei ceea ce se va transmite şi urmaşilor ei. Programele subconştiente care se găsesc în câmpul copiilor trec, odată cu vârsta şi, în special, la începutul maturizării sexuale în conştiinţă, şi astfel încep disensiunile dintre copii şi părinţi. Cinci minute de dezicere de copil pot costa ani mulţi de izolare, reproşuri, supărări, ură.
Omul trebuie să iubească lumea din jur. Dacă acest sentiment îi lipseşte, în suflet i se instalează o stare de disconfort, de chin spiritual. Omul încearcă să-şi suprime această durere spirituală cu orice mijloace. Astfel se ajunge la consumul de droguri, la alcoolism, la diverse forme de toxicomanie. Adevarata cauză a narcomaniei şi alcoolismului este un nivel scăzut al iubirii în sufletul omului. Această stare apare din cauza unor puternice frustrări, a reprimării iubirii faţă de oameni.
Iubirea înseamnă armonie. Trecutul, prezentul, viitorul sunt obiecte ale iubirii. Situaţia care s-a creat acum în lume corespunde nivelului spiritual contemporan al omenirii. Se cheltuiesc tot mai mulţi bani pentru narcotice şi pentru lupta împotriva acestora, însă fără succes. Lupta trebuie dusă cu cauza care determină consumul acestora. Iar cauză o constituie nivelul scăzut al iubirii interioare a omenirii.
Respingerea iubirii pentru Dumnezeu şi a simţămintelor divine faţă de părinţi şi de copii, faţă de sine şi de omul drag, faţă de natura nevie şi faţă de lumea înconjurătoare a devenit ceva obişnuit în viaţa noastră.Toate aceste încălcări declanşează programul de distrugere a iubirii, care are drept rezultat creşterea în cascadă a cruzimii, pe care n-o poţi stinge cu alcool sau droguri. Pentru a ieşi din impas omenirea trebuie să reînveţe să iubească. Totul. Iubirea este o artă complicată care trebuie învăţată printr-un efort permanent.
Dar acum, când mama jigneşte prin cuvant, privire, gest, nemaivorbind de faptele copiilor săi, ea nu înţelege că iniţiază în copil un program care peste un an, doi, poate să-l împingă sub roţile maşinii, sau să-i provoace o boală gravă.
Omul s-a obişnuit să considere că iubirea este una din trăirile sale de care poate dispune după bunul său plac. Este o concepţie greşită. Iubirea este acel întreg a cărei parte suntem, ea îmbrăţişează întreaga lume. Iubirea şi viaţa ni se dăruiesc şi n-avem niciun drept să atentam la ele.
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 