Puritatea, rolul şi necesitatea ei

       Puritatea, această veritabilă ştiinţă, joacă un rol primordial în toate domeniile: igienă, sănătate, hrană, morală, societate, pretutindeni. De ce se spune “pur precum cristalul”, “pur ca razele soarelui”, “pur ca apa unui lac de munte” ? De ce vi se spune să alegeţi o hrană pură, băuturi pure, aer pur ?

Lucrul acesta merită explicat, cu atât mai mult cu cât oamenii au idei ciudate despre puritate. De pildă: doi hoţi pradă o biserică; au pus de-o parte anaforiţele, vase, alte obiecte de valoare, când ochiră un candelabru superb agăţat cu un lanţ lung. Neputând să ajungă la el, luară o masă, unul dintre cei doi bărbaţi se urcă pe ea, dar tot nu putu ajunge la candelabru şi atunci îi zise partenerului: “Dă-mi catastiful ăla de pe altar !” Când tocmai se pregătea să se urce pe carte, celălalt îi zise: “Sper că n-ai de gând să te sui cu picioarele pe Sfintele Scripturi !?” – “De ce nu ? Când sufletul e curat, totul e curat”. Ca să vedeţi cum e înţeleasă puritatea.

Marii Maeştri şi Iniţiaţii spun că pentru a fi sănătos trebuie să fii pur; că pentru a fi fericit şi liber trebuie să fii pur; că pentru a avea gânduri luminoase şi o voinţă puternică trebuie să fii pur. Ei spun deasemenea că pentru a-L vedea pe Dumnezeu trebuie să fii pur. “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu !” (Matei, 5:8). De ce puritatea, iar şi iar ?

Mai întâi ce înseamnă să fii pur ? Înseamnă să n-ai în tine nici un amestec, nici o materie străină. În natură, ceea ce e pur e simplu. Amestecurile fac rău, în toate domeniile, dar să ne oprim mai întâi asupra hranei. Vom vorbi, prin comparaţie, de gânduri, sentimente, priviri. Îngerăm hrana şi organismul lucrează pe de o parte pentru a capta şi asimila elemente care îi vor fi utile şi pe de altă parte pentru a elimina pe cele care îi sunt străine şi dăunătoare. Dacă organismul nu e capabil să realizeze această eliminare, această purificare, în diferite locuri din corp se acumulează deşeuri care se depun în organe, şi mai ales în intestine. Dacă mâncăm alimente care nu sunt foarte pure şi dacă mâncăm prea mult, acumularea de deşeuri ia proporţii foarte dăunătoare sănătăţii şi bunei funcţionări a întregului organism.

Cum deosebim alimentele pure de cele impure ? Există un criteriu.
Alimentele care putrezesc sau se râncezesc repede lasă în organism multe deşeuri şi toxine, ele nu se transformă în energie, ci lasă cenuşă şi zgură. Aşadar, această hrană nu este pură. Cu siguranţă am spălat-o bine, am pregătit-o, am pus-o pe foc, dar toate acestea nu sunt de-ajuns, ele rămân exterioare. Este pură o hrană care nu putrezeşte decât foarte greu şi în timp îndelungat. Experienţa ne arată că fructele şi legumele se păstrează mult timp, unele ţin luni de zile fără să se strice, în timp ce carnea se alterează foarte repede. Fructele sunt hrana cea mai pură. Putem adăuga, din alt punct de vedere, că este pură acea hrană care a captat şi poartă în ea multă energie solară. Fructele cresc şi se coc la soare, impregnându-se în acelaşi timp cu forţele aerului în care se scaldă. Carnea şi alte alimente pe care oamenii le mănâncă în zilele noastre îi otrăvesc de-a dreptul.
Hrana impură lasă multe deşeuri care se lipesc de pereţii organelor, mai ales ai intestinelor, se întăresc pe ei, puţin câte puţin, şi încep să fermenteze. Sângele trecând prin acele regiuni, se impurifică la contactul cu ele şi produce toxine pe care chiar şi organismele cele mai normale nu reuşesc ulterior să le elimine complet. Mucoasele intestinelor sunt extrem de sensibile şi suferă curând de inflamaţii, se produc gaze care irită nervii şi omul nu se simte bine, devine oarecum “ciudat”…,

Mă veţi crede dacă vă spun că majoritatea bolilor şi stărilor de dezordine, ca surexcitarea, mânia, nebunia, isteria, sentimentalismul exagerat, lăcomia, nevoia de posesie şi chiar ura provin din existenţa, în organism, a materiilor acumulate, uneori de ani şi ani ? Deşeurile rămase în intestine provoacă mari anomalii, care pot afecta viaţa psihică  a individului.

Intestinul trebuie curăţat. Una din metodele recomandate de Iniţiaţi este postul (total). Ei nu l-au inventat, l-au observat în natură. Priviţi de pildă animalele. Ele n-au medici, dar când sunt bolnave, natura le spune să se ducă să se ascundă undeva şi să nu mănânce nimic, în afară de câteva ierburi purgative şi în felul acesta se vindecă. În timpul postului intestinele îşi fac munca, apoi se odihnesc şi corpul are posibilitatea să se purifice. Pentru a curăţa temeinic o casă, voi angajaţi o femeie care să vă ajute să scoateţi praful şi mizeria adunată în toate colţurile. De ce nu recurgem la o operaţiune similară pentru a ne purifica organismul ? Bilioane de muncitori care sunt celulele noastre au uneori nevoie de o vacanţă, iar noi le-o refuzăm. Trebuie să întreprindem o asemenea purificare o dată pe săptămână, cel puţin, dacă vrem să păstrăm sănătatea, să avem spiritul ager, limpede şi liber şi cu un caracter plăcut şi echilibrat. Dacă nu, vom rămâne pradă nenumăratelor stări de rău şi schimburilor bruşte şi incoerente de dispoziţie.

Ceea ce afirmă Marii Maeştri şi Iniţiaţii rămâne adevărat, pentru toţi: dacă sângele vostru e pur, nici o boală nu se va lipi de voi. Puricii şi ploşniţele ne spun: “Noi suntem chimişti pricepuţi, dotaţi cu sonde perfecţionate, datorită cărora putem cunoaşte natura şi calitatea sângelui vostru. În funcţie de date, venim să ne adăpăm din acest sânge sau să ne îndepărtăm de ei.“Voi credeţi că puricii ciupesc sau nu în funcţie de pielea mai dură sau mai fină a oamenilor. Şi ţânţarii ? Şi ei au aparate şi ştiu dinainte nu numai pe cine vor muşca, ci şi în care loc anume din corp o vor face. Insectele sunt excelenţi profesori !

Să transpunem acest exemplu în alt plan. Dacă sângele nostru conţine o hrană căutată de anumite spirite, de entităţi asemănătoare acestor insecte sau unor microbi, putem să ne ascundem oriunde, nu vom scăpa de ele. Închideţi pe undeva un borcan cu miere sau cu dulceaţă: furnicile, viespile şi muştele vor veni de la distanţe de kilometri de jur împrejur pentru a se ospăta. Sau puneţi undeva puţină valeriană: pisicile vor veni în goană, căci acest miros le îmbată.
Dacă aveţi în buzunar o bucăţică de  de peşte, toţi câinii şi toate pisicile din cartier se vor ţine după voi. Ce trebuie să înţelegem din asta ?

În lume, orice fiinţă, orice entitate se află în cautarea hranei care îi este destinată, care e făcută anume pentru ea.

Cai, cârtiţe, fluturi, păsări, crocodili, precum şi omul, caută hrana care li se potriveşte. Fiecare se duce în locul unde va găsi această hrană. Vulturii se năpustesc acolo unde sunt cadavre. Uneori chiar le dezgroapă. Unui prieten care se plângea că e invadat de viermi, în ciuda tuturor eforturilor pe care le făcea ca să scape de ei, i-am spus: “În intestinele tale se află o hrană propice acestor paraziţi. Îndepărtează această hrană, curăţă-te, spală-te şi vei scăpa.” Nu scăpăm de ţânţari omorându-i, ci secând mlaştinile.
Împotriva bolii nu trebuie să luptăm cu mijloacele extraordinare. Trebuie să facem o muncă interioară, adică să învăţăm să mâncăm, să bem, să dormim, să gândim, să acţionăm în aşa fel, încât să nu impurificăm sângele, deversând în el elemente care vor atrage entităţile răufăcătoare. Dacă un om este impur interior, nici Dumnezeu însuşi nu-l poate salva.

Puritatea este o ştiinţă vastă. Ea va spune ce hrană să alegeţi, cât din ea să absorbiţi, când şi cum, ca ea să nu lase deşeuri dăunătoare organismului, ca să nu se distrugă armonia sau să se compromită echilibrul atât în spirit cât şi în trup. Căile naturale de evacuare, ca intestinele şi rinichii, dar şi pielea, plămânii, nasul, ochii, urechile sunt toate organe de purificare. Când aveţi gripă sau angină sau o raceală, o bronşită, colici, ochii încep să vă lăcrimeze, vă curge nasul, vă dor urechile, pielea vi se acoperă cu erupţii. Toate lucrează pentru a elimina deşeurile. Omul, această fiinţă obtuză şi încăpăţânată, refuză să se purifice el însuşi prin alte mijloace, aşa încât organele sale încearcă să elimine materiile impure aşa cum pot. În loc ca acele căi prevăzute anume pentru eliminare să facă lucrul acesta în mod firesc, toate organele trebuie sa se implice. Şi în acest fel obosesc, se uzează şi se îmbolnăvesc.

Postul (negru) e salutar, încercaţi să-l practicaţi. La ce foloseşte apa fierbinte ? Înainte de toate, nu costă nimic. Fierbând-o câteva minute, îngăduiţi depunerea calcarelor care produc pietrele, artrita, arteriosleroza şi alte maladii. În plus, ucideţi microbii. Trebuie ca apa să fie fierbinte. Dacă spălaţi vasele cu apă rece, ele nu rămân foarte curate, pentru că numai apa caldă dizolvă grăsimile. La fel se petrec lucrurile şi cu corpul nostru.Apa fierbinte va dizolva depuneri şi materii pe care apa rece le lasă intacte. În plus, apa se răspândeşte şi se infiltrează pretudindeni, urcă, coboară, e tot timpul în mişcare şi, trecând prin toate organele, ea dizolvă calcarele depuse în ţesuturi, apoi le antrenează afară, ieşind fie prin rinichi şi vezică, fie prin porii pielii.
Acest remediu nu costă scump. Trebuie să bem apa cât se poate de fierbinte înainte de (micul) dejun, adică pe stomacul gol. Şi credeţi-mă că n-o să muriţi nici dacă beţi un litru. În general se bea apă rece, chiar rece ca gheaţa în timpul verii şi se mănâncă îngheţată, ceea ce răceşte organismul. Ar trebui interzisă vânzarea de îngheţată la porţile şcolilor. Copiii sunt încălziţi după ce au alergat şi s-au jucat în curtea şcolii, apoi dau navală la chioşcul de îngheţată. Şi după aceea mamele se întreabă de ce copiii lor au colici şi le lipseşte pofta de mâncare.
Nu trebuie niciodată să răpim organelor căldura lor vitală. Insist: apa caldă curăţă, purifică, eliberează de deşeuri şi întinereşte. În plus, previne arterioscleroza şi îndepărtează reumatismul. La început, apa caldă pare fadă şi neplăcută, dar în curând simţi o asemenea stare de bine, încât a o bea devine o plăcere. Încercaţi şi va veţi convinge !

Ce înseamnă să fii pur ?

Înseamnă să nu accepţi în corp materii care vor putrezi şi vor supraîncărca organismul cu substanţe nedorite şi dăunătoare.
Trebuie să absorbim alimente pure, băuturi pure, aer pur. Aşa începe puritatea. După aceea ne vom ocupa de gândurile şi sentimentele pure, care sunt încă şi mai importante.

Dar trebuie să începem cu trupul. Să ştiţi că orice materie propagă unde care îi sunt specifice. Or, dacă plămânii voştri, rinichii, stomacul vostru sunt pline de materii străine, acestea vă leagă de vibraţiile negative din atmosferă şi captaţi unde nocive. Materiile joacă rolul unui aparat de recepţie.

Cunoaşteţi natura higroscopică a sării: sarea reţine umiditatea din atmosferă. Magnetul atrage şi reţine fierul. Materiile care sunt în voi joacă un rol analog în raport cu anumite vibraţii. Ceea ce am să vă spun este dur, dar exact. Majoritatea bărbaţilor şi femeilor sunt ca nişte morminte ambulante în care putrezesc cadavre. Ei se plimbă, curaţi în aparenţă, dar putrezi pe dinăuntru. Unde o fi simţul estetic al îndrăgostiţilor ? Dacă ar şti ce e în trupul iubiţilor lor nu s-ar mai îmbrăţişa.
Vă dau un sfat: optaţi pentru o hrană pură şi practicaţi un post săptămânal de 24 de ore, post total în ceea ce priveşte alimentele solide, dar cu câtă apă fierbinte doriţi. În timpul acestui repaos alimentar, legaţi-vă de entitaţile luminoase, citiţi lucrări bune, purificaţi-vă gândurile şi sentimentele. Procedând astfel (trebuie s-o spunem, deşi nu e prea estetic), veţi ajunge să nu mai mirosiţi urât, iar cei care vor opta această disciplină un anumit timp vor observa că şi materiile pe care le elimină corpul, chiar şi transpiraţia, îşi pierd mirosul. Dacă mirosul materiilor eliminate şi al transpiraţiei se intensifică şi devine neplăcut, e semn că sunteţi bolnavi fără să ştiţi.

În orice caz, e un avertisment; dacă sunteţi o persoană care reflectează, care gândeşte, care meditează, el vă va spune că boala vă pândeşte, că sunteţi pe o pantă descendentă şi că modul vostru de viaţă nu e sănătos. Vă spuneţi că răul pe care-l resimţiţi vine de la alimentele pe care le-aţi ingerat în ziua aceea sau în ajun. Nu. Observaţi-vă cu atenţie. Dacă timp de două zile sunteţi neliniştiţi, supăraţi, iritaţi, invidioşi, mirosul vostru se modifică, devine mai urât şi mai acru, deşi hrana v-a rămas aceeaşi. Iar dacă trăiţi o săptămână în condiţii interioare bune, se va produce contrariul. Lucrurile îşi au originea în cap şi se reflectă până la nivelul mirosului pe care îl degajăm.

Aşadar, când mirosul corpului nostru se accentuează, înseamnă că suntem bolnavi, fie fizic, fie psihic şi trebuie să luăm neîntârziat măsuri pentru a îndrepta situaţia. Ascultaţi sfaturile şi avertismentele pe care vi le dă mirosul dejecţiilor şi al transpiraţiei voastre, pentru că sunt foarte preţioase. Ca să verificaţi adevărul acestor afirmaţii, daţi o raită pe la grădina zoologică. Toata lumea se duce să vadă animalele, fără însă a trage învăţăminte utile din asta. Avem ochi şi nu vedem… Apropiaţi-vă de cuştile sălbăticiunilor, ale carnivoarelor. Mirosul înspăimântător pe care acestea îl degajă o să vă taie răsuflarea. Apoi apropiaţi-vă de miori, de oi, de porumbei, care sunt vegetarieni. Veţi poposi cu plăcere în preajma lor. Mirosul pe care îl răspândesc carnivoarele reflectă instinctele şi caracterul lor. Dar să nu insistăm excesiv !

Probabil aţi început să înţelegeţi că puritatea este o ştiinţă. Ceea ce vă explic e hărăzit celor care vor să evolueze, să se perfecţioneze, să capete şi să dezvolte calităţi în ei înşişi. Ceilalţi vor continua să acţioneze după cum le e obiceiul şi vor suporta consecinţele. Nu obligăm pe nimeni la nimic, ne mărginim la a prezenta realităţi.

Aşadar fericirea, succesul, sănătatea, înţelepciunea, puterea, totul stă în puritate. Fiecare impuritate introdusă în om îi este dăunătoare.

Dar ce este impuritatea ? Amintiţi-vă de lămpile cu gaz de odinioară. În fiecare zi trebuia să le cureţi cu şomoiogul sticlele, care se acopereau cu funingine. Dacă neglijeai această operaţiune, nu mai vedeai limpede. În plus, lampa răspândea un miros neplăcut. Creierul este o lampă. Când funcţionează, iese un pic de fum, iar depunerea care se formează ne împiedică mai apoi să înţelegem, în afară de cazul că îl curăţăm, că îl spălăm, aşa cum facem cu intestinele. Şi inima trebuie curăţată, căci şi ea se acoperă cu depuneri care îi stingheresc funcţionarea. Toate aceste organe se situează, pe verticală, la nivele diferite: intestinele necesită cea mai multă curăţire, inima cere şi ea o curăţire, care e mai puţin materială, iar creierul una încă şi mai subtilă. Pe masură ce avem în vedere un organ cu funcţii mai înalte, deşeurile sunt mai neînsemnate cantitativ şi mai puţin dense. Lucrul acesta se observă în diferitele moduri de iluminare. Becurile electrice nu necesită o curăţire zilnică, dar cu timpul se acoperă şi ele cu negreală care le opacizează. De la gaz la electricitate, omul a parcurs un drum lung. Am mai vorbit despre lucrul acesta într-o conferinţă despre fum (nr. 179 din 30 martie 1943), pe care am să v-o reamintesc pe scurt. Mijloacele de iluminat au evoluat de-a lungul timpului, de la torţa cu răşină la becul electric. Se folosesc lemnul, cărbunele, petrolul, care fac fum, praf şi miros. Trebuie să îndepărtezi cenuşa, zgura, funinginea, dacă vrei ca lămpile să lumineze aşa cum trebuie.

Corpul nostru are nevoie să fie eliberat de deşeuri. Fiecare se înbuibă zi de zi şi uită să se cureţe cum se cuvine. Stările de iritare, nenorocirile, defectele de caracter şi bolile provin de la aceste deşeuri care stagnează în intestine, în stomac, în inimă şi în creier. Purificarea este prima condiţie a evoluţiei.

Trebuie să studiem metodele de purificare. Nu putem înainta nici măcar cu un pas dacă nu tindem de la început către purificare. Din pacate ea este o virtute neglijată şi dispreţuită în zilele noastre. Oamenii se ocupă de curăţenia exterioară, nu de puritatea interioară. Femeile se îngrijesc, se machiază, merg până la a-şi pune pe faţă felii de carne în timpul nopţii ca să-şi împrospăteze tenul… Bieţii bărbaţi !
Cât sunt de nerăbdători ! Şi totuşi, aceste femei nu se fac mai frumoase. De ce ?
Pentru că frumuseţea nu se poate obţine decât prin puritate.

Atunci când tinerii vor înţelege acest adevăr, vom vedea crescând o nouă generaţie. Nu vorbesc aici doar de frumuseţea simetrică a formelor. Atât de des emanaţiile subtile ale fiinţelor, undele care le învăluie şi care constituie atmosfera lor de miros a mucegai, a praf, a putred. Ai vrea să te îndepărtezi, dar interlocutorul nu se lasă. Unii emană mirosuri care îţi repugnă, insuportabile, pentru că nu s-au curăţat cu adevărat. Baia zilnică şi parfumurile nu sunt de ajuns pentru a alunga mirosul lor respingător.

Vă hotărâţi să curăţaţi o pivniţă plină de mucegai, de ciuperci, de păianjeni şi de mizerii şi în fiecare zi lucraţi ca să o puneţi la punct. Pentru a izbuti, trebuie să scoateţi toate obiectele mucegăite şi să le întindeţi în bătaia soarelui.
Atunci ciupercile vor dispărea. Trebuie să distrugeţi în voi toate ciupercile care profită de umiditate şi întuneric pentru a se înmulţi. În limbaj iniţiatic, umiditate înseamnă senzualitate şi sentimentalism exagerat. Dimpotrivă, prea mult intelect usucă şi contractă. Intelectualii sunt cei atinşi de neurastenie şi de boli nervoase.
Nervii lor sunt concentraţi, ei au nevoie să fie umeziţi. Dacă îi uzi, se însănătoşesc. Asta înseamnă că trebuie să-şi pună în inimă un strop de iubire, în timp ce aceia care sunt prea umezi, sentimentalii, trebuie să studieze în lumină, în limpezime. E nevoie de un echilibru: nici prea uscat, nici prea umed.
Vă spuneţi: “Ştim toate acestea”. Poate, dar ceea ce contează e punerea în practică. Nu serveşte la nimic să te opreşti la teorie. Trebuie să aplicăm ceea ce ştim. Fără practică nu există cunoaştere adevărată. Nu înţelegi decât practicând.
Puritatea pusă în practică e baza a tot. În arborele vieţii din Kabbala, sefirotul Iesod se află la baza pilonului central, imediat deasupra lui Malkut, Pământul. Iesod este Luna, simbolul purităţii. Iar pacea fără de care nu putem să progresăm, nici să fim fericiţi, nici să ne eliberăm, pacea vine din puritate. Când aveţi mâncărimi, paraziţi, viermi, inflamaţii în organe, de ce linişte vă puteţi bucura ? Pacea nu vine decât dacă nici o materie străină nu tulbură funcţionarea organismului, deci sănătatea.

Există mai multe moduri de a purifica sângele; iată aici patru dintre ele (Aceste patru puncte sunt legate de cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc):
1. Post (negru), purgaţii şi spălături.
2. Apă fierbinte (de băut cât ţine postul).
3. Exerciţiile respiratorii.
4. Expunerea la razele soarelui la ora răsăritului.

Zorile, momentul când soarele se înalţă la răsărit este acela în care el ne trimite undele lui puternice, care purifică şi curaţă. După ce te-ai scăldat în ele te simţi uşor întreaga zi. Din nefericire, oamenii preferă barurile de noapte şi apoi se miră că se simt prost, fizic şi psihic. De fapt ei acţionează în felul acesta pentru că lumina îi supără. Oamenii nu ştiu să procedeze altfel; ei suprimă şi neagă lucrul care-i deranjează. Fidelitatea, de exemplu. Sau apendicele.
Apendicele strigă neîncetat: “Nu-mi mai trântiţi carne, n-o mai mâncaţi !”, iar omul răspunde: “Mai taci din gură, că mă plictiseşti !” Oamenii nu ştiu la ce serveşte apendicele şi atunci îl suprimă. Trebuie să veghem permanent asupra acestui lucru, deci să ne alegem hrana, în toate planurile – alimente, gânduri şi comportament. Şi mai este un lucru de care puritatea depinde foarte tare, respiraţia. Sângele care străbate toate organele corpului se întoarce mereu la plămâni pentru a se purifica. Daca veţi face cu regularitate şi atenţie exerciţiile de respitaţie, veţi izbuti să vă purificaţi sângele.
O alta metodă: dieta. La început postul poate avea acest efecte ca:migrenele, ameţeli, pulsaţii ale sângelui în tâmple, dureri, palpitaţii şi chiar leşinuri. E normal. Nimeni nu moare din asta, în afară de cel care ar posti un timp prea îndelungat. În schimb mulţi au murit pentru că au mâncat prea mult ! Primele posturi sau primele zile ale unui post pot fi dificile, e adevarat, dar în loc să intraţi în panică, trebuie să vă întrebaţi de ce. Organismul, care este multă vreme încărcat cu deşeuri, resimte o mare tulburare, un soi de dezordine interioară, este scos din obiceiurile lui, bietul de el ! Brusc este obligat să evacueze toate materiile pe care le avea în păstrare, este obligat să le reverse în torentul circulator. Acest lucru perturbă în mod necesar sângele, cel puţin pe moment.

Aceste stări proaste sunt spre binele vostru, sunt dovada că se înfăptuieşte o muncă salutară, nu veţi muri din asta, dimpotrivă. Suportaţi-le cu curaj, perseveraţi. Aceste tulburări vă demonstrează că postul este necesar. După o zi sau două veţi constata că această dezordine interioară se domoleşte, făcând loc unui echilibru, unei stări de bine.
Aşadar, raţionaţi ştiinţific, nu judecaţi după primele observaţii, după aparenţe, pentru a conchide că postul este primejdios. Dimpotrivă, tocmai aceia care suferă cel mai mult la început au cel mai mult nevoie de post şi vor trage din el cele mai multe foloase. Tulburările lor provin din abundenţa deşeurilor deversate în sânge prin marea curăţire. Aparenţele înşală. Dacă în primele momente suntem puţin slăbiţi, puţin cam galbeni şi avem dureri, curând totul dispare şi devenim simpatici, plăcuţi, luminoşi şi uşori. Dacă nu cunoaştem limbajul naturii şi nu privim decât ce e trecător, ne speriem, întrerupem postul şi stăvilim munca începută. Zicem: “Am palpitaţii, am să mor…” şi repede mâncăm, adică reîncărcăm acele organe care speraseră o clipa că vor fi eliberate.
Tulburările încetează, ce-i drept, şi tragem concluzia că am procedat cu înţelepciune. În realitate am întrerupt un proces de purificare care ne-ar fi scutit de boli ulterior grave. Asta ne place, să ne pregătim boli pentru mai târziu ! Şi când ele se manifestă, nu mai vedem legătura logică cu modul nostru de a trăi.

Meditând asupra problemei purităţii veţi găsi o cheie pe care o veţi păstra mereu în mână pentru a deschide toate uşile şi rezolva toate problemele. Câte greutăţi, rupturi, drame şi divorţuri în familii nu provin doar din lipsa purităţii sau chiar a curăţeniei ! Bărbatul nu se spală pe picioare, femeia miroase urât. În corp există saci, burdufuri pline cu deşeuri respingătoare pe care nu le curăţim şi apoi avem pretenţia să răspândim o mireasmă plăcută. Un pântec nu trebuie să păstreze în el deşeuri care putrezesc.

Nu vorbesc numai de mirosuri fizice, vorbesc, chiar în mai mare măsură, şi de mirosuri psihice, morale, mentale. Puritatea este un paşaport şi o monedă de schimb. Când veţi trece dincolo, va trebui să prezentaţi paşaportul. Sfintele Scripturi spun limpede că numai cei care au inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu. Lucrul acesta merită explicat, ca şi puritatea din gânduri, problema încă şi mai profundă. Trebuie să recunoaştem că oamenii obişnuiţi nu deosebesc, în aceste două domenii, ceea ce este pur de ceea ce este impur.
Această necunoaştere se află la originea a numeroase tragedii în relaţii, prietenii, anturaj, legături. Un om care se hrăneşte interior cu tot felul de sentimente inferioare respingătoare seamănă cu o mlaştină în stare de putrefacţie, iar oamenii care se apropie de el se scaldă în ea. Ieşind de la baia publică, Diogene spune: “Şi acum unde să mă duc să mă spăl de această baie ?”
În prietenii şi legături, locuieşti cu cineva, îi strângi mâna, rămâi mult timp lâng el, te cufunzi în mocirla lui. În acelaşi timp te crezi savant, ai pretenţii… Numai puritatea poate să spună dacă avem cunoaşterea adevărată.

Avem, în plan fizic, un mare număr de alimente din care să alegem. La fel stau lucrurile şi în plan astral şi mental. Ce înseamnă asta ? Nu trebuie să acceptăm, să primim a gândi şi a simţi orice. Trebuie să alegem gândurile şi sentimentele cu care ne hrănim. Există sentimente pe care nu trebuie să le “mâncăm”, ca de pildă gelozia, răutatea, ura, ranchiuna, mânia. Pe acestea trebuie să le îndepărtăm. E la fel de primejdios să mâncăm prea mult în planul sentimentelor ca şi în planul fizic. Dincolo de anumite limite, te ameninţă consecinţele cele mai nocive. Când aţi luat o masă copioasă, e adevărat că v-aţi delectat, dar vă simţiţi greoi, prea plini, dormitaţi. Ar fi trebuit să vă opriţi în momentul în care deja aţi mâncat bine, însă v-ar plăcea să continuaţi. Dar oamenii spun: “O, încă puţin, n-are cum să-mi facă rău” şi în scurt timp nu mai pot să respire…
Trebuie să ştiţi un lucru: de ceea ce mâncaţi în plus vor profita alţii şi nu voi. Prea-plinul, surplusul, fie el şi mic, se va depune pe organe undeva în corp pentru a mucezi şi putrezi acolo. Celulele noastre ştiu ce rezerve sunt utile. Nu trebuie să strângem rezerve superflue, care vor atrage hoţii şi cerşetorii.
Abundenţa e cea care le atrage, aşa ca să nu facem să se reverse paharul.

Cum se petrec lucrurile atunci când mâncăm cu măsură ? La sfârşitul mesei simţim o uşoară foame. Dacă nu cedăm acestei dorinţi sau dacă nu mai avem nimic de mâncare, după câteva minute ne simţim, cu uimire, perfect sătui, ghiftuiţi şi mulţumiţi. Ce s-a întâmplat ? Naturii nu-i plac lacunele, lipsurile şi cu atât mai puţin surplusurile. Aşa că s-a grăbit să umple golul care ne supără.
Există în noi o fiinţă menită să vegheze ca organismul nostru să fie în siguranţă. De exemplu, dacă ne dezvelim în somn, ne face să ne tragem inconştient pătura pe noi. E spiritual de conservare, care se ocupă de sănătatea noastră. El veghează în noi de secole şi lucrează pentru noi, opunându-se oricărei distrugeri şi oricărei schimbări. Dacă aspirăm să evoluăm, atunci când am fi foarte spiritualizaţi, acest spirit rezistă energetic şi, pretinzând că ne salvează, că ne apară, crează în noi o tulburare.

Puritatea trebuie studiată în toate domeniile, între altele în cel al iubirii. Mă tem întrucâtva să abordez acest subiect în faţa voastră. Aţi înţeles că puritatea este cea care înalţă, care topeşte norii şi împraştie întunericul dinaintea ochilor voştri. Datorită purităţii vedem. Multe probleme rămân pentru voi de nerezolvat din cauza impurităţilor care încarcă anumite regiuni ale fiinţei voastre. Faptul de fi mereu neliniştiţi şi tulburaţi nu este un indiciu prea favorabil; asta înseamnă că aveţi în voi impurităţi. La fel şi dacă sunteţi susceptibili, deosebit de vulnerabili.

Oamenii de acum sunt crispaţi, blocaţi, nu îndrăznesc să se arate aşa cum sunt. Ei îşi ascund bucuriile, sentimentele şi virtuţiile şi se mulţumesc să-şi pună în comun defectele şi viciile. Obiceiul de a-ţi reprima emoţiile, bucuriile, inspiraţiile, iluminările este deplorabil.  Vă invit să trăiţi această viaţă cu bucurie şi dărnicie, vă invit să acceptaţi revelaţia unor fericiri curate şi durabile.

Pregătiţivă, deschideţi-vă către această nouă viaţă!

 

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV, Puritatea, rolul şi necesitatea ei,Conferinţa nr. 104 din 16 aprilie 1944

Complexul de vinovatie

   

          Complexul de vinovatie este abordat de mai multi autori fiind asociat cu „complexul esecului”. O persoana care si-a dezvoltat deja un complex de vinovatie este incapabila sa-si asume o responsabilitate reala; iar atunci cand  comite o eroare, se simte obligata sa se autopedepseasca, pedeapsa pe care crede ca o merita (implacabila si permanenta). Aceasta persoana manifesta de obicei anxietate, lipsa spontaneitatii si a autonomiei in actele sale, dublate de frica de a-si asuma responsabilitatea pentru consecintele unui  act spontan, manifestand strategii de control, planuind totul, si incercand sa prevada consecintele acestor actiuni, pentru a evita tot ce-ar putea sa se intample rau.

Persoana se culpabilizeaza chiar si atunci cand se odihneste, cand are dreptul la o clipa de repaus, considerand ca nu merita sa se odihneasca pentru ca are o datorie de indeplinit, astfel incat isi interzice orice distractie, orice libertate a Eului, orice drept la fericire. Supra-Eul sufoca constiinta morala normala; orice nenorocire este considerata drept o pedeapsa divina meritata, individul se simte in permanenta judecat aspru, chiar daca este vorba doar de o simpla privire. Acest complex nu are de-a face cu nivelele de inteligenta al persoanei.

 

Teorii ale complexului de vinovăție

Vinovăția este învățată și are rădăcini în comportamentul nostru din copilărie. Este legată de anxietate, formată în primele etape ale dezvoltării copilăriei. Unii psihologi cred că copiii învață vinovăția la o vârstă fragedă și în cele din urmă se dezvoltă la adulți care traduc vinovăția ca o teamă constantă de a arăta emoții adevărate. Copiii învaţă faptul că pentru a primi dragostea părinţilor şi aprobarea acestora trebuie să se conformeze unui set de reguli; neconformarea atragand după sine dojana, lipsa afecţiunii, lipsa anumitor beneficii ori – nu de putine ori – violenţa fizică sau verbală. Asadar efectul indirect al nerespectării regulilor adulţilor este instalarea sentimentului de vinovăţie. Pentru evitarea acestui sentiment, care aduce o stare de inadecvare, anxietate, copiii evită încălcarea regulilor impuse de părinţi, educatori, invaţand din mica copilarie sa faca diferenţa dintre ceea ce e permis şi ce nu este permis, prin intermediul vinei care ii frustreaza profund, aducand la nivel fizic şi psihic trăiri specifice, intense. Ulterior în viaţă, in cadrul socializarii, nevoia de acceptare, ne determina să respectăm alte seturi de norme, scrise sau nescrise: normele scolare, legile ţării în care trăim, reglementări de ordin pur social, norme religioase – multe dintre acestea la nivelul conştiinţei colective. Refuzul de a te conforma regulilor si normelor sociale atrage cu sine sentimentul de vinovăţie si culpabilitate.

     Pe de altă parte, psihologii moderni consideră că un complex de vinovăție este înrădăcinat în activitățile cognitive. Vinovăția este o emoție complexă care este experimentată atunci când cineva face ceva greșit sau când cineva chiar crede că a făcut ceva greșit. De fapt, multe cazuri de complexe ale vinovăției implică un individ care se confruntă cu cognitii complet false că a provocat rău sau a făcut ceva greșit. Aceste emoții negative sunt adesea legate de o interpretarea greșită,  sau de generalizare, precum și de incapacitatea individului de a raționaliza logic gândurile  sale.

Complexele posibile care il insotesc pe cel de vinovatie sunt urmatoarele: de abandon, de insecuritate, de castrare, de inferioritate.

Acum, că înțelegeți mai multe despre complexul de vinovăție și despre ce implică acesta, să aruncăm o privire la cele cinci situații diferite care determină vinovăția, cele cinci semne ale unui complex de vinovăție și cum să facem față fiecărei situații.

1. O acțiune greșită. Cea mai obișnuită cauză a vinovatiei este atunci când o persoană a făcut ceva greșit, cum ar fi vătămarea fizică și emoțională a celorlalți. În această situație, vinovăția apare când ies la iveala  consecințelor acțiunilor ilicite ale unei persoane sau când o persoană își depășește limitele împotriva moralei, cum ar fi minciuna, înșelăciunea sau furtul.

Uneori, o persoană poate experimenta vinovăția atunci când el sau ea nu isi onoreaza o promisiune față de sine. De exemplu, vă puteți promite că renunțați la unele vicii si adictii( alcool, utilizarea unor medicamente, droguri, tutun). Când nu ne respectam promisiunile noastre față de noi înșine și față de ceilalți, ne confruntăm inevitabil cu vina, deoarece știm că suntem în neregulă.

       Este firesc să simțiți vinovăție în aceste scenarii – indiferent dacă va răniți pe sine sau pe altcineva. Dacă nu ați simțit nici o vină în aceste scenarii, atunci aceasta ar putea fi o dovadă a unei probleme psihologice mai profunde și mai complexe.

Din punct de vedere al patologiei, cu cât o persoană se află mai aproape de manifestarile psihopatice, cu atât va resimţi mai puţin vina in legatura cu acţiunile sale. Psihopaţii si cei cu tulburari din aceasta sfera, nu isi asuma responsabilitati pentru faptele lor, dand vina pe alţii pentru greşelile facute, neagandu-le ori recurgand la raţionalizarea acţiunilor proprii justificându-le prin argumente logice care sa le faciliteze abolirea vinei.

          Pentru a depăși vinovăția în această situație, este important să acceptați că tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat – și nu puteți face nimic pentru schimba acest fapt. Cel mai bun mod de a face față vinovăției este să acceptati lucrurile si sa incercati sa schimbati ceva in comportamentul dumneavoastra, in sensul de a va respecta promisiunile fata de sine si ceilalti.

Dacă motivul vinovăției dvs. a fost cauzat de depășirea granițelor, a moralei sau a eticii, cum ar fi consumul de alcool sau droguri, minciuna sau înșelăciunea, atunci cea mai ușoară cale de a împiedica aceste probleme să se întâmple din nou este să scapi de aceste obiceiuri. Unele moduri de a face acest lucru sunt să solicitați ajutor profesional de la un psihoterapeut sau un program de reabilitare sau chiar să solicitați sprijin de la un prieten sau membru al familiei.

2. Gânduri vinovate.  Lumea gândește din când în când la gânduri rele. Cu toate acestea, uneori, gândurile rele sau impure pot cauza vina. Aceste situații pot provoca vinovăție atunci când un individ gândește doar să facă ceva greșit. Uneori, chiar gândul de a face ceva care încalcă codul tău etic, cum ar fi ceva necinstit, neloial sau ilegal, poate provoca vină.

De exemplu, dacă ați lăudat o persoană – pe cineva, pe lângă partenerul dvs. semnificativ, partenerul de la serviciu, soțul sau soția,  sau gândiți-vă la daune fizice asupra unei alte persoane, atunci aceste gânduri pot duce inevitabil la sentimente de vinovăție.

         Dacă vă simțiți vinovați de faptul că aveți gânduri greșite sau imorale, atunci este mai bine să acceptați că aceste gânduri fac parte din prezent. Apoi, faceți un plan de a le schimba pentru a vă împiedica să nu cădeți victima gândurilor și să comiteți astfel de acțiuni. Majoritatea oamenilor vor încerca să respingă aceste gânduri, să le reprime sau să le „strângeți sub covor”. Cu toate acestea, aceasta nu este cea mai sănătoasă modalitate de a face față acestor gânduri. Aceste gânduri vă pot conduce în cele din urmă să le puneti in actiune. Cel mai bun mod de a le trata  este de a le constientiza, iar apoi să faci un efort conștient de a reduce puterea acelor gânduri, precum și efectele asupra ta.

3.Vina „falsă”. Complexele emoționale pot fi  atât de complexe. Majoritatea oamenilor se confruntă cu nefericiri datorită gândurilor lor iraționale și incorecte despre ei înșiși, despre alții și chiar despre lume. Uneori trăim vinovăție chiar și atunci când credem că am făcut ceva greșit. În aceste cazuri, s-ar putea simți la fel de vinovată ca și cum am face ceva greșit. De exemplu, s-ar putea să ne gândim la un colaborator rival care își pierde locul de muncă sau să spună în secret că relația unui prieten sau a unui ex eșuează. Aceste gânduri derivă adesea din dorințele noastre de răzbunare, dar știm adânc în interiorul lor că aceste gânduri sunt ilogice într-un fel. Cu toate acestea, este încă dificil să negăm aceste credințe și gânduri.

Vina poate fi înverșunată, așa că, înainte de a vă acuza pentru faptul că faceți ceva greșit, asigurați-vă dacă ați făcut cu adevarat ceva greșit sau dacă doar credeți că ați făcut-o. Distorsionarea cognitiva  nu poate face decât să pară ca este vina ta.

4.Oboseala din compasiune.  Există situații în care oamenii simt că nu pot ajuta suficient o altă persoană. De exemplu, luați în considerare un prieten sau un membru al familiei care a fost recent divorțat sau care a murit. V-ați dedicat cât mai mult timp prietenilor sau familiei dvs., dar este timpul să reveniți la responsabilitățile dvs., cum ar fi munca sau chiar îngrijirea propriei familii. Ca rezultat, începeți să vă simțiți vinovați pentru că nu puteți să vă îndepliniți așteptările pe care le-ați stabilit pentru a le sprijini. Oboseala din compasiune este una dintre cele mai frecvente forme de manifestare a paletei de tulburări din categoria generică a ,,sindromului salvatorului”. Aceasta este oboseala cronică pe care o resimt mulți membri ai personalului medical, în special medicii psihiatri, oncologi, cei din serviciile de urgenta, care ajung să fie afectați, pe termen lung, de ascultarea repetată a plângerilor pacienților, în cazul în care empatia lor se transformă în compasiune sau milă. Oboseala din compasiune se poate manifesta prin neputința de a se desprinde de cazurile de la serviciu în timpul liber, prin tristețe, demotivare și chiar depresie.

Psihologii se referă la aceste situații care duc la vinovăție precum stresul sau oboseala de compasiune Aceste situații pot duce la vina din două motive:

a) din cauza încercării de a avea grijă de cel caruia i se adreseaza compasiunea dvs, dar in acelasi timp, îngrijirirea propriei familii și a obligațiilor dvs. și

b) vinovăția copleșitoare. Senzația copleșitoare de vinovăție, asociată cu oboseala, duce la stresul sau oboseala din compasiune.

Cadrele medicale, precum medicii, asistenţii medicali, terapeuţii, personalul care lucrează in sectorul de ambulanţă, sunt implicate direct în trauma pacienţilor, iar acest lucru, în timp, îi expune unui stres traumatic secundar. Acest stres traumatic secundar este specific sectorului medical, coexistă, dar este diferit de epuizarea profesională (burnout). Se numeste stres de compasiune. De asemenea cei care ingrijesc copii sau persoane cu dizabilitati ori in faze terminale grave, cei care muncesc in serviciile sociale.

         Este important să vă amintiți că puteți alege să ajutați pe cineva și să faceți sacrificii pentru a vă ajuta pe prietenul sau pe membrii familiei, ori pacientii dvs. Totuși, trebuie să fii pregătit să experimentezi un anumit nivel de vinovăție dacă nu te separi de a-l ajuta pe altul. Amintiți-vă, intensificarea vinovăției vă va înrăutăți  starea emoțională, ceea ce vă poate împiedica să fiți un ajutor eficient.

5.Vinovatia supraviețuitorilor . Te-ai simtit vreodata vinovat pentru ca te-ai descurcat mai bine decat o alta persoana in situatii de criza? Această situație poate determina o persoană să se simtă vinovată. Psihologii se referă la aceste situații ca fiind vinovăția supraviețuitorilor. Un exemplu comun este atunci când un prieten sau un membru al familiei a pierdut o  persoană iubită sau a supravietuit unui dezastru, pandemii, accident major. Uneori, oamenii vor începe să experimenteze vinovăția pentru că se află într-o poziție mai bună, ori pentru faptul ca sunt cei care au supravietuit. Apare de asemenea in randul soldatilor care au supravietuit unor misiuni in care au pierdut prieteni, colegi.

Vina supraviețuitorului poate apărea și în rândul persoanelor care au mai mult succes decât familia sau prietenii lor. De exemplu, studenții care urmeaza studii in cadrul învățământului superior se simt adesea vinovați pentru că au obținut mai mult succes decât membrii familiilor lor care nu au urmat o facultate. Ei au dorința de a reuși, dar de cele mai multe ori se confruntă cu o anumită formă de vinovăție pentru că li s-au acordat mai multe oportunități decât familiilor sau prietenilor lor.

        O modalitate de a vă degreva de vinovăție este să vă spuneți că ceilalți, care vă iubesc, sunt fericiți pentru dvs. și pentru succesul dumneavoastră. Este important să țineți minte că eșecul intenționat nu va vindeca boala cuiva sau nu va aduce o persoană înapoi și nu va face pe alții să vă iubească mai mult sau mai puțin. Încercați să vă gândiți la cunoștințele și succesul pe care l-ați câștigat și pentru care ați lucrat, ca sunt un tribut adus familiei și rădăcinilor dvs.

Terapia complexă și tratamentul vinovăției
În plus față de încercarea sfaturilor de mai sus, terapia cognitiv-comportamentala  de asemenea ajuta. Acest tip de terapie îi învață pe oameni să se elibereze de gândurile care provoacă vinovăție – indiferent dacă a fost comis sau nu un act. Oamenii care sunt afectați în mod constant de vină, sunt de asemenea, învățați să devină mai conștienți de atitudinile lor, cum ar fi învățarea de a recunoaște când au făcut ceva greșit, cum să evite supraconsiderarea și suprageneralizarea sau situațiile excesive.

Amintiți-vă, ca dacă aveți puterea de a vă schimba gândurile, aveți și puterea de a vă schimba emoțiile. Odată ce vă dați seama că vă vedeți în mod inexact ca provocând pe alții să sufere, vă puteți reajusta atitudinile și gândurile, iar în consecință veti evita să vă simțiți vinovați.

Vinovăția este o emoție intensa și complexă. Chiar dacă nu puteți trăi pe deplin o viață fără vină, puteți învăța cum să vă gestionați vinovăția. Deși vinovăția nu este o emoție devastatoare prin ea însăși, ea poate duce la supracompensare, overgeneralizare și răsturnare a diferitelor situații, care pot crește stresul, cumula emoțiile și pot sacrifica fericirea unei persoane.

Învățați să gestionați vina înainte de a vă incarca si a coabita cu ea.

 

Sursa:

https://www.betterhelp.com/advice/behavior/what-is-a-guilt-complex-and-5-signs-you-have-one/

Fără graniţe

Potrivit Genezei, una dintre primele „îndatoriri” ale lui Adam a fost aceea de a da nume plantelor şi animalelor deja existente — fiindcă în natură nimic nu vine pe lume cu etichete gata pregătite şi ar fi foarte convenabil să putem clasifica şi numi toate aspectele lumii vii.

Altfel spus, Adam a trebuit să introducă o ordine în complexitatea formelor şi proceselor din natură şi să le dea cîte un nume. „Aceste animale seamănă între ele, dar nu aduc deloc cu cele de acolo, aşa că hai să botezăm acest grup «lei» şi pe acela «urşi». Şi, mai departe, aceste chestii pot fi mâncate, pe când acelea nu. Le voi spune primelor «struguri», iar celorlalte, «pietre».“

Dar adevărata sarcină a lui Adam nu a fost totuşi aceea de a născoci nume pentru plante şi animale, oricât de laborioasă ar fi o asemenea activitate; elementul esenţial al îndatoririi sale a fost chiar procesul de clasificare şi categorizare.

Fiindcă, exceptând situaţia în care pe lume exista câte un singur animal din fiecare specie — lucru greu de crezut — Adam a fost nevoit să grupeze laolaltă animalele similare şi să înveţe să le deosebească mental de celelalte.

El a trebuit să traseze o linie de demarcaţie mentală între diversele grupuri de animale, fiindcă numai după acest proces a putut să recunoască — şi deci să numească — diversele specii de animale.

Cu alte cuvinte, Adam nu a făcut altceva decât să iniţieze activitatea de trasare a unor linii despărţitoare simbolice sau mentale. El a fost primul care a împărţit, a clasificat şi a sistematizat natura; a fost primul mare cartograf. Adam a creat graniţele.

Acest proces de cartografiere a avut un succes atât de mare, încât chiar şi astăzi noi ne petrecem cea mai mare parte a timpului delimitând şi construind graniţe. Fiecare decizie pe care o luăm, ficare acţiune şi fiecare cuvânt rostit se bazează pe trasarea – în mod conştient sau nu – a unor linii de demarcaţie. Şi nu mă refer aici doar la graniţele identităţii de sine, care îşi au, fireşte, importanţa lor, ci la toate graniţele, în cel mai larg sens al termenului. A lua o hotărâre înseamnă a trasa o linie de demarcaţie între ceea ce dorim şi ceea ce nu dorim. A dori ceva înseamnă a construi o graniţă între lucrurile plăcute şi cele dureroase şi a ne îndrepta apoi spre cele dintâi. A nutri o idee înseamnă a face o dlimitare între conceptele pe care le considerăm adevărate şi cele care ni se par false.

A primi o educaţie înseamnă a învăţa când şi cum să trasăm limite şi apoi ce să facem cu aspectele delimitate. A menţine un sistem juridic înseamnă a schiţa o linie de demarcaţie între cei ce se adaptează laregulile sociale şi cei care nu o fac. A duce un război inseamnă a-i diferenţia pe cei ce sunt de partea noastră de cei care ne sunt împotrivă. A studia etica înseamnă a învăţa cum să despărţim binele de rău. A practica medicina occidentală înseamnă a trasa o limită clară între boală şi sănătate. În mod evident, de la incidentele minore până la crizele grave, de la deciziile mărunte până la hotărârile majore, de la preferinţele relative la pasiunile înflăcărate, viaţa este un continuu proces de trasare a graniţelor.

Interesant în ceea ce priveşte liniile de demarcaţie este faptul că, oricât de complexe ar fi, ele nu delimitează altceva decât interiorul de exterior. Spre exemplu, putem reprezenta cea mai simplă linie de demarcaţie sub forma unui cerc şi vom vedea că ea desparte ce e înăuntru de ceea ce se află afară. Dar observaţi că cei doi termeni opuşi, înăuntru şi înafară, nu există în sine, ai apărând doar după ce trasăm cercul – delimitarea. Prin urmare, linia de demarcaţie însăşi este cea care creează cuplul de contrarii.

Pe scurt, a trasa graniţe înseamnă a da naştere opoziţiilor. Astfel, putem înţelege că trăim într-o lume a contrariilor tocmai fiindcă viaţa, aşa cum o ştim noi, este un proces de trasare a liniilor de demarcaţie, a limitelor.

Iar după cum avea să descopere Adam în scurt timp, lumea contrariilor este o lume a conflictelor. Adam trebuie să fi fost fascinat de forţa generată de trasarea graniţelor şi alocarea numelor.

Imaginaţi-vă: o scurtă înşituire de sunete, precum „cer”,poate reda întreaga imensitate a văzduhului, recunoscut – prin puterea aceloraşi linii de demarcaţie – a fi diferit de pământ, apă sau foc.

Astfel că, în loc să manevreze obiecte reale, concrete, Adam putea manipula în minte aceste nume magice, care defineau obiectele în sine. Între timp, rezultatele activităţii lui Adam s-au dovedit spectaculoase, incitante, uluitoare şi, fireşte, omul a devenit cam plin de el. În consecinţă, a început să-şi extindă graniţele asupra unor locuri ce rămăseseră necartografiate, dobândind cunoştinţe noi. Acest comportament înfumurat a culminat cu Pomul Cunoaşterii – de fapt, copacul contrastelor, binele şi răul.

Iar când Adam a recunoscut deosebirea dintre ele, când a trasat acea graniţă fatală, întreaga sa lume s-a prăbuşit. Când Adam a păcătuit, lumea contrariilor, la a cărei creaţie contribuise el însuşi, s-a întors împotriva lui. Durere/plăcere, viaţă/moarte, muncă/joacă – un val uriaş de contrarii conflictuale s-a prăvălit asupra omenirii.

Cumplita lecţie pe care a învăţat-o Adam din acestea a fost că fiece linie de demarcaţie este totodată un potenţial câmp de luptă, astfel încât simpla trasare a unei graniţe constituie un pas spre conflict – conflictul dintre contrarii, lupta vieţii împotriva morţii, a plăcerii împotriva durerii, a binelui împotriva răului. Adam a învăţat – prea târziu, din păcate – că întrebarea „Unde să trasez acea linie?” înseamnă, în realitate, „Unde va avea loc lupta?”

De fapt, trăim într-o lume a conflictelor şi contrariilor fiindcă trăim într-o lume a limitelor. Din moment ce fiecare linie de demarcaţie este totodată un câmp de luptă, iată blestemul omenirii: cu cât mai ferme sunt graniţele uneia dintre părţi, cu atât mai îndârjite sunt bătăliile sale. Cu cât ţin mai tare la plăceri, cu atât îmi e mai teamă de suferinţă. Cu cât caut mai mult binele, cu atât sunt mai obsedat de rău. Cu cât visez mai pătimaş la succes, cu atât mă sperie eşecul. Cu cât mă agăţ mai tare de viaţă, cu atât mi se pare moartea mai îngrozitoare. Cu cât preţuiesc mai mult ceva, cu atât mai obsedat devin de pierderea sa.

Cu alte cuvinte, majoritatea problemelor noastre sunt create de graniţe şi de opoziţia pe care ele o determină. În mod obişnuit, încercăm să rezolvăm aceste probleme prin eradicarea unuia dintre opuşi. Tratăm opoziţia dintre bine şi rău încercând să exterminăm răul. Tratăm dualitatea viaţă/moarte încercând să disimulăm moartea în dosul unir nemuriri simbolice. În filozofie, tratăm conceptele opuse ignorând unul dintre poli sau încercând să-l reducem la celălalt. Materialistul încearcă să reducă mintea la materie, monistul tinde să reducă pluralitatea la unitate, iar pluralistul se străduieşte să explice unitatea ca pluralitate.

Ideea e aceea că întotdeauna tindem să tratăm graniţele ca fiind reale, măsurând apoi contrariile create de ele; niciodată nu punem la îndoială existenţa graniţelor în sine. Fiindcă ne imaginăm că limitele sunt reale, persistăm în convingerea că termenii opuşi sunt ireconciliabili, pe veci despărţiţi unul de altul. „Răsăritu-i răsărit, occidentu-i occident şi niciodată nu se vor întâlni.” Dumnezeu şi Satana, viaţa şi moartea, binele şi răul, dragostea şi ura, eul şi non-eul – toate acestea sunt la fel de diferite, susţinem noi, ca ziua şi noaptea.

Astfel, ne închipuim că viaţa ar fi perfectă dacă am putea eradica polii negativi şi nedoriţi din perechile de contrarii. Dacă am putea zdrobi durerea, răul, moartea, suferinţa, boala, atunci pe lume n-ar mai fi decât bine, viaţă, bucurie, sănătate – exact imaginea pe care mulţi şi-o fac despre Rai. Paradisul a ajuns să definească nu atât transcendenţa tuturor contrariilor, cât mai degrabă locul în care s-au adunat toţi termenii pozitivi ai perechilor de contrarii, pe când Iadul este cel în care s-au acumulat termenii negativi: durerea, suferinţa, chinul, boala şi frica.

Progresul, la urma urmei, nu este altceva decât o înaintare către pozitiv, în sens opus faţă de negativ. Şi totuşi, în ciuda înlesnirilor evidente datorate agriculturii şi ştiinţei medicale, nu există cea mai mică dovadă că, după secole în care a accentuat pozitivul şi a încercat să elimine negativul, omenirea ar fi mai fericită sau mai împăcată cu sine.

De fapt, totul indică exact contrariul: trăim azi în „epoca anxietăţii”, a „şocului viitorului”, a frustrării şi a alienării, a plictisului în mijlocul luxului şi a nimicniciei în sânul abundenţei.

Se pare că „progresul” şi nefericirea sunt feţele aceleiaşi monede aflate în continuă rotaţie. Fiindcă însăşi năzuinţa spre progres presupune o nemulţumire faţă de situaţia actuală; în consecinţă, cu cât ţintesc mai mult către progres, cu atât mai acut mă simt nemulţumit.

În alergarea sa orbească spre progres, civilizaţia noastră a instituţionalizat, de fapt, frustrarea.

Ken Wilber. Fără graniţe

Doamne, iubesc înţelepciunea ta

(Doamne caut umarul Tau- Liana Sut)

„Doamne, iubesc înţelepciunea ta, cred în iubirea ta, sper în puterea ta”.

Prin iubirea noastră intrăm în comunicare cu înţelepciunea divină; prin credinţa noastră intrăm în comunicare cu iubirea divină; iar prin speranţa noastră intrăm în comunicare cu puterea divină. Acestea sunt noţiuni foarte simple, dar care necesită câteva explicaţii. „Doamne, iubesc înţelepciunea ta”.

Înţelepciunea are afinităţi cu frigul, iar iubirea cu căldura. Inima noastră posedă multă căldură, mult elan, entuziasm, dar simte că este neştiutoare, lipsită de discernământ, de măsură, ceea ce o expune să comită numeroase greşeli şi să sufere.

Atunci, ea trebuie să iubească şi să caute ceea ce îi lipseşte şi îi este necesar: înţelepciunea. „Cred în iubirea ta…” Nu este nevoie să iubim iubirea, dar avem nevoie să credem în ea. Copilul crede în iubirea mamei sale şi de aceea el se simte în siguranţă lângă ea. Iubirea şi credinţa sunt legate. Dacă credeţi în cineva, el vă va iubi; iubiţi-l şi el va crede în voi. Şi fiindcă iubirea de Creator stă la baza universului, vom putea avea o încredere absolută numai în el singur. Credinţa noastră în fiinţe şi lucruri stă pe o bază solidă numai dacă ne-am stabilit mai întâi credinţa în iubirea divină. „Sper în puterea ta…” De câte ori nu auzim spunându-se că speranţa ne face să trăim! La fiecare început de an, toţi oamenii îşi trimit urări sperând că acest an nou va fi mai bun decât precedentul şi va aduce soluţii tuturor problemelor. Pe ce îşi bazează însă speranţele? Pe bani, pe arme…pe fiinţe slabe, instabile.

De aceea aceste speranţe sunt mereu urmate de decepţii. În realitate, nu ne putem baza decât pe adevărata forţă, pe adevărata stabilitate: atotputernicia divină.

Observaţi cum această rugăciune stabileşte legături cu lumea divină. Atunci când spuneţi: „Doamne, iubesc înţelepciunea ta”, iubirea voastră şi înţelepciunea divină intră în legătură, iar Dumnezeu vă consideră mai înţelepţi din cauza iubirii voastre. Atunci când spuneţi: „Doamne, cred în iubirea ta”, credinţa voastră atrage iubirea Domnului, iar Dumnezeu vă iubeşte fiindcă credeţi în El.

Atunci când spuneţi: „Sper în puterea ta”, speranţa voastră face apel la puterea Domnului care începe să vă ocrotească din cauza speranţei voastre.Speranţa, credinţa şi iubirea corespund respectiv formei, conţinutului şi sensului. Speranţa este legată de formă (corpul fizic), credinţa de conţinut (inima) şi iubirea de sens (intelectul). Forma este aceea care pregăteşte şi păstrează conţinutul. Conţinutul aduce forţa, iar forţa are raţiunea de a fi numai dacă posedă un sens.

Fiinţa umană are tendinţa să se proiecteze în viitor, atunci când este dezamăgită de evenimente şi este nemulţumită de soarta ei: „în curând, în câteva zile, în câteva luni…va fi mai bine”. Fără îndoială, speranţa este cea care moare ultima, dar aşteptând zile mai bune trebuie să ştim pe ce să ne concentrăm ca să rezistăm.

Or, pentru aceasta, trebuie nu numai să avem credinţă, dar să întreţinem viaţa în noi înşine, să primim o căldură, un elan, şi păstrăm acest elan datorită iubirii. Altminteri, speranţa nu poate fi decât o fugă din faţa realităţii, şi ea ne va părăsi deopotrivă într-o bună zi. Ca să nu ne pierdem niciodată speranţa, este necesar să întreţinem în noi înşine credinţa şi iubirea, şi în faţa fiecărei greutăţi care apare, să le chemăm în ajutor. Or, oamenii procedează exact invers. La cea mai mică decepţie, la cel mai mărunt obstacol, ei îşi închid inima, îşi pierd credinţa, iar speranţa îi părăseşte deopotrivă…în afară de aceea de a-şi lua revanşa, prin mijloace ce nu sunt totdeauna cele mai recomandabile!

Dar aceasta nu îi tulbură: ei găsesc tot felul de argumente ca să-şi justifice atitudinea ostilă şi răzbunătoare. Cum să-i facem să înţeleagă că greutăţile sunt învinse dimpotrivă prin credinţă, speranţă şi iubire? Da, greutăţile ne sunt date tocmai ca să dezvoltăm aceste trei virtuţi, dar cu condiţia ca Dumnezeu să constituie obiectul acestei credinţe, al acestei speranţe şi iubiri. Aceste trei virtuţi pot fi comparate cu cele trei laturi ale unei prisme de cristal; iar prezenţa divină este ca raza de soare care cade pe această prismă şi se descompune în cele şapte culori.

Într-una dintre conferinţele sale intitulată „Cele trei mari forţe”, Maestrul Peter Deunov spunea: „Oamenii se descurajează foarte repede şi ca să se justifice acuză condiţiile în care trăiesc. Nu, cauza profundă a descurajării lor nu se află în condiţiile exterioare, ea provine din faptul că au prea puţină speranţă, prea puţină credinţă şi prea puţină iubire. Pentru a putea păşi cu siguranţă pe calea vieţii, ei au nevoie să întărească în ei înşişi cele trei surse ale credinţei, speranţei şi iubirii.Unde se află aceste surse? în creier. Da, în creierul nostrum avem trei centri care sunt conductori ai credinţei, speranţei şi iubirii, deoarece credinţa, speranţa şi iubirea sunt forţe cosmice”.

Toate capacităţile noastre, toate virtuţile noastre îşi au sediul în creier. Şi fiindcă credinţa, speranţa şi iubirea sunt virtuţi ce ne leagă direct de Dumnezeu, ele îşi au sediul în partea superioară a capului: în creştet se află iubirea; în faţă şi puţin mai jos, de o parte şi alta, se află credinţa; ceva mai în spate, tot de o parte şi de alta, se găseşte speranţa.

Maestrul Peter Deunov mai spunea: „Trebuie ca omul să poarte în interior cele trei veşminte: speranţa care este veşmântul uman, credinţa care este veşmântul îngeresc şi iubirea care este veşmântul divin. II numesc sfânt pe oricare om care poartă cele trei veşminte, al speranţei, al credinţei şi al iubirii…” Şi a adăugat: „Speranţa rezolvă problema unei zile, credinţa rezolvă problema secolelor iar iubirea este forţa care îmbrăţişează veşnicia”.

De ce Maestrul Peter Deunov spune că speranţa rezolvă problema unei zile? Acest lucru reaminteşte pasajul din Evanghelii pe care vi l-am citat adineaori şi în care Iisus spunea: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei de mâine răutatea ei”.

Oare câţi dintre contemporanii noştri au recurs la aceste virtuţi pentru a-şi rezolva problemele vieţii zilnice? Ei au încredere în progresul ştiinţei şi al tehnicii, în asigurări, în tribunal etc. Dar în credinţă, în speranţă şi în iubire, nu… acestea fiind valabile în trecut, în Evul Mediu… acum ei considerându-se bărbaţi şi femei modeme. Eu aş dori să îi cred, dar vor vedea … vor constata dacă ştiinţa şi tehnica, asigurările şi tribunalele le vor permite să-şi rezolve toate problemele şi le vor da fericirea…

Eu nu spun că trebuie să ne întoarcem în trecut şi să renunţăm la toate inovaţiile. Dacă Spiritul Universal care dirijează evoluţia creaturilor a lăsat omenirea să se îndrepte în această direcţie, nu a făcut-o fără motivaţie, înseamnă că El consideră aceste experienţe necesare, ea trebuind să le străbată. Atunci când ea va trăi aceste experienţe, ea se va întoarce spre Creator, cuminţită, îmbogăţită cu toate noile sale achiziţii. Omul creat după „chipul lui Dumnezeu” trebuie să se dezvolte în toate direcţiile pentru a putea într-o zi să îi semene. Iar pentru a-I semăna, trebuie ca întreaga sa credinţă, speranţă şi iubire să fie puse probei materiei cu toate piedicile şi seducţiile sale.

Acela care trăieşte cu credinţă, speranţă şi iubire, trăieşte conform legilor universale. Prin credinţă, speranţă şi iubire vă construiţi existenţa. Chemaţi la voi aceste forţe cosmice şi cereţi-le ajutorul, transformaţi-le în consilierii voştri, fiindcă numai aşa veţi deveni cu adevărat folositori vouă înşivă şi lumii întregi.

Resurse: Omraan Michael Aivanhov

Credinta, speranta(nadejdea) si iubirea

          În zilele noastre, atunci când întrebăm pe cineva:„Sunteţi credincios?” acest lucru înseamnă- credeţi  in Dumnezeu? De fapt, cuvântul „credinţă” a ajuns să aparţină aproape în exclusivitate domeniului religiei. Credinţa şi religia sunt chiar foarte strâns legate avem tendinţa de a asimila religia cu credinţa; lăsăm puţin de o parte celelalte două virtuţi: speranţa şi iubirea care, împreună cu credinţa, reprezintă cele trei virtuţi numite „teologice”, adică care îl au ca obiect pe Dumnezeu. Atunci, pentru a înţelege mai bine ce reprezintă credinţa, trebuie să începem prin a o situa între celelalte două virtuţi care sunt speranţa şi iubirea.
Sfântul Pavel este cel care scrie în prima sa epistolă către Corinteni: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea”. (Corinteni 13:13).

Să nu rămâneţi surprinşi dacă înlocuiesc cuvântul „dragoste” cu cel de„iubire”. De ce? „Dragoste” a pierdut în zilele noastre sensul de iubire spirituală ce i-a fost dat la originea creştinismului pentru a o opune acestui impuls dezordonat, pasional pe care oamenii îl numesc în general „iubire”; acest cuvânt este folosit numai pentru a desemna sentimentul altruist care determină unele persoane să vină în ajutorul altora mai năpăstuite. De aceea eu folosesc mai degrabă cuvântul iubire.
Credinţa, speranţa şi iubirea… Dacă îi întrebaţi pe oameni ce reprezintă aceste cuvinte pentru ei, este clar că majoritatea se vor mulţumi să ridice din umeri. Câţiva îşi vor aminti poate că în copilăria lor au auzit vorbindu-se în biserică despre aceste trei virtuţi, dar a trecut foarte mult timp şi acestea nu le spun mare lucru.
În realitate, oricine ar fi, oricare le-ar fi gradul de evoluţie sau educaţia primită, toţi oameni cred, speră şi iubesc. Dar dacă credinţele, speranţele şi iubirile lor le aduc atâtea decepţii, înseamnă că ei nu ştiu nici în cine, nici în ce să le situeze, şi fără îndoială ei ignoră chiar ce înseamnă să crezi în Dumnezeu, să speri în El şi să îl iubeşti.
Un exemplu al acestor trei virtuţi: credinţa, speranţa, iubirea, ne este oferit de Iisus în acel episod al Evangheliilor în care diavolul vine să îl ademenească.
„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către ei: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, că scris este: „îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Din nou diavolul l-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: ,,Piei satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, îi slujeau” (Matei 4: 1-11).
Studiind cu atenţie cele trei propoziţii rostite de diavol către Iisus, descoperim că ele se referă la cele trei planuri fizic, astral (sentimentele, dorinţele) şi mental (gândurile).
Lui Iisus îi este foame iar diavolul îi sugerează să transforme pietrele deşertului în pâini. Pâinea este simbolul hranei şi, într-un sens mai larg, ea reprezintă tot ceea ce ne permite să ne asigurăm existenţa în planul fizic.
Se spune apoi că diavolul l-a dus pe Iisus în cetatea sfântă, deci Ierusalim, pentru a-l aşeza în înaltul templului, iar de acolo îi sugerează să se arunce în gol. Ca să fie convingător, ca să-i arate că nu are de ce să se teamă, că Dumnezeu îl va ocroti, diavolul ajunge chiar să citeze din Psalmul 90: „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău” (Psalmul 90: 11-12).

Templul este un simbol al religiei, deci al inimii. Fiindcă Tatăl său îl iubeşte şi el îl iubeşte pe Tatăl său, diavolul încearcă să-l convingă pe Iisus că fiul lui Dumnezeu se poate baza mereu, orice ar face, pe o protecţie celestă.
În sfârşit, diavolul îl conduce pe Iisus pe culmea unui munte înalt şi îi promite toate împărăţiile lumii dacă i se va închina lui. Muntele înalt reprezintă capul, planul mental, intelectul. Or, intelectul este acea capacitate care împinge fiinţa umană să se creadă stăpâna lumii până al nesocoti pe Dumnezeu. Tocmai acest orgoliu nemăsurat care a determinat o parte dintre îngeri să se ridice împotriva Domnului doreşte diavolul să-l trezească în Iisus.
Dar Iisus rezistă fiecărei tentaţii prezentate de diavol, fiindcă el a învăţat să-şi stăpânească corpul său fizic (el opune hranei materiale pe cea spirituală), corpul său astral (el nu vrea să pună la încercare în zadar iubirea de Dumnezeu) şi corpul său mental (el refuză să fie egal cuDomnul, el doreşte să rămână servitorul său).
Este foarte important să înţelegem sensul celor trei tentaţii la care Iisus a fost supus, deoarece şi noi le avem de înfruntat de asemenea în viaţa noastră zilnică; iar dacă dorim să progresăm interior, tocmai acest subiect trebuie lămurit. Iar ca dovadă, aţi remarcat în ce loc se situează acest episod în Evanghelii? La început. Iisus fusese botezat în apa Iordanului de către Ioan Botezătorul şi nu-şi alesese încă primii discipoli, nici nu începuse să-şi predice învăţământul. Acela care doreşte să se pună în slujba Domnului trebuie mai întâi să rezolve problema
acestor trei tentaţii.
Veţi replica că, dacă Creatorul ne-a dat un corp fizic, o inimă şi un intelect, noi trebuie să le furnizăm hrana de care acestea au nevoie. Desigur, este indispensabil. Dar există multe feluri de hrană, aşa cum există diferite feluri de a le căuta. Avem nevoie de speranţă, de credinţă şi de iubire tocmai ca ele să ne ghideze în alegerea şi căutarea acestor feluri de hrană: fiindcă speranţa este legată de corpul fizic, credinţa de inimă sau de corpul astral, iar iubirea de intelect sau de corpul mental.
Într-un sens mai larg, pâinea este deci simbolul a tot ceea ce ne permite să ne asigurăm existenţa în planul fizic. Or, ce face acela care nu-şi pune speranţa în
Dumnezeu? El tremură pentru siguranţa sa materială şi nu mai are decât o singură idee în minte: să-şi aranjeze afacerile, să-şi crească rezervele, să acumuleze profit. Nu numai că se lasă acaparat de preocupările cele mai prozaice, dar este împins să se comporte nedrept şi necinstit faţă de alţii, nefăcându-şi nici un scrupul din ai jigni, a-i călca în picioare, oprindu-şi astfel accesul la orice fel de hrană spirituală.
A spera în Dumnezeu înseamnă a te elibera de frica zilei de mâine: oare voi avea ce să mănânc, cu ce să mă îmbrac, unde să locuiesc? în predica de pe munte, Iisus
ne avertizează despre această frică a zilei de mâine: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”(citeste si ,,Doamne iubesc intelepciunea ta”).
Dacă speranţa este legată de corpul fizic, credinţa este legată de inimă. Inima este templul unde locuieşte Dumnezeu. Atunci când Iisus i-a răspuns diavolului:
„Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, el îşi afirma credinţa în Dumnezeu care locuieşte înăuntrul fiinţei sale, şi refuza să-L pună la încercare. Fiindcă credinţa nu constă în a ne arunca în gol cu convingerea că Dumnezeu îşi va trimite îngerii ca să ne amortizeze căderea. Acela care îşi închipuie că Dumnezeu îi protejează pe cei necugetaţi care se expun benevol pericolelor, crede pur şi simplu în iluzii. Or, dacă oamenii acumulează cu adevărat atâtea decepţii în viaţa lor, dacă întâlnesc atâtea eşecuri în locul unor succese aşteptate, înseamnă că ei confundă credinţa şi crezul (Matei 6: 34).
În sfârşit, a treia tentaţie, care se referă la cap, nu poate fi depăşită decât prin iubire. Diavolul l-a dus pe Iisus pe un munte înalt. În noi, capul este acela care
reprezintă piscul muntelui. Acela care ajunge în vârf posedă ştiinţa, autoritatea, puterea. Istoria ne-a demonstrat-o: imediat ce un om ajunge la putere, el rezistă cu greu tuturor posibilităţilor afişate în faţa sa: banii, plăcerea, mărirea, el închipuindu-şi că de acum încolo totul îi este permis. Câţi oameni remarcabili nu au cedat ispitelor, devenind victimele propriului orgoliu!
Numai iubirea către Fiinţa tuturor fiinţelor ne poate salva de aceste pericole. Noi deţinem de la Ea toate capacităţile noastre, toate înzestrările noastre, iar dacă O iubim sincer, profund, tocmai această iubire ne va apăra de orgoliu.
Speranţa, credinţa şi iubirea sunt deci singurele forţe care ne permit să străbatem existenţa în cele mai adecvate condiţii fizice, psihice şi spirituale. Speranţa în Dumnezeu ne apără de neliniştile vieţii materiale. A avea credinţă în El ne smulge din iluzii. În sfârşit, a-L iubi ne permite să atingem vârful şi să ne menţinem acolo fără să riscăm să ne prăbuşim.
Studiaţi viaţa fiinţelor care posedă credinţă, speranţă şi iubire, priviţi cum lucrează, cum se întăresc, se înfrumuseţează şi devin mai vii, cum ajung să înfrunte greutăţile, să depăşească încercările, şi să găsească în fiecare dintre acestea ocazii de a se îmbogăţi.

Aceste trei virtuţi vă par îndepărtate, străine, fiindcă le analizaţi într-o manieră prea abstractă şi nu simţiţi că ele constituie cei trei stâlpi ai vieţii voastre psihice.
Dacă credinţa, speranţa şi iubirea sunt numite virtuţi „teologice”, înseamnă că datorită lor putem intra în legătură cu Dumnezeu. Numai că, şi în acest caz, tendinţa oamenilor este aceea de a-L considera pe Dumnezeu ca pe o abstracţie. Atunci când nu şi-L închipuie ca pe un bătrân cu o barbă mare albă preocupat să înregistreze faptele lor bune şi mai ales pe cele rele ca să-i recompenseze şi să-i pedepsească, cei mai mulţi oameni nu ştiu prea bine cum să şi-L reprezinte. Or, eu v-am explicat mereu; cea mai bună imagine a Domnului este aceea a soarelui distribuitor de viaţă, de lumină şi căldură. Numai viaţa, lumina şi căldura soarelui ne pot oferi o idee despre ceea ce reprezintă puterea, înţelepciunea şi iubirea de Dumnezeu. Depinde acum de noi să intrăm în legătură cu această putere, cu această înţelepciune şi iubire divine. Dar cum putem să o facem?
Prin speranţă, credinţă şi iubire. Numai prin speranţa noastră, credinţa noastră şi iubirea noastră putem atinge chintesenţa Divinităţii care este înţelepciune, Putere, Iubire.

Omraan Michael Aivanhov

Sarcini neuropsihologice folosite în diagnosticarea ADHD

Trei dintre subtestele WISC – Aritmetică, Memoria numerelor şi Codul B au fost grupate în urma analizei factoriale în factorul numit “Protecţia faţă de distractori”, constatându-se că sunt subtestele cele mai edificatoare privind performanţa copiilor cu ADHD.  În plus, cercetările făcute cu copii hiperactivi au arătat că terapia medicamentoasă (cu Ritalin) duce la descreşterea distractibilităţii şi îmbunătăţirea memoriei şi a performanţelor aritmetice (Reynolds şi Kamphaus, 1990).

De asemenea, copiii cu ADHD prezintă în general o performanţă mai slabă la scorul total la scala K-ABC, dar cel mai semnificativ deficit îl au la scalele de Procesare Secvenţială (Mişcările mîinilor, Memoria numerelor şi Ordinea cuvintelor). Aceste date evidentiază ca aceşti copii fac faţă itemilor din subtesteleProcesării simultane (Închiderea formei, Triunghiuri, Analogii cu matrici, Memorie spaţială şi Serii de fotografii), dar nu şi celor din subtestele secvenţiale, care necesită mai multă atenţie şi concentrare (Reynolds si Kamphaus, 1990).

La testele de coordonare ochi-mână (Bender Gestalt şi Bender Santucci) copiii cu ADHD prezintă deficite în controlul mişcărilor fine (în execuţia cerculeţelor), deficite de organizare în copierea figurilor complexe, precum şi linii îngroşate şi haşuri.

Anumite deficite în atenţia selectivă vizuală au fost evidenţiate la copiii cu ADHD în probele de căutare vizuală (după Karatekin, 2001), precum şi în paradigma amorsajului negativ spaţial ce măsoară orientarea internă a atenţiei. Karatekin (2001) afirmă că e posibil ca aceste deficite să fie induse mai degrabă de o procesare ineficientă a stimulilor-ţintă, decât de distractibilitate sau procesarea stimulilor-distractori. MacLeod (1989)(după Karatekin, 2001) a evidenţiat de asemenea deficite la copiii cu ADHD în sarcinile de amorsaj negativ spaţial.

Deşi dificultăţile în atenţia susţinută reprezintă unul dintre criteriile de diagnostic pentru ADHD, performanţa indivizilor cu această tulburare la sarcinile de performanţă continuă (CPT) este surprinzător de controversată şi dificil de interpretat. Cercetările iniţiale au sugerat că indivizii cu ADHD au performanţă scăzută la CPT. Totuşi, multe studii au remarcat că a fost folosită ca variabilă dependentă principală performanţa generală, la întregul test. Ca rezultat, s-a inferat existenţa unui deficit al atenţiei susţinute, fără a se demonstra o scădere a performanţei în timp. După ce au studiat in extenso literatura existentă despre performanţa la CPT, Corkum şi Siegel (1993) (după Karatekin, 2001) au concluzionat că nu există dovezi în sprijinul unui deficit în ADHD (măsurat printr-o scădere în timp a performanţei). Totuşi, copiii cu ADHD fac mai multe omisiuni şi au scoruri d mai scăzute comparativ cu grupurile de control şi au performanţă mai scăzută când este necesară alocarea de resurse cognitive suplimentare datorită unor solicitări mai dificile din partea sarcinii. Indicele d reprezintă Sensibilitatea Perceptivă care se referă la abilitatea de a distinge între ţintă şi distractori.

La sarcinile de atenţie executivă indivizii cu ADHD au o performanţă diferită de loturile de control (după Smaley, 2000). Într-o trecere în revistă a datelor experimentale existente, s-au propus 6 domenii ale activităţii frontale care ar putea prezenta diferenţe între subiecţii cu ADHD şi loturile de control: 1) schimbarea setului mental ( Wisconsin Card Sorting Test, Trail Making Task), 2) planificare (Turnul din Hanoi), 3) memorie de lucru (Counting Span), 4) memorie contextuală, 5) inhibiţie Stroop, Go/No-go) şi 6) fluenţă. În cele 18 studii, grupurile cu ADHD au arătat deficite executive constante doar în trei dintre aceste domenii: Trail Making, Turnul din Hanoi precum şi Stroop şi alte sarcini de inhibiţie motorie.

Alte studii au demonstrat deficite pe lângă testele de planificare şi la organizarea informaţiei, memorie de lucru, precum şi la testele de memorie care necesită utilizarea de strategii mnezice. În ce priveşteWisconsin Card Sorting Test, lucrurile nu sunt foate clare, unele studii găsind deficite la subiecţii cu ADHD în timp ce altele au evidenţiat doar o rată mai mare de errori non-perseverative. Ariile frontale drepte care se activează în momentul schimbării criteriului la proba WCST se suprapun parţial peste ariile care s-a dovedit că se activează în cadrul probei Go/No-go în momentul în care subiecţii trebuie să-şi inhibe răspunsul motor (doar ca vârful de activare apare mai rapid în Go/No-go – după 5s – decât în WCST – după 7s). Aceste date implică ariile inferioare prefrontale drepte în inhibarea a diverse ţinte – a răspunsului motor în Go/No-go şi în răspunsul la schimbarea criteriului în WCST. Copiii cu ADHD au o performanţă scăzută la sarcină şi o performanţă mai bună după administrarea de Ritalin.

Inhibiţia este o altă funcţie ce a fost intens studiată în ADHD. S-a observat că în general, subiecţii cu ADHD  au dificultăţi în a-şi inhiba mişcările când primesc comanda de a o face ( cum sunt sarcinile Go/No-go, Stop-signal, Sacade întârziate şi Anti-sacadă). Sarcinile de tip Go/No-go presupun ca subiectul să execute un răspuns motor – de regulă apăsarea pe o tastă – atunci când primeşte un semnal de “go” şi să-şi inhibe răspunsul când primeşte un semnal “no-go”. În mod curent, subiecţii execută de două ori câte un rând de “go” şi abia apoi se trece şi la succesiunea go/no-go. Se face acest lucru pentru a determina dacă subiectul este capabil să stabilească, să menţină şi să-şi schimbe setul de răspuns. Aceşti parametrii trebuie ţinuţi sub control, pentru a putea apoi explica performanţa la sarcina doar prin parametrii inhibiţie/dezinhibiţie motorie (Stern şi Prohaska, 1996). Copiii în vârstă de 3 ani au performanţa scăzută la sarcini Go/No-go pentru că nu-şi pot inhiba răspunsul. Ei par să înţeleagă şi să ţină minte instrucţiunile sarcinii ( le pot verbaliza) dar nu le aplică corespunzător. Reuşita şi la aceast tip de sarcini apare la 5-6 ani ( Diamond, 2001).

Shue şi Douglas (1992)(după Karatekin, 2001) au întreprins un experiment în care au comparat 24 de copii diagnosticaţi cu ADHD cu vârste cuprinse între 8-12 ani cu un lot de control având aceaşi vârstă, sex şi nivel de vocabular. Dintre testele administrate cele care au evidenţiat cele mai mari diferenţe au fost cele de inhibiţie (motorie şi verbală), Trail Making Task B şi Wisconsin Card Sorting Test. Grupul cu ADHD a avut performanţă similară cu a unor copii de 6-7 ani, şi a arătat acelaşi pattern de performanţă cu al adulţilor cu disfuncţii frontale. Schachar, Logan şi Tannock (2000)(după Smaley, 2000) folosind paradigma stop-signal elaborată de Logan şi Cowan în 1984 au efectuat un experiment pe copii diagnosticaţi cu ADHD, cu CD şi ADHD+CD. Copiii trebuiau să răspundă rapid şi corect apăsând o tastă de fiecare dată când apărea pe ecran o literă, orice literă. Totuşi, în 25% din expuneri, trebuiau să-şi oprească răspunsul, la auzul unui sunet. Inhibiţia era măsurată calculând timpul lor de răspuns la sunetul ce le cerea să se oprească. Copiii cu ADHD au avut rezultate mai slabe atât la oprirea mişcării cât şi la re-angajarea în răspunsul motor. Copiii cu ADHD+CD şi CD nu au prezentat performanţă scăzută, în mod semnificativ. Aceste date pot părea ciudate dat fiind faptul că deficite de inhibare a răspunsului caracterizează indivizi cu o varietate mare de tulburări de comportament, nu doar ADHD (Logan, Schachar şi Tannock în 1997 au demonstrat că subiecţii adulţi cu scoruri mari la subscala de Impulsivitate a EPQ au timpi de răspuns mai mari la semnalul de oprire). Pe baza acestor date, autorii sugerează că ADHD+CD ar reprezinta o variantă a CD şi nu a ADHD.

Shue şi Douglas concluzionează că în cazul ADHD este vorba de o disfuncţIe frontală evidenţiată de un slab control atenţional şi inhibitor, slabă performanţă în rezolvarea de probleme, folosirea strategiilor şi sensibilitatea la feed-back.

Spre deosebire de acest punct de vedere, Russel Barkley (1997) consideră că deficitul fundamental în ADHD îl reprezintă inhibiţia comportamentală. Conform cu această ipoteză, inhibiţia comportamentală se referă la trei procese inter-relaţionate: a) inhibarea unui răspuns iniţial prepotent faţă de un eveniment, b) oprirea răspunsului aflat în desfăşurare, ceea ce alocă mai mult timp deciziei de a răspunde, şi c) protecţia în această perioadă de întârziere faţă de interferenţe (Barkley, 1997). Autorul afirmă că în decursul dezvoltării, cea mai stabilă componentă este cea comportamentală a controlului impulsului şi nu cea cognitivă a impulsivităţii. Argumentul lui Barkley este furnizat de cercetările pe copii mici care au evidenţiat o corelaţie pozitivă între rezistenţa la o tentaţie prezentă şi memoria de lucru spaţială. Această legătura existentă între inhibiţia comportamentală şi memoria de lucru rezultă şi din faptul că, după cum se cunoaşte în ADHD există un deficit de memorie de lucru, iar Ritalinul creşte performanţa la aceşti copii în sarcinile de memorie de lucru spaţială, dar reduce şi simptomatologia lor comportamentală. Metilfenidatul (Ritalin) reduce fluxul sangvin cerebral regional în dorsolateralul prefrontal şi în parietalul posterior în timpul derulării unei sarcini de memorie de lucru spaţială, şi concomitent se înregistrează o mai bună performanţă.

Ca şi atenţia, conceptul de “inhibiţie” este unul complex. Teste create să măsoare inhibiţia pot de fapt să evidenţieze aversiunea faţă de întârziere, dorinţa de a răspunde la o solicitare, abilitatea de a inhiba un răspuns aflat în derulare sau unul reflex, sau interferenţe de la nivelul memoriei de lucru. Natura “deficitului inhibitor” din ADHD şi relaţia sa cu atenţia şi alte componente ale funcţionării executive nu sunt încă clar lămurite.

Sumarizând, putem spune că în ADHD principalele deficite constau în atenţia executivă/memoria de lucru (în special în planificare, folosirea strategiilor, monitorizarea şi controlul distractorilor), inhibiţia motorie şi în inhibarea răspunsului faţă de recompense prezente.

Concluzii

Aşa cum am mai spus, există o anumită “linie de dezvoltare” între tulburările de comportament: majoritatea copiilor cu CD au un trecut de ODD, copiii cu ADHD+CD prezintă risc crescut de a dezvolta APD sau SUD, preadolescenţii impulsivi şi cu “pathological gambling” prezintă riscul de a dezvolta APD, etc. Să nu uităm că şi în cazul ADHD în sine există o linie de dezvoltare – subtipul Combinat fiind precedat de cel Hiperactiv/Impulsiv. De asemenea, rata ridicată de asociere între aceste tulburări, precum şi între ele şi cele de tip anxietate şi depresie (cel puţin după clasificarea DSM ) ne trimite spre o bază neurobiologică ce prezintă multe puncte comune.

Dacă analizăm criteriile diagnostice din DSM–IV pentru tulburările de comportament pomenite mai sus, putem observa că, în mare, avem parte de aceleaşi variabile denumite doar diferit. Spre exemplu, întâlnim: “îşi pierde uşor cumpătul”, “se ceartă deseori cu adulţii”, “este foarte uşor deranjat de alţii”, şi “se înfurie uşor şi este răzbunător” pentru ODD, pentru APD găsim “iritabilitate şi impulsivitate”, de asemenea “iritabilitate când i se cere, sau încearcă să renunţe la jocuri” la Pathological gambling, iar la ADHD – “deseori îi întrerupe pe alţii într-o conversaţie sau joc”. În toate cazurile putem infera acelaşi factor comun – un prag scăzut de toleranţă la frustrare. Sau, întâlnim: “deseori îi deranjează pe alţii în mod intenţionat” la ODD şi “deseori îi harţuieşte, ameninţă sau intimidează pe alţii” la CD. Ca factor comun putem infera – “agresivitatea”.

De asemenea, în multe cazuri întâlnim aceleaşi simptome – agresivitatea faţă de oameni, animale sau faţă de sine apare atât la ODD, cât şi la CD şi APD; nerespectarea regulilor sau cerinţelor – la ODD, CD, SUD şi APD; minciuna şi învinovăţirea altora pentru propriile greşeli – la ODD, APD, CD şi Pathological gambling; furtul – la CD, APD şi Pathological gambling; incapacitatea de a planifica şi organiza activitatea (mai ales o activitate susţinută) – la ADHD şi APD; iresponsabilitatea – la APD, SUD şi Pathological gambling.

Apoi, mulţi dintre termenii folosiţi în mod curent pentru a diagnostica  ADHD-ul nu sunt suficient de bine definiţi. De exemplu, în DSM-IV există criterii precum “nu reuşeşte să acorde atenţie detaliilor”, “uşor de distras de stimuli externi”, “dificultăţi în a-şi menţine atenţia asupra activităţii” sau “evită activităţile ce necesită efort mental susţinut”. Ambiguitatea acestor formulări lasă diagnosticul la îndemâna idiosincraziilor de interpretare ale clinicianului. În plus, sunt expuse separat, deşi ele nu sunt independente unul de altul, crescând şansa ca tulburarea să fie “supradiagnosticată”. Mai mult de atât, termenii se suprapun între ADHD şi alte tulburări, făcând diagnosticul diferenţial şi mai dificil. Spre exemplu, unul dintre criteriile pentru ADHD este “dificultăţi în organizarea activităţii”, în timp ce unul dintre criteriile pentru schizofrenie este “comportament puternic dezorganizat”. Totuşi este greu de afirmat că diferenţa principală dintre aceste două tulburări constă doar în gradul de “dezorganizare” (Karatekin, 2001). Este bine să ne aducem aminte că termenii folosiţi în criteriile diagnostice reflectă modul de gândire predominant în psihologia cognitivă şi clinică la momentul cînd s-a formulat criteriul respectiv. Criteriile pentru ADHD au fost influenţate de “teoria filtrelor atenţionale” care a dominat studiile privind atenţia din anii ’60 şi ’70, adică în anii când s-au formulat prima oară aceste criterii. După cum spune Karatekin (2001) “DSM-ul este asemeni unui site arheologic în care urmele unei civilizaţii s-au aşezat peste urmele alteia de-a lungul secolelor”. Termenul actual de “deficit atenţional/hiperactivitate” nu este satisfăcător. El ne sugerează că există un deficit de atenţie, în timp ce dificultatea fundamentală a persoanelor cu această tulburare constă în reglarea atenţiei în timp şi în lipsa unor recompense imediate, precum şi în integrarea scopurilor cu acţiunea, în găsirea şi implementarea strategiilor (Karatekin, 2001).

Conceptualizând tulburările comportamentale într-un cadru teoretic mai unitar, care să reflecte nivelul actual de cunoştinţe, făcând comparaţii mai directe între tipurile specifice de tulburări comportamentale, luând în considerare subtipurile ADHD pe baza similarităţilor în deficitul cognitiv fundamental, a variabilelor psihofiziologice şi neuroanatomice şi nu a unor descripţii fenomenologice imprecise, precum şi investigând consecinţele funcţionale ale diferitelor tipuri de deficite comportamentale în viaţa cotidiană, vom putea construi modele mai realiste ale acestor tulburări care să ne permită un diagnostic mai acurat.

Sursa: Defectologie si logopedie

Acasa – locul care adună sufletele la un loc

Acasă este, locul acela de taină care se clădește si creste odata cu familia….familia din toate dimensiunile şi timpurile.

E randuiala în care vatra se sfinteste mai întâi, ca să fie spre îndestularea şi înmulțirea pâinii şi a iubirii din şi prin rădăcinile sale.
E spatiul din care şi spre care converg gândurile şi simţirile întregii familii, în orice vremuri ori vremi ale fiinţei venite spre fiinţare.
E timpul primei rugaciuni spre binecuvântarea materiei în trup şi a ultimei împărtăşanii, ca spaţiu al întalnirii în marea Creaţie.
Acasă este locul care adună sufletele la un loc….toate sufletele familiei din toate buclele timp în spatiile devenirii.
Este vie în alcătuirile sale minunate de conectare la sacrul fiinţării.

Acasa e momentul in care toate gândurile tac şi mă adâncesc în pacea inimii oriunde m-aş afla…ştiind că ceea ce mă leagă de existenţă este înseși existența în sine.

Unde se află casa familiei tale?
Unde te afli tu în spatiul acestei case ?
Ce înseamnă ,,acasa” pentru sufletul tau?  

Liana Şut ( Conectarea la rădăcini)

Ţi-ar mai plăcea:

Amintirile bunicului
Medicamente in loc de cunoastere
O poveste despre lumină (Scrisoare pentru când vei veni)
Sin astria

O viată împlinită

Care este atunci semnificația vieții?

Semnificația vieții este viața însăși și nimic mai mult. Viața care este gestionată adecvat este semnificativă. O experimentăm ca fiind lipsită de sens doar atunci când eșuăm în a ne confrunta cu ea așa cum este. Semnificația vieții depinde în fiecare măsură de ceea ce individul face cu ceea ce i s-a dat.

 Și ce este o viață împlinită?

O viață împlinită, dacă ar fi să o numim așa, este cea în care eu mă simt în rezonanță cu realitatea așa cum este- dacă mă simt în rezonanță cu părinții mei așa cum sunt, cu strămoșii mei așa cum sunt, cu acea cultură în care trăiesc așa cum este, cu destinul meu așa cum este, și de asemenea cu piedicile mele așa cum sunt, și cu oportunitățile pe care le am.

Cine ascultă ce spuneți ar putea crede că individul nu are nici o șansă să schimbe ceva legat de situația lui și prin urmare nu are sens să încerce.

Situația conține în ea și germenele evoluției.  Dacă observ asta și am încredere în mișcarea care se dezvoltă, atunci situația mea mă va putea face să evoluez.

Dar uneori se spune: există o cale predestinată pentru fiecare. Cum aș putea să-mi găsesc propria cale interioară?

 Oricine simte că are o misiune specială și o abilitate anume. Cineva ar spune că fiecare individ cântă pe propria lui frecvență. Ne simțim bine și împliniți atunci când suntem capabili să o facem. Descoperirea propriei noastre frecvențe nu este simplă, cu siguranță există soluții. Uneori, când încercăm să dobândim ceva ce ne dorim, întâmpinăm obstacole. Atunci este nevoie să ne oprim și să ne reorientăm, până când calea potrivită ne devine clară.

 Aceeași întrebare din nou: cum ajung să iau decizia corectă?

Ceea ce este corect se întâmplă. Înțelepciunea nu este altceva decât abilitatea de a vedea ce este posibil și potrivit pentru mine. Uneori se referă la abilitatea de a vedea ceea ce este și ce nu este potrivit pentru alții. Când cineva își imaginează o situație și încearcă să vadă unde este forța și ce este potrivit, asta duce la slăbiciune și asta nu este ceva just.

Dar uneori avem dorințe și temeri. Temerile ne slăbesc deși au legătură cu ceva just pentru noi, iar dorințele ne duc în direcții care nu pot să nu fie juste.

Acest tip de temere sau dorință nu izvorăște din suflet. Dacă cineva este în rezonanță, nu are dorințe. Este mulțumit cu ceea ce este. Deci, atunci când cineva este în rezonanță, poate îndura inclusiv o situație foarte dificilă, în timp ce o situație fericită poate fi tratată ca nefiind mai mult decât ceva normal.

 ”Un val, un ocean”  Bert Hellinger- părintele metodei constelațiilor familiale

Respectati frica, adresati-vă ei si împuterniciti copilul

Frica – de zgomote puternice, monștri, animale periculoase, străini sau alte obiecte și evenimente – este o parte naturală a copilăriei.  Frica este stresantă atât pentru copii, cât și pentru părinți, însă nu ar trebui să fie redusă la minimum. O parte a dezvoltării normale, fiind frică, este un semn că ea devine conștientă . Din fericire, cele mai multe temeri ajung la stadii previzibile și, cu o anumită înțelegere, vă puteți ajuta copilul să-și navigheze temerile și să meargă mai încrezător în copilărie.

Primele temeri ale bebelușilor
Nou-născuții au două temeri: zgomote puternice și căderi. Creierul si sistemul nervos al bebelușilor se dezvoltă rapid in primii doi ani de viata, chiar dacă se nasc cu sisteme nervoase foarte imature „, aceasta înseamnând că nu pot interpreta sau manipula anumite intrări senzoriale – cum ar fi zgomotele puternice sau senzația de cădere”. Pe măsură ce sistemul nervos se maturizează și se concentrează asupra împrejurimilor sale, apar noi temeri, iar la 8-10 luni, conceptul de „permanență a obiectului” intră în joc.  Deci, când mama sau tata ies din cameră, copilul se întreabă unde au mers și când se întorc”.

Anxietate de separare
Anxietatea de separare, este un semn bun, atunci când copilul se îngrijorează de oricine altcineva decât de îngrijitorii săi primari. Inseamna ca bebelusul incepe sa inteleagă diferenta dintre fețe familiare si nefamiliare . Deși este o parte sănătoasă a dezvoltării, separarea și anxietatea de separare sunt deosebit de frustrante pentru părinți – și este un ciclu dur. Nu numai că copilul simte frică pentru dispariția părintelui, dar se teme și de îngrijitorul cu care rămâne în lipsa părintelui.

Eliminarea anxietății de separare
Pentru a ajuta copilul să proceseze separarea, jucați jocul ,,de-a v-ati ascunselea” de multe ori, așa că va înțelege că sunteți încă acolo, chiar dacă nu vă poate vedea fața. Apoi, practicând plecarea din cameră , așteptați un minut înainte de a vă întoarce. Când sunteți gata să vă reîntoarceți la îndatoririle dinainte de sarcină, ori la serviciu, începeți să părăsiți copilul lăsându-l mai întâi cu soțul, apoi cu o rudă apropiată sau cu o prietenă și, în cele din urmă, cu un babysitter. Bebelusul ar trebui să înceapă să vadă acea persoană ca membru al familiei și va fi fericit să rămână cu ea când trebuie să plece. Începeți cu scurte perioade de separare,  o jumătate de oră, treptat crescând timpul departe de el în mai multe săptămâni.

Indiferent ce faceți, atunci când părăsiți un copil cu  anxietate, nu vă purtați doar în fugă. Dacă îl lăsați fără să vă luați la revedere, copilul dvs. va avea un șoc atunci când vă va căuta și va constata că ați plecat. Pentru a-i insufla încredere spune-i,” Eu plec in acest moment, te iubesc „.

Teama de zgomote, animale și întuneric
Împreună cu primii pași ai copilului în jurul vârstei de un an vine nevoia crescândă de independență și control asupra mediului înconjurător. Și asta înseamnă că lucrurile dincolo de controlul lor,  îl pot speria- cum ar fi lătratul câinilor , zgomotul produs de apa de la toaletele cu spălare automată sau tunetul.

Până la vârsta de 2 ani, imaginația copilului este fulminantă, imaginându-și lucrurile pe care nu le poate vedea, ceea ce deschide ușa pentru a se teme de întuneric și de monștri. Părinții s-ar putea confrunta cu un copil de 2 ani care dormea ​​foarte bine, dar care  se confruntă cu dificultăți de a se calma, sau se trezește și cere să intre în camera părinților în mijlocul nopții . Încercați să aflați de ce îi este copilului frică și care este acel lucru care il  va ajuta să depășească aceste temeri. (poti lăsa copilul să doarmă în pat cu tine, ori, poți să rămâi în camera copilului tău o vreme să-l liniștești, discutând calm și suportiv )

Părinții este nevoie să stabilescă rutine de noapte calmante și să folosească povești de culcare pline de calm și bună dispoziție. Ajutați-i sa nu vada noaptea ca pe un timp stresant , fiți alături de ei și însoțiți-le temerile cu calm și acceptare, astfel încât ei să știe că nu trebuie să îndure toate aceste emoții singuri.

Temerile de creaturi
Cheia este de a-i ajuta pe copii să se simtă împuterniciți, cu cât le dai mai multă putere pentru a le permite să se simtă în controlul lumii lor, cu atât vor face mai bine. Ajută-l să exploreze. Găsiti împreună modalități de a face cunostințăcu acele creaturi care-l înspaimântă prin intermediul cărților si filmuletelor.

Asigurați-vă că respectați sentimentele lor, chiar dacă, în calitate de adult, nu puteți vedea vreun motiv să vă fie frică. Cel mai bun mod de a determina un copil sa te asculte si sa-l inveti sa depaseasca orice emoții puternice este sa-i spui ca este bine sa ai emoții, și să-l asiguri de asemenea, că și părinții le simt, în anumite momente.

Teama sau fobia?
În timp ce temerile sunt o parte naturală a copilăriei, când pot trece linia și  să devină o adevărată fobie?  Fobiile originale din copilărie sunt extrem de rare, deoarece o fobie este considerată o frică irațională. Și, deși temerile celor mai mulți copii sunt ceea ce considerăm „irațional”, dat fiind o perspectivă a adulților, din punctul de vedere al copilului, ele sunt foarte rezonabile. La urma urmei, putem ști, logic, că nu vom coborî în canalul de scurgere, dar imaginația unui copil ar putea spune altfel.

Temerile care pot fi etichetate ca fobii la adulți (cum ar fi frica de întuneric, zgomote puternice sau chiar scăldat) nu sunt considerate adevărate fobii la copii. Ați putea numi aceste fobii copil, dar acestea sunt normale din punct de vedere al dezvoltării – nu ca fobiile adulților .

Pentru acele fobii normale din copilarie, parintii pot ajuta treptat pe copiii lor sa devina obisnuiti cu lucrurile, aratandu-le cum sa interactioneze usor cu ceea ce se tem .  Unii copii au o anxietate reală raportată la zgomote, mulțimi, străini și întuneric, însă nu este o fobie și puteți colabora pentru a elimina această teamă – împiedicându-o astfel să devină o adevărată fobie în viitor.

Este de mare folos să vă analizați propriile credințe legate de frică existente în familie, în acest fel veți avea o perspectivă asupra introiecților pe care copilul ,,le-a moștenit” și care îi influențează reacțiile în anumite circumstanțe.

Respectați frica, adresați-vă ei și împuterniciți copilul!

 

Memoria de lucru (Working Memory), limbajul si citirea

„Ai nevoie de memorie pentru a urmări fluxul de conversației”

       Conceptul de memorie de lucru pune accentul pe interlaţia dintre reţinerea tranzitorie a informaţiei şi activitatea de procesare concurentă.„

Abordări fracţionate ale memoriei de lucru – Modelul multicomponenţial

Din 1974 s-a dezvoltat o teorie mai elaborată a memoriei de scurtă durată, care este în curs de validare din punct de vedere empiric (Milton, 2008). Baddley şi Hitch (1974) au dezvoltat ideea memoriei de lucru (ML) în termeni de memorie de scurtă durată (MSD) (Milton, 2008). Au definit ML ca fiind „sistem pentru menţinerea temporară şi manipularea informaţiei în timpul realizării unei game de sarcini cognitive cum ar fi comprehensiunea, învăţarea şi gândirea. Prima variantă a modelului multicomponenţial cuprindea trei aspecte a ML: bucla fonologică, schiţa vizuospaţială şi o parte central-executivă, care controlează celelalte două subsisteme considerate sisteme subordonate.

Modelul lui Baddley este ierarhizat, cu sistemul executiv central ca factor dominant care controlează toate subcomponentele.  Executivul central ca şi componentă a modelului tripartit a fost iniţial prezentat ca fiind identic cu componenta SAS (Sistem Atenţional de Supervizare) a modelului atenţional a lui Shallice (1988). Considerat iniţial ca fiind o funcţie unitară a executivului, pe baza datelor oferite de studiile recente această funcţie a fost divizată. Funcţiile executive identificate şi incluse în model sunt: atenţia focusată, atenţia divizată şi capacitatea de reorientare a atenţiei (Miyake & Shah, 1999).

Ce este memoria de lucru?

Termenul “memorie de lucru” reprezinta capacitatea de a retine provizoriu mai multe fapte si ganduri, in timp ce rezolvi o problema sau indeplinesti o sarcina. Cercetarea lui Baddeley a scos la iveala existenta unui sistem nervos “director central” situat in partea frontala a creierului responsabil de prelucrarea informatiei din “memoria de lucru.” El a inventat termenul “lant articulatoriu” (articulatory loop) pentru procesul de repetitie verbala rapida a informatiei ce urmeaza a fi reamintita, care ajuta in mare masura mentinerea ei in memoria de lucru. Memoria pe termen scurt retine informatia in minte doar pentru cateva secunde dupa ce este prelucrata. Memoria pe termen lung este ceea ce ramane stocat permanent din informatia prelucrata.

Memoria de lucru este o un sistem de memorie intermediar si activ in ariile prelucratoare ale creierului. Este un sistem important al memoriei si unul pe care cei mai multi dintre noi il folosesc zilnic.

Limbajul, invatarea si memoria de lucru

Slabiciunile memoriei de lucru afecteaza totusi multi copii de varsta scolara si adulti. Memoria de lucru este ceruta pentru a intelege limbajul vorbit; pentru a intelege ceea ce este citit; pentru a scrie propozitii, paragrafe si povestiri; pentru a rezolva probleme si pentru a efectua operatii de matematica. Cercetarile facute asupra copiilor cu intarzieri in limbaj, cum sunt copiii care-si dezvolta limbajul mult mai tarziu decat norma dar care au inteligenta nonverbala normala, demonstreaza ca acestia au probleme cu memoria de lucru. Despre ei se spune ca au deficiente specifice de limbaj [specific language impairment (SLI)] si au riscul de a avea dizabilitati de citire. Cercetarile au aratat de asemenea ca copiii intre 4 si 6 ani cu SLI si capacitate limitata a memoriei de lucru, au intarzieri in dezvoltarea limbajului.

Dezvoltarea sintactica a copiilor este afectata de memoria de lucru. Sintaxa se refera la ordonarea cuvintelor in propozitii care contribuie la inteles. Diferenta intre urmatoarele propozitii, “ Cainele musca copilul” si Copilul musca cainele” este datorata ordinii cuvintelor, sau sintaxei fiecareia. Cercetari facute asupra copiilor cu probleme de citire arata ca ei au probleme de intelegere sintactica legate de capacitatea memoriei de lucru. In clasa, elevii cu capacitate limitata a memoriei de lucru pot sa nu mai ascute pe cei care introduc concepte si cuvinte noi. In populatia de adolescenti si a studentilor, multe studii au evidentiat probleme cu luarea notitelor si intelegerea celor citite in raport de limitarile memoriei de lucru. Studiile asupra adultilor cu dizabilitati de citire arata de asemenea ca acestia au deficite ale memoriei de lucru. Memoria de lucru joaca un rol important si in matematica. Cand un copil efectueaza o pagina de operatii cu o singura unitate, cu schimbarea randurilor de operatii de adunare cu cele de scadere, memoria de lucru este aceea care-l ajuta pe copil sa-si aminteasca sa adune sau sa scada intregul rand. Copiii folosesc o forma de memorie de lucru denumita memorie seriala, cand socotesc prajiturile de pe o farfurie, pentru a sti cate au mai ramas pentru a doua zi la pranz. A-ti aminti sa nu pui la socoteala mai mult decat o data fiecare prajitura este o functie a memoriei seriale. Adultii folosesc memoria de lucru cand retin pretul total al cumparaturilor intr-un cos al mintii, ca si cum fiecare item s-ar adauga, astfel incat sa nu depaseasca o suma proposa. Intelegerea propozitiilor se sprijina in mare parte pe memoria de lucru adecvata. De exemplu, memoria de lucru este ceruta pentru a intelege propozitiile cu structura complexa precum “Clownul care imbratiseaza baiatul saruta fata.” Ne ajuta sa intelegem propozitiile lungi, “ Rezolvati oricare alta problema de pe pagina cincisprezece si toate problemele de pe pagina saisprezece inainte de a verifica raspunsurile de la sfarsitul cartii .” Folosim memoria de lucru cand pastrarea ordinii cuvintelor (sintaxei) este importanta pentru a intelege corect o propozitie precum: “ Mingea baiatului si nu a fetei era cea murdara.” Memoria de lucru permite ascultatorului sa retina informatia verbala in minte destul timp pentru a da sens succesiunii de cuvinte, pentru a le prelucra pentru un stocaj pe termen lung si pentru a rezolva sarcinile verbale ale problemelor.

Automatism

Cu exercitii repetate si extensive de prelucrare a informatiei anumite sarcini solicita mai putin efort si devin automate. Exemple sunt invatarea numelor literelor alfabetului, exercitii de adunare si tabla inmultirii si vocabularele cu cuvinte vizuale (sight word vocabularies). Cand aceste deprinderi devin automate, creierul este eliberat pentru a prelucra unitati individuale de informatie. Aceasta permite creierului sa efectueze si rezolvari de probleme mai complexe. Se imbunatateste de asemenea eficienta sistemului memoriei de lucru. Unele cercetari au evidentiatca sporirea capacitatii de procesare sau de lucru a memoriei din creierul unui adult este rezultatul unei automatiazari mai mari. Pentru copiii cu probleme de procesare auditiva, capacitatea memoriei de lucru sufera de asemeni. Intelegerea limbajului vorbit pentru acesti copii nu este pe deplin automatizata. Ei trebuie sa cheltuiasca atat de multa energie sa prelucreze fiecare cuvant – sunet dupa sunet -incat intelegerea limbajului sufera. Intelegerea citirii este foarte legata de capacitatea memoriei de lucru. Copiii care au probleme de intelegere a citirii constituie o preocupare pentru parinti si educatori. Unii dintre ei au probleme de intelegere deoarece se lupta cand rostesc cuvintele cu glas tare, silaba dupa silaba, de la o pagina la alta. Altii poate nu au dezvoltat un vocabular vizual adecvat. Copiii cu o dezvoltare saraca a vocabularului risca de asemeni sa aiba probleme de intelegere a ceea ce citesc. Totusi, exista multi adulti care pot pronunta corect cuvintele, au un vocabular bine dezvoltat si pot citi propozitiile fluent, dar care nu-si amintesc sau care nu inteleg ceea ce citesc. Ei au o capacitate limitata a memoriei de lucru care impiedica ca ceea ce este scris sa aibe inteles.Unul din punctele forte ale modelului memoriei de lucru fracţionate este furnizarea unui mecanism de învăţare pe termen lung a reprezentărilor fonologice care ar putea sta la baza dezvoltării limbajului.

Abordări integrate ale memoriei de lucru – Modelul unitar  Interacţiunile sau trocurile de resurse dintre stocarea şi procesarea informaţiilor sunt caracteristica centrală a unei tradiţii alternative în cercetarea memoriei de lucru, şi anume ceeace adesea se numeşte model ”unitar”de memorie de lucru sau ”integrat” (Miyake şi Shah, 1999).  În ceea ce priveşte capacitatea memoriei de lucru, o sinteză a abordărilor teoretice şi empirice în domeniu (Balazsi, 2007), permite identificarea a două tipuri mari de modele: modele care explică performanţa memoriei de lucru pe baza unor factori specifici, în funcţie de stimulul utilizat – Modelul eficienţei procesării (Daneman şi Carpenter, 1980) şi Modelul resurselor specifice (Just şi Carpenter, 1992) şi modele care explică performanţa memoriei de lucru pe baza unor mecanisme generale, care afectează procesarea indiferent de stimulul utilizat – Modelul eficienţei schimbării sarcinii (Towse şi Hitch, 1995), Modelul eficienţei proceselor de inhibiţie (Hasher şi Zacks, 1988), Modelul resurselor generale (Engle, Cantor şi Carullo, 1992) şi Modelul controlului atenţional (Conway şi Engle, 1994).

Abilitatea de citire se află în strânsă corelaţie atât cu memoria de scurtă durată cât şi cu memoria de lungă durată şi de lucru. Decodificarea unui text citit este legată de memoria fonologică de scurtă durată şi de memoria verbală de lucru în timp ce înţelegerea unui text citit este în primul rând legată de memoria verbală de lucru, memoria de lucru executivă şi de memoria de lungă durată. Durata memoriei de lucru verbale (reading span), la care i se mai spune şi durată complexă, corelează puternic cu abilităţile de citire ale copiilor (De Jong, 2006; Hulme & Mackenzie, 1992).  Daneman şi Carpenter (1987) au creat un test al memoriei verbale de lucru numit perioadă de citire/anvergura citirii (reading span) în care sarcina subiecţilor este să-şi amintească, în ordine, ultimul cuvânt al fiecărei 3 până la 7 propoziţii citite cu voce tare. Numărul de cuvinte amintite reprezintă capacitatea de stocare reziduală a memoriei de lucru. Daneman şi Carpenter (1987) au arătat că probele de tip reading span (perioadă de citire) au corelaţii înalte cu înţelegerea cititului în contrast cu măsurile perioadei simple (simple span) care foloseşte în primul rând memoria fonologică de scurtă durată.

Memoria de lucru si citirea

Cum interfereaza problemele de memorie cu intelegerea celor citite? Intelegerea unui text este o pricepere complexa care solicita activarea simultana a multor procese diferite ale creierului. Cand este citit un cuvant, cititorul trebuie sa recunoasca configuratia vizuala a literelor, ordinea literelor si trebuie sa se angajeze in segmentare (spargerea cuvantului in sunete individuale). Apoi, cand sunt retinute in memoria de lucru, fonemele (sunetele literelor) trebuie sa fie sintetizate si amestecate, pentru a forma cuvinte recognoscibile. Pentru a intelege propozitiile, sunt necesare mai multe priceperi. Cititorul nu trebuie doar sa decodifice cuvintele, ci sa si inteleaga sintaxa, sa retina secventele cuvintelor, sa foloseasca indicatorii contextuali si sa aiba cunostinte adecvate de vocabular. Toate acestea trebuie realizate imediat pentru ca propozitiile sa fie intelese. In acelasi timp, propozitiile trebuie sa fie retinute in memoria de lucru si integrate una in alta. Fiecare propozitie este citita, inteleasa, asociata si integrata cu cea precedenta si asa mai departe. In cele din urma, este citit fiecare paragraf si cititorul continua. La sfarsitul capitolului, atat detaliile cat si ideea principala trebuie sa fie retinute in memoria de lucru. Cu alte cuvinte, cititorul poate sa retina faptele izolate dar sa nu stie succesiunea evenimentelor, sau sa nu inteleaga ideea principala. Cei mai multi dintre noi iau capacitatea memoriei de lucru ca de la sine inteleasa. Folosim aceasta functie importanta a memoriei toata ziua cand vorbim, ascultam sau cu deosebire cand citim. Pentru multi copii si adulti care au dificultati cu memoria de lucru, citirea poate fi ceva ce ei evita. Acestia sunt deseori copiii din scoala care pot citi dar nu le place sa citeasca. Ei au dificultati sa repovesteasca ceva cu propriile lor cuvinte. Chiar si copiii foarte destepti pot sa esueze la scoala sau sa se lupte sa tina pasul, datorita limitarilor din memoria de lucru. Pentru ei, cititul este o activitate necesara dar cu siguranta nu una in care sa se angajeze usor. Din aceasta cauza, in parte, ei aleg povestiri scurte din reviste si prefea varianta video a cartilor clasice decat lectura lor. Problemele de mai sus pot sa nu fie atat de evidente.

Deci, care sunt alti indicatori ai problemelor cu memoria de lucru?

Cum ar putea un parinte sau un profesor sa inceapa sa intelega ca aceste probleme exista? Unele dintre semnale care ar putea indica prezenta problemelor memoriei de lucru sunt:

a) tulburare in urmarirea instructiunilor lungi,

b) probleme in intelegerea frazelor orale lungi,

c) dificultate in mentinerea conversatiei asupra unui subiect,

d) dificultate la problemele cu multe etape,

e) probleme de intelegere a celor citite sau

f) probleme de memorie.

Este important sa se determine daca exista limitari ale memoriei de lucru asa incat sa fie implementate masuri corespunzatoare de interventie.

Bibliografie:

Working Memory, Language and Reading. May 2000 by Maxine L. Young.