Rezultatele ulterioare ale Dr. Gottman s-ar putea să nu pară atât de intuitive: dacă obiectivul tău este să ajungi la o stare de compromis, trebuie să te concentrezi mai întâi pe tine. Definiți-vă nevoile de bază în zona problemelor dvs., nu renunțați la ceea ce considerați că este absolut esențial și înțelegeți că trebuie să fiți dispus să acceptați influența. Sfatul său, bazat pe cercetări de peste patru decenii, este următorul:
Nu uitați, puteți fi influențat doar dacă acceptați influența. Compromisul nu se simte niciodată perfect. Toată lumea câștigă ceva și toată lumea pierde ceva. Important este să te simți înțeles, respectat și onorat în visele tale.
Dacă simți că aceasta este o comandă incredibil de înaltă, nu ești singur. Din fericire, următorul exercițiu poate fi de confort. Prezentat în atelierul de cupluri pe care Dr. Gottman îl prezintă împreună cu soția și colaboratorul său, Dr. Julie Gottman, acest exercițiu vă va ajuta pe dvs. și pe partenerul dvs. să faceți pas către problemele pe care le confruntați permanent în relația dvs. Sperăm că va oferi o primire ușoară în acest prim pas critic spre ușurarea multor stresuri ale conflictului:
Arta compromisului
Pasul 1: Luați în considerare o zonă de conflict în care dvs. și partenerul dvs. ați rămas blocați într-un blocaj perpetuu. Desenați două ovale, unul în interiorul celuilalt. Cea din interior este zona dvs. inflexibilă, iar cea din exterior este zona dvs. flexibilă.
Pasul 2: Gândiți-vă la ovalul interior care conține ideile, nevoile și valorile pe care nu le puteți compromite absolut, iar ovalul exterioar care conține ideile, nevoile și valorile cu care vă simțiți mai flexibili în acest domeniu. Alcătuiți două liste.
Pasul 3: Discutați pe baza următoarelor întrebări cu partenerul dvs., în modul în care vă simțiți cel mai confortabil și mai natural:
-Poți să mă ajuți să înțeleg de ce nevoile sau valorile tale „inflexibile” sunt atât de importante pentru tine?
-Care sunt sentimentele tale călăuzitoare aici?
-Ce sentimente și obiective avem în comun? Cum ar putea fi îndeplinite aceste obiective?
-Ajută-mă să înțeleg zonele tale flexibile. Să vedem care dintre ele ne sunt comune.
-Cum te pot ajuta să îţi satisfaci nevoile de bază?
-La ce compromis temporar putem ajunge în această problemă?
Proiectaţi ca o activitate pentru voi doi, acest exercițiu nu trebuie abordat în mijlocul unei discuții stresante. Acesta va fi cel mai util dacă este întreprins în timp ce simţiţi amândoi o stare de pace, poate seara sau în weekend, pentru aproximativ treizeci de minute. Amintiți-vă, această activitate nu este o pastilă magică pe care cei doi o puteți lua, problemele voastre dispărând pentru totdeauna!
Este începutul unei serii de discuții lungi, oneste, roditoare și pline de satisfacție.
Dacă toate acestea se simt încă intimidante, nu vă descurajați. Probabil înseamnă că acest lucru este important pentru tine.
Și aceasta este cea mai mare putere a ta – motivația de a depăși aceste dificultăți foarte reale. În spusele Virginiei Woolf, „Nu puteți găsi pace evitând viața.”
Diferențele dintre noi toți sunt foarte reale. Amintiți-vă, cei care iubim pe cineva avem un adevărat cadou – văzând frumusețea unică a celui pe care îl iubim, în toate punctele sale forte dar și a slăbiciunilor, prin complexitățile și profunzimile noastre, împărtășim voința de a construi punți sufleteşti durabile.
„Secretul reuşitelor în viaţă nu este să nu cazi, ci de câte ori te poţi ridica.” Nelson Mandela
Unii copii se pot concentra atât de mult asupra unei activităţi, încât par cu totul rupţi de ceea ce se petrece în jurul lor. Este posibil ca nici măcar să nu audă când le vorbiţi. Alţi copii sunt cu ușurinţă întrerupţi din activităţile lor chiar și de cea mai neînsemnată interventţie. Pentru ca unui copil cu atenţia labilă să-i fie mai ușor să înveţe sau să rămână concentrat asupra activităţii pe care o are, este important să aranjaţi camera de joacă în așa fel încât activităţile liniștite, precum puzzle sau alte jocuri a căror realizare cere focaliza atenţiei, să fie separate de alte activităţi mai zgomotoase. Simţământul de a fi reușit să ducă la bun sfârșit o anumită însărcinare este important pentru toţi copiii. Simplul fapt de a avea un părinte în preajmă, sau care să stea alături de el, îl poate ajuta pe acest tip de copil să se concentreze mai ușor asupra activităţii sale. Ar trebui, de asemenea, să faci tot posibilul ca să limitezi factorii care i-ar putea distrage sau abate atenţia.
De exemplu, închide televizorul sau încetează să vorbești la telefon, atunci când copilul încearcă să se concentreze. Nu va fi niciodată posibil să elimini toţi factorii de distragere a atenţiei care ar putea acţiona asupra unei persoane. De aceea, ar trebui să-l ajuţi pe copil să înveţe să-și ducă treburile la bun sfârșit, chiar dacă intervin anumite întreruperi. Aceasta este o caracteristică foarte importantă pentru ca un copil să își rezolve problemele și să realizeze proiecte dificile. Dacă unui copil îi place o anumită activitate și capătă un simţământ de satisfacţie când duce acel lucru la bun sfârșit, treptat va învăţa să reziste factorilor care îi distrag atenţia, pentru a realiza ceea ce și-a propus.
Poţi ajuta pe copii să-și dezvolte perseverenţa în următoarele moduri:
1 .Organizează programul zilnic, astfel încât copilul să aibă suficient timp pentru a finaliza o activitate fără să se streseze.
2. Plănuiește proiecte care pot fi realizate într-un timp scurt –de obicei nu mai mult de o zi.
3. Oferă-i copilului o motivaţie sau un stimulent pentru a duce la bun sfârșit o însărcinare sau un proiect. De exemplu: „Va fi o surpriză plăcută pentru bunica!” „Va arăta splendid pe peretele din camera ta.” „Vei fi foarte bucuros când vei reuși să termini.” „Poţi să-i arăţi lui tati ce ai realizat.”
4. Comunică-i copilului activitatea care va urma imediat după ce-și va încheia lucrarea. De exemplu: „Trebuie să termini, pentru că vom pleca în oraș și avem nevoie de timp să punem lucrurile la loc”.
5.Încurajează-l: „Dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici”. „Este aproape gata.” „Încă o piesă și ai terminat.”
6. Spune-i că înţelegi ce simte. De exemplu: „Știu că este greu, dar pot să te ajut dacă vrei”. „Știu că nu vrei să mai continui, dar îi vei face tatei o bucurie!” „Știu că durează mult, dar ești aproape gata.” „Știu că nu-ţi place să faci ordine și să strângi jucăriile, dar este timpul să mergem la cumpărături.” „Cred că te-ai straduit mult ca să ajungi până aici.”
7. Probabil că va trebui să-i explici copilului că „unele lucruri le facem nu pentru că vrem, ci pentru că sunt spre binele nostru sau pentru că trebuie făcute: ,, Este bine să înveţi să duci lucrurile începute la bun sfârșit.”
8. Încearcă să faci un joc pe baza lucrului terminat. De exemplu: „Va fi o surpriză să vedem ce va ieși de aici, când vei termina”.„Cum va arăta, oare, când va fi gata?”
9. Recompensează-l când termină. De exemplu: „Se pare că ești fericit pentru ceea ce ai realizat”. „Sunt fericită când duci la bun sfârșit ce începi.” „Hai să punem desenul la panoul de perete.”
10. Ajută-l să găsească succesul, la început, în lucruri simple. Înlocuiește materialele atunci când copilul simte că nu poate, pentru că ceea ce încearcă să facă este prea dificil.
11. Nu-l presa să termine absolut orice lucru pe care-l încearcă. Este important să înveţe să ducă lucrurile la bun sfârșit pentru simţătmântul de împlinire pe care i-l oferă aceasta, și nu ca să îţi facă ţie plăcere. Un mic ajutor, oferit la timpul potrivit, îl poate ajuta pe copil să treacă peste o dificultate care îl descurajează, iar satisfacţia pe care o va avea văzând misiunea îndeplinită și lucrul încheiat îl va stimula să se străduiască mai mult.
Vorbind despre perseverenţă, iată un motto care merită ţinut minte:
„Un singur lucru, făcut o dată și bine, este un lucru foarte bun; o poate spune oricine.
Lucrează cu puterea și voinţa toată; lucrurile făcute pe jumătate nu sunt bine făcute niciodată.”
Găseşte-ţi o poziţie confortabilă şi interiorizează-te. Poţi ţine ochii deschişi sau închişi.
Pasul 1: Focalizează-ţi atenţia asupra unei probleme în legătură cu care îţi doreşti să te simţi mai bine. Conştientizează ceea ce simţi în momentul de faţă. Sentimentul nu trebuie să fie neapărat foarte puternic. Acceptă ceea ce simţi şi manifestă plenar acest sentiment. Probabil că aceste instrucţiuni ţi se par simpliste, dar aşa şi trebuie să fie. Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc prin gândurile, imaginile şi poveştile lor legate de trecut sau de viitor, dar nu sunt conştienţi de ceea ce simt în momentul de faţă. Singurul moment în care putem face ceva în legătură cu ceea ce simţim (sau în orice altă privinţă, de pildă în legătură cu viaţa noastră), este MOMENTUL PREZENT. Prin urmare, nu trebuie să aştepţi ca o emoţie să devină foarte puternică pentru a te elibera de ea. De fapt, chiar şi starea de gol interior, de amorţeală sau de deconectare reprezintă un sentiment de care ne putem elibera la fel de uşor ca şi de emoţiile puternice, pe care le recunoaştem imediat. Fă ceea ce îţi stă în puteri. Cu cât vei lucra mai mult cu acest proces, cu atât mai uşor îţi va fi să identifici ce simţi.
Pasul 2: Pune-ţi una din următoarele trei întrebări: Mă pot elibera de acest sentiment? Pot accepta în mod neutru acest sentiment? Pot accepta cu bucurie acest sentiment? Aceste întrebări nu fac altceva decât să îţi clarifice dacă este posibil să faci acţiunile pe care le presupun. Prin urmare, atât răspunsul afirmativ cât şi cel negativ sunt la fel de acceptabile. Cu alte cuvinte, te poţi elibera de o emoţie chiar dacă răspunzi negativ la întrebări. Răspunde aşadar la întrebarea pe care ţi-ai pus-o fără să te gândeşti prea mult la ea, fără să despici firul în patru şi fără să intri într-o dezbatere internă legată de consecinţe şi de cum este mai bine să procedezi. Toate întrebările folosite în timpul acestui proces sunt în mod deliberat foarte simple. Ele nu sunt importante în sine, ci sunt concepute cu scopul de a te orienta către experienţa detaşării, adică a refuzului de a te mai crampona de emoţia respectivă. Indiferent ce răspuns ai dat la întrebarea de la Pasul 2, treci la Pasul 3.
Pasul 3: Indiferent pe care din cele trei întrebări de mai sus ţi-ai pus-o, pune-ţi acum următoarea întrebare: „Sunt eu dispus să fac acest lucru?” Şi de această dată, fereşte-te de dezbateri interne prelungite şi inutile. Aminteşte-ţi că faci acest proces pentru tine, cu scopul de a câştiga mai multă libertate interioară şi o claritate mai mare. Nu contează dacă ceea ce simţi este justificat, dacă ai dreptate sau dacă ai simţit în acest fel foarte mult timp. Dacă răspunsul este negativ sau dacă nu eşti sigur, întreabă-te: „Ce prefer?Să trăiesc acest sentiment sau să mă eliberez de el?” Chiar dacă răspunsul este şi de această dată negativ, continuă cu Pasul 4.
Pasul 4:Pune-ţi următoarea întrebare, la fel de simplă ca şi cele de dinainte: „Când?” Practic, aceasta reprezintă o invitaţie să te eliberezi ACUM. Este posibil ca procesul de eliberare să se declanşeze pe loc şi cu uşurinţă. Îţi reamintesc în această direcţie că eliberarea este o decizie pe care o poţi lua oricând doreşti.
Pasul 5: Repetă paşii precedenţi până când te simţi eliberat de respectivul sentiment. Este destul de probabil că te vei elibera puţin câte puţin la fiecare pas al procesului. La început, rezultatele ţi se vor părea extrem de subtile, dar dacă vei persevera, vei începe să le recunoşti din ce în ce mai uşor. Este la fel de posibil să descoperi că ai straturi succesive de sentimente legate de un subiect particular, dar cele de care te-ai eliberat nu se vor mai întoarce să te bântuie!
“Alegand iubirea, gandurile tale devin pozitive.Gandurile sunt mai puternice decat actiunea, sunt initiatorul ei.” (Lester Levenson)
Una din principalele modalităţi prin care ne creăm singuri o stare de dezamăgire, de nefericire şi tot felul de păreri greşite este cramponarea de gândurile şi sentimentele care ne limitează. Nu „cramponarea” în sine este inadecvată. De multe ori, această reacţie este perfect justificată în anumite situaţii. Spre exemplu, eu nu îţi sugerez să nu te „cramponezi” de volanul maşinii pe care o conduci, sau de scara pe care urci. În mod evident, o astfel de „distanţare” ar avea consecinţe nefericite. Noi ne cramponăm de sentimentele noastre şi uităm că facem acest lucru. Aşa cum am afirmat în introducere, chiar şi felul în care ne exprimăm verbal reflectă acest lucru. Atunci când ne simţim trişti sau iritaţi, noi nu spunem de regulă: „Mă simt trist” sau „Mă simt iritat”, ci: „Sunt trist” sau „Sunt enervat.” Fără să ne dăm seama, noi ne identificăm – în mod eronat – cu sentimentele noastre, considerând că suntem una cu ele. De multe ori, ni se pare că un sentiment se cramponează de noi, dar acest lucru nu este niciodată adevărat… Noi suntem cei care deţinem controlul asupra sa, dar nu ne dăm seama de acest lucru.
Nu ţi s-a întâmplat însă niciodată să te cramponezi de un punct de vedere chiar dacă acesta nu îţi mai slujeşte în mod evident? Nu ţi s-a întâmplat să te cramponezi de o emoţie chiar dacă nu puteai face nimic pentru a ţi-o satisface, pentru a o corecta sau pentru a schimba situaţia care a cauzat-o? Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te cramponezi de o tensiune sau de o anxietate chiar dacă evenimentul care le-a provocat a trecut de mult? Care este opusul cramponării? Ei bine: „detaşarea” sau „eliberarea.”
Atât eliberarea cât şi cramponarea fac parte integrantă din procesul natural al vieţii. Detaşarea sau procesul de eliberare este o capacitate naturală cu care ne naştem cu toţii, dar pe care suntem condiţionaţi să nu o mai folosim după ce ajungem la stadiul de adult. Foarte mulţi oameni se simt încurcaţi deoarece nu ştiu când să se detaşeze şi când să se cramponeze de emoţiile lor. Cei mai mulţi dintre ei încurcă lucrurile, cramponându-se atunci când ar trebui să se detaşeze, de cele mai multe ori în detrimentul lor.
Există puţine sinonime pentru cramponare şi detaşare care ar putea clarifica şi mai mult lucrurile. Două dintre ele sunt: închidere şi deschidere. Atunci când arunci o minge, trebuie să îţi ţii mâna strânsă în jurul acesteia printr-o mişcare a braţului. Dacă nu îţi deschizi mâna şi nu dai drumul mingii la momentul potrivit, aceasta nu va ajunge acolo unde doreşti, ba te-ai putea chiar răni.
Alte sinonime sunt: contracţia şi expansiunea. Ca să putem respira, noi trebuie să ne contractăm plămânii pentru a elibera aerul din ei, iar apoi să ni-i dilatăm pentru a-i umple cu aer. Nu este suficient doar să inspirăm. Pentru a încheia procesul de respiraţie trebuie să şi expirăm. Un alt exemplu este tensionarea şi relaxarea muşchilor. Dacă nu am putea aplica ambele procese, muşchii noştri nu ar putea funcţiona corect, căci marea majoritate a muşchilor lucrează în perechi opuse de parteneri. Este interesant de remarcat componenta emoţională a cramponării şi eliberării, precum şi gradul impactului sentimentelor noastre asupra corpului.
Nu ai observat niciodată că atunci când sunt supăraţi, oamenii îşi ţin de multe ori respiraţia? De-a lungul procesului de respiraţie, atât inspiraţia cât şi expiraţia pot fi inhibate prin cramponarea de anumite emoţii nerezolvate. Marea majoritate a oamenilor au de asemenea tensiuni reziduale în muşchi, care nu le permit să se relaxeze vreodată plenar. Şi de această dată, la baza acestor tensiuni stau emoţiile nerezolvate sau reprimate.( Iti va fi de folos sa citesti articolul Ritmul respirator afecteaza memoria si frica.) De ce rămânem însă blocaţi? Atunci când ne suprimăm emoţiile, în loc să ne permitem experienţa trăirii plenare a sentimentelor noastre în momentul în care acestea apar, noi le perpetuăm şi acest lucru ne face să ne simţim neconfortabil. Prin evitare, noi ne împiedicăm emoţiile să treacă libere prin noi, şi astfel să se transforme sau să se dizolve, iar această suprimare este neplăcută.
Dat fiind că orice emoţie reprimată încearcă să devină manifestă, eliberarea nu înseamnă altceva decât oprirea acţiunii interioare de blocare a acestor sentimente pentru a le lăsa să treacă prin tine, lucru care se întâmplă uşor, datorită presiunii sub care se află. Dacă îţi vei analiza retrospectiv viaţa, vei descoperi cu siguranţă numeroase situaţii în care te-ai eliberat în mod natural de emoţii. De regulă, noi facem acest lucru accidental sau atunci când suntem puşi cu spatele la zid şi când nu ne-a mai rămas nicio altă opţiune.
Ce înseamnă însă eliberarea sau detaşarea conştientă? Cum putem pune în practică acest proces?
Există trei modalităţi de abordare a procesului de eliberare, şi toate conduc la acelaşi rezultat: eliberarea capacităţii naturale de detaşare instantanee de orice emoţie nedorită, simultan cu dizolvarea oricărei emoţii reprimate în subconştient.
Prima modalitate constă în optarea conştientă pentru renunţarea la emoţia nedorită.
A doua constă în acceptarea acestei emoţii şi manifestarea ei deschisă.
A treia modalitate constă în pătrunderea în însăşi inima emoţiei.
Cele trei modalitati, vor fi descrise in articolul urmator.
,,Un simplu moment în care dai dovadă de compasiune faţă de tine însuţi îţi poate schimba întreaga zi. O suită de astfel de momente îţi poate schimba cursul vieţii.”(Christopher K. Germer, The Mindful Path to Self-Compassion)
Compasiunea de sine înseamnă extinderea compasiunii către sine în cazurile de inadecvare percepută, eșec sau suferință generală .
Potrivit Dr. Kristin Neff, cercetătoare şi profesoară la Universitatea din Austin (conduce Laboratorul de Cercetare a Compasiunii faţă de Sine, în cadrul căruia studiază cum putem practica şi cum ne putem dezvolta compasiunea faţă de noi înşine) compasiunea faţă de sine are trei elemente: bunătatea faţă de sine, omenescul şi atenţia. ● Bunătatea faţă de sine: înseamnă să dăm dovadă de înţelegere şi căldură sufletească faţă de noi înşine atunci când suferim, când avem un eşec sau când ne simţim incomod, în loc să ne ignorăm durerea şi să ne autoflagelăm cu criticile noastre dure. ● Omenescul: recunoaşte faptul că suferinţa şi sentimentul de a fi nepotrivit fac parte integrantă din experienţa umană. Cu alte cuvinte, ele sunt experienţe prin care trec toţi oamenii, nu doar „noi”. ● Atenţia: trebuie focalizată asupra emoţiilor negative, astfel încât acestea să nu fie reprimate sau exagerate. Noi nu ne putem ignora durerea simţind în acelaşi timp compasiune faţă de ea. Atenţia ne ajută să nu ne „identificăm excesiv” cu gândurile şi cu sentimentele noastre, astfel încât să cădem pradă negativităţii. Unul din multele lucruri care îmi plac în scrierile dr. Neff este felul în care defineşte aceasta atenţia. Foarte mulţi oameni cred că a fi lucid sau atent înseamnă a nu-ţi evita emoţiile dureroase.
Definiţia ei ne reaminteşte însă că luciditatea înseamnă inclusiv să nu ne identificăm cu sentimentele noastre şi să nu le exagerăm, acest lucru este esenţial pentru cei care se luptă cu perfecţionismul.
Perfecţionismul nu apare niciodată în vid. El îi afectează pe toţi cei din jurul nostru. Noi îl transmitem copiilor noştri, ne infestăm locul de muncă cu el prin aşteptările noastre imposibile şi îi sufocăm pe prietenii şi pe membrii familiei noastre. Din fericire, compasiunea se răspândeşte la fel de rapid. Ori de câte ori suntem buni cu noi înşine, noi creăm un rezervor de compasiune din care se alimentează inclusiv alţi oameni. Copiii noştri învaţă cum să manifeste acest sentiment privindu-ne pe noi, iar oamenii din jur se simt liberi să fie autentici şi conectaţi.
Cultivă următoarea practică: unul din instrumentele care ajută să cultivam cu fermitate autocompasiunea este Scala Autocompasiunii, creată de dr.Kristin Neff, fiind vorba de un scurt test care măsoară elementele compasiunii faţă de sine (bunătatea faţă de sine, omenescul şi atenţia) şi obstacolele în calea acesteia (judecata critică faţă de sine, izolarea şi identificarea excesivă). Cultivă inspiraţia: marea majoritate a oamenilor încearcă să trăiască o viaţă autentică. În adâncul sufletului lor, ei îşi doresc să îşi scoată masca socială şi să fie reali şi imperfecţi.
În cântecul lui Leonard Cohen intitulat „Anthem” (Imn) există un vers de care îmi reamintesc ori de câte ori cad din nou în capcana încercării de a controla şi de a perfecţiona totul. Versul sună astfel: „Pretutindeni există câte o crăpătură. Numai aşa poate pătrunde lumina”. Foarte mulţi oameni încearcă din răsputeri să acopere toate crăpăturile, în încercarea de a face ca totul să arate perfect. Acest vers mă ajută să îmi aduc aminte de frumuseţea crăpăturilor (şi de dezordinea din casă, de manuscrisul imperfect al cărţii mele sau de blugii care nu mă mai încap). El îmi reaminteşte că imperfecţiunile noastre nu sunt totuna cu a fi nepotrivit. Ele nu fac decât să ne reamintească faptul că toţi suntem astfel. Suntem imperfecţi, dar suntem împreună. Treci la fapte: uneori mă ajută să îmi spun dimineaţa la trezire: „Astăzi voi porni de la premisa că este suficient să exist”.
Sursa: Dr. Brené Brown- ,,Darurile imperfecţiunii. Renunţă la cel care crezi că trebuie să fii şi acceptă-te aşa cum eşti”
Nu există o rețetă miraculoasă a succesului în educația copiilor, iar experimentarea rolului de părinte este adesea o recapitulare a tiparelor existente deja în familiile de origine a acestora, inconștiente și experimentate uneori cu dorința de a nu le mai repeta, în sensul unei imbunătățiri atitudinale.
Părinții de succes sunt cei care și-au înțeles la rândul lor părinții, trăind cu recunoștință toate amintirile copilăriei și asumându-și rolul acesta de părinte, cu iubire, încredere, angajament și respect, mai întâi pentru sine în relația de cuplu, și apoi în toate manifestările ființei în familia care se conturează cu apariția fiecărui nou membru.
Iată câteva caracteristici ale părinților care se trăiesc pe sine într-un mod conștient, în învățarea acestui rol atât de complex însoțite de unele sugestii folositoare în educarea copiilor.( Mame şi taţi conştienţi)
Părinţi care acordă TIMP special fiecărui copil în parte. Timpul este un talant preţios și, atunci când le este acordat copiilor, nu este niciodată pierdut. Timpul bun, de calitate, investit cu toată inima în copii, acel timp când părinţii manifestă acceptare faţă de cei mici și sunt dispuși să-i asculte, va împlini nevoia de dragoste a copiilor lor. De asemenea este nevoie să îi acorzi copilului un timp special pentru a experimenta și cunoaște diferite obiecte sau materialele din care sunt făcute, pentru a descoperi modul cum apar acestea și pentru a observa prin ce se deosebesc ele de altele. De exemplu, lasă-l pe copil să descopere ce deosebiri și ce asemănări există între gheaţă și apă.
Părinţi care ÎNŢELEG caracteristicile individuale și de vârstă ale copiilor. Părinţii nu trebuie să aștepte prea mult, nici prea puţin din partea copiilor lor, ci ei trebuie să așeze măsura potrivită de încredere asupra fiecărui copil, în mod individual. Un părinte de succes va permite fiecărui copil să facă singur alegeri și să poarte responsabilităţi care sunt adecvate vârstei lui. Stimulează-ţi copilul să gândească logic. De exemplu: „Dacă faci așa, ce se va întâmpla?” „De ce s-a întâmplat astfel?”
Încurajează-l să experimenteze, folosind metoda știinţifică. Atunci când copiii se confruntă cu o problemă, în loc să-l lași să ghicească o soluţie sau să o aleagă la întâmplare, după modelul „o dată nimerești, o dată nu”, încurajează-l să gândească logic, folosind metoda știinţifică. Această metodă include: (1) formularea unei presupuneri, (2) plănuirea unui experiment prin care să se verifice presupunerea, (3) realizarea experimentului și obţinerea rezultatelor, (4) tragerea concluziilor pe baza rezultatelor experimentului și (5) formularea unei noi presupuneri, în cazul în care soluţia problemei este încă necunoscută. De exemplu, să zicem că unul dintre copii observă că plantele din cameră se întorc cu faţa către fereastră. În loc să-l lași să ghicească de ce se întâmplă astfel, și apoi să-i spui de ce un anumit răspuns este corect, îţi poţi încuraja copilul să verifice fiecare raţionament în parte pe o cale știinţifică și să găsească, în mod logic, răspunsul cel mai bun. (Întoarce o floare timp de 2-3 zile).
Părinţi care sunt CONSECVENŢI în ceea ce le cer copiilor lor și suficient de CATEGORICI (PUTERNICI) încât să impună anumite reguli și cerinţe de bază. Părinţii care sunt consecvenţi și care au tărie de caracter sunt, de obicei, foarte respectaţi pentru poziţia pe care o adoptă. În același timp, ei pot să le acorde copiilor lor mai multă libertate de a se mișca, de a explora, de a se exprima și de a se juca, pentru că deţin un control „planificat” asupra casei și asupra terenului de joacă.
Fii tu însuţi un exemplu pentru copil. Oriunde mergi, împreună cu el, fii sensibil la a percepe ceea ce este în jurul vostru. Observă lucrurile mici și atrage-i și copilului atenţia asupra lor: furnici mergând în șir indian, parfumul unui trandafir sau cântecul unei păsări.
Părinţi care își ÎNCURAJEAZĂ copiii. Aceștia sunt sensibili și se pot descuraja cu ușurinţă, atunci când se confruntă permanent cu eșecul și cu dezaprobarea. În schimb, prin încurajare, orice copil poate fi ajutat să răspundă solicitării a de a purta responsabilităţi încredinţate cu chibzuinţă, cu interes și cu entuziasm. Ajută-ţi copilul să-și folosească toate simţurile pentru a descoperi însușirile obiectelor și materialelor. De exemplu, pentru pipăit, oferă-i câte două eșantioane din diferite tipuri de ţesături. Copilul, cu ochii închiși, va trebui să le poată grupa pe cele care se simt la fel la pipăit. Pentru auz, oferă-i materiale care pot fi puse în cutii de metal sau în borcane netransparente (două cu orez, două cu fasole uscată, două cu nisip sau pietricele mărunte etc.) Copilul poate să agite cutiile și să le potrivească, două câte două, pe cele care au același conţinut. Pentru gust, oferă-i diferite alimente care au un gust specific: ceva dulce, ceva acru, ceva sărat și ceva amar. Copilul poate să le guste și să vorbească, apoi, despre deosebirile dintre ele. Pentru miros, găsește diferite lucruri care au mirosuri aparte, ușor de identificat, precum ceapa, trandafirii sau frunzele proaspăt rupte. Copilul poate să le miroase și să stabilească deosebirile dintre ele. Pentru văz, arată-i copilului o fotografie mare și cere-i să arate obiectele cele mai mici din acea imagine. Dă-i o lupă, astfel încât să poată observa mai ușor părţile componente ale diferitelor obiecte. Pune-i la dispoziţie, pentru a le deosebi, o varietate de „materiale”. Sarea, apa, lutul, coca, toate sunt niște materiale potrivite pentru un experiment.
Prin asumarea responsabilităţii pentru propria existenţă, noi recunoaştem implicit că celelalte fiinţe nu sunt slujitorii noştri şi nu există pentru satisfacerea nevoilor noastre. Nu avem dreptul moral să tratăm celelalte fiinţe ca pe nişte mijloace prin care să ne atingem scopul, aşa cum noi nu suntem un mijloc pentru ca ele să îşi atingă scopul.
Este suficient de simplu să observi diferenţa dintre cei care au încredere în sine şi cei care nu au. Responsabilitatea personală apare ca o orientare activă către viaţă cu tot ce inseamna aceasta, decât ca o orientare pasivă. Dacă există o problemă, bărbaţii şi femeile care sunt responsabile întreabă: „Eu ce aş putea să fac? Ce mijloace de acţiune îmi sunt disponibile?” Dacă ceva este în neregulă, ei întreabă: „Ce am neglijat? Ce am calculat greşit? Cum pot corecta situaţia?”
Acestia nu protestează: „Dar nimeni nu mi-a spus ce să fac!” sau „Dar nu este treaba mea!” Nu se lasă tentaţi nici de căutarea de scuze şi nici de aruncarea vinei pe altcineva. Ei sunt, de obicei, orientati pe găsirea unei soluţii. Iată exemple în care îndeplinirea sentinţei este utilizată pentru a ilumina:
„Dacă aş renunţa să îmi mai acuz părinţii pentru nefericirea mea”, a spus un „copil” de patruzeci şi şase de ani, „mi-aş asuma responsabilitatea pentru acţiunile mele; ar trebui să mă confrunt cu faptul că întotdeauna mi-am plâns de milă şi m-am complăcut în această atitudine; ar trebui să recunosc că încă mai visez să fiu salvat de tatăl meu; aş recunoaşte că îmi place să mă văd ca o victimă; ar trebui să acţionez în alt fel; aş ieşi din apartamentul meu şi mi-aş căuta o slujbă; nu aş putea să mai sufăr.” „Dacă ar trebui să accept că sunt responsabil pentru fericirea mea”, a zis un bătrân care a băut prea mult, „nu m-aş mai plânge că nevastă-mea m-a împins spre băutură; aş sta departe de baruri; nu aş mai petrece ore întregi în faţa televizorului, dând vina pe „sistem”; m-aş duce la gimnastică şi aş începe să îmi intru în formă; aş depune mai mult efort pentru salariul pe care îl primesc; probabil că ar trebui să pun capăt sentimentului de milă faţă de mine; nu cred că aş putea continua să îmi torturez corpul aşa cum fac acum; aş fi o persoană diferită; m-aş respecta mai mult; aş putea să îmi pun viaţa pe roate.” „Dacă îmi asum responsabilitatea pentru emoţiile mele”, a spus o femeie care şi-a dus familia şi prietenii la epuizare din cauza văicărelilor ei, „nu aş mai fi atât de deprimată; aş vedea cum mă determin adesea să mă simt îngrozitor; aş vedea cât de multă supărare îmi neg; aş admite ce parte mare din nefericirea mea este, de fapt invidie; m-aş concentra mai des pe lucrurile bune din viaţa mea; aş conştientiza că încerc să îi fac pe oameni să simtă milă faţă de mine; aş vedea că aş putea fi fericită mai des.”
„Dacă mi-as asuma responsabilitatea pentru lipsa mea de initiativa”, a spus o tanar de 25 de ani, care procrastinează continuu, evitând sa se implice in rezolvarea situațiilor lui de viata: ,,nu m-as mai plânge ca ceilalti sunt vinovati pentru anxietatea și pentru panica care mă cuprind atunci când sunt nevoit să incep lucruri noi, ori să rezolv problemele pe care le-am lăsat în lista mea de sarcini nerezolvate; as recunoaste faptul ca am nevoie de sprijin si l-as cere; as recunoaște că mă menţin pasiv pentru că în felul acesta evit să îmi asum responsabilitatea; aș identifica motivele din interiorul meu care mă determină sa adopt aceasta atitudine si beneficiile de care mă bucur, amânând să fac lucrurile care asteapta sa fie rezolvate; mi-aș lua puterea personală înapoi, știind că dispun de resursele care să mă ajute în trăirea unei vieți cu sens; as face un program zilnic pe care l-aș urma indeplinind sarcinile pe care mi le-am propus, multiplicând timpul.
Ce s-ar intampla în viata ta daca ai conștientiza că nimeni nu vine ca să te salveze, nimeni nu va veni ca să facă dreptate în viaţa ta, ca să îți rezolve problemele, ca să aleagă să ieși din dependențe?Dacă nu faci nimic, nimic nu se va îmbunătăţi.
Practica propriei responsabilităţi
este cel de-al treilea stâlp al încrederii însine.
Când ne comportăm intr-un fel care contravine propriului nostru mod în care considerăm că ceva este adecvat, ne pierdem din valoare în faţa noastră.
Pe măsură ce ne maturizăm şi ne dezvoltăm propriile standarde (sau le preluăm pe ale altora), problema integrităţii personale presupune creşterea importanţei autoevaluării. Integritatea reprezintă o integrare a ideilor, convingerilor, standardelor, credinţelor – în comportament. Când comportamentul nostru se identifică cu valorile practicate, când idealurile şi practica sunt unul şi acelaşi lucru, atunci dăm dovadă de integritate.Când ne comportăm într-un fel care contravine propriului nostru mod în care considerăm că ceva este adecvat, ne pierdem din valoare în faţa noastră. Ne respectăm mai puţin pe noi înşine. Dacă politica devine una obişnuită, avem încredere mai puţină în noi sau chiar încetăm complet să mai credem în noi.
La un nivel mai simplu, integritatea personală se referă la întrebări de genul:Sunt onest, de încredere şi te poţi bizui pe mine? Imi ţin promisiunile? Fac lucrurile despre care spun că le admir la ceilalţi şi evit să fac lucrurile pe care le dispreţuiesc la ceilalţi? Sunt corect şi just în relaţia mea cu ceilalţi?
Câteodată putem fi subiectul unui conflict între diferitele valori care apar într-un context particular, iar soluţia se poate să nu fie chiar atât de evidentă. Integritatea nu ne garantează faptul că facem cea mai bună alegere; presupune doar ca eforturile noastre de a găsi cea mai bună alegere să fie autentice – că suntem conştienţi, conectaţi la ceea ce ştim deja, că facem apel la propria raţiune, că ne asumăm responsabilitatea alegerii şi consecinţele sale, că nu încercăm să evadăm într-o ceaţă mentală.
Integritatea înseamnă congruenţă. Cuvintele şi comportamentul se potri vesc exact. Există oamenii in care ştim că putem avea încredere şi alţii în care ştim că nu putem avea. Dacă ne întrebăm care este motivul, vom vedea că această congruenţă este un element de bază. Avem încredere în congruenţă, dar nu avem încredere în incongruenţă. Studiile au arătat că foarte multe persoane din organizaţii nu au încredere în cei de deasupra lor. De ce? Din cauza lipsei de congruenţă. Declaraţii minunate referitoare la misiune, nesusţinute de practică. Doctrina respectului faţă de individ, neaplicată practic. Sloganuri despre serviciile acordate clienţilor lipite pe pereţi, dar care nu se potrivesc cu realitatea de zi cu zi. Predici despre onestitate anihilate de bârfe. Promisiunea de corectitudine, trădată de favoritisme. In cele mai multe organizaţii, totuşi, există femei sau bărbaţi în care ceilalţi au încredere. De ce? îşi ţin promisiunile. îşi onorează anga¬jamentele. Nu numai că promit că îi avansează pe ceilalţi, ci chiar o fac. Nu numai că predică corectitudinea, ci o şi practică. Nu numai că vorbesc despre onestitate şi integritate, dar le şi respectă. Le-am spus unor directori următoarea frază: Dacă vreau ca oamenii să măperceapă drept o persoană de încredere….
Au urmat apoi mai multe variante: Trebuie să-mi fin promisiunile; Trebuie să fiu imparţial în relaţiile cu ceilalţi; Trebuie să pun în practică tot ceea ce spun; Trebuie să-mi urmez propriile angajamente; Trebuie să lupt pentru oamenii mei.
Pentru toţi directorii care voiau să fie percepuţi ca nişte persoane de încredere, era foarte clar ce trebuiau să facă.
Există părinţi în care copiii cred, la fel cum există părinţi în care copiii nu cred. De ce? Principiul este exact cel de mai sus: congruenţa. Este posibil ca aceşti copii să nu poată formula exact ceea ce cred, dar au propriile păreri. Ce se întâmplă atunci când ne trădăm propriile standarde Ca să înţelegem de ce lipsa integrităţii este în detrimentul respectului de sine, să vedem mai întâi ce presupune lipsa integrităţii. Dacă acţionez în contradicţie cu o valoare morală pe care o are altcineva, şi nu eu, se Ipoate să greşesc sau nu, dar nu pot fi acuzat că mi-am încălcat propriile mele convingeri. Dacă, totuşi, acţionez contrar a ceea ce eu cred că este corect, dacă acţiunile mele nu respectă valorile pe care le am, atunci {acţionez împotriva propriei judecăţi şi îmi trădez modul de gândire, ipocrizia, prin caracterul ei, este vătămătoare. Mintea o respinge. O lipsă de integritate mă subminează şi îmi afectează propriul eu. Mă afectează aşa cum nu o poate face o respingere sau o acuzaţie externă.
Dacă le ţin copiilor mei predici despre onestitate, dar îmi mint prietenii şi vecinii; dacă devin indignat atunci când oamenii nu îşi respectă angajamentele faţă de mine, dar nici eu nu le respect pe cele făcute altora; dacă ţin predici referitoare la calitate, dar le vând clienţilor nişte produse îngrozitoare, fără să-mi pese; dacă vând acţiuni despre a căror valoare ştiu că va scădea unui pacient care are încredere în mine; dacă pretind că îmi pasă de ideile oamenilor mei, dar eu deja mi-am format o părere; dacă vorbesc de rău un coleg la birou, dar în faţă îi laud realizările; dacă cer un feedback onest, dar îi penalizez pe angajaţii care nu sunt de acord cu mine; dacă cer ca toţi ceilalţi să facă sacrificii financiare în perioadele mai grele, dar eu îmi ofer un bonus uriaş – pot evada din ipocrizia mea, pot produce anumite raţionalizări, dar cert este că lansez un atac asupra respectului faţă de mine însumi pe care nici o raţionalizare nu îl va risipi. Dacă de mine depinde să-mi măresc respectul faţă de mine, tot de mine depinde să-l şi cobor. Una dintre cele mai mari autodecepţii este să-ţi spui: „Doar eu voi şti”. Doar eu voi şti că sunt un mincinos. Doar eu voi şti că nu m-am purtat corect cu oamenii care au avut încredere în mine. Doar eu voi şti că nu am de gând să-mi onorez promisiunea. Consecinţa este că judecata mea nu este importantă, ci doar judecata celorlalţi contează. Dar când vine vorba despre respectul de sine, trebuie să mă tem mai mult de propria judecată decât de a celorlalţi. în curtea interioară a propriei mele minţi judecata mea este singura care contează. Ego-ul meu, eul din centrul conştiinţei mele, reprezintă judecata de care nu pot scăpa. Ii pot evita pe cei care au aflat un adevăr umilitor despre mine, dar nu mă pot evita pe mine.
Cea mai mare parte a problemelor de integritate cu care ne confruntăm nu sunt unele mari, ci dimpotrivă, şi totuşi cantitatea totală a alegerilor noastre are un impact asupra propriului sine.
Grupurile dedicate dobândirii respectului de sine, formate din persoane care au venit cu un scop specific, care doresc să aibă o eficacitate personală şi un respect de sine mai mari, au dat urmatoarele raspunsuri, cand într-o seară le-am oferit fraza:
Dacă aş avea cu 5% mai multă integritate în viaţa mea… Aş spune celorlalţi atunci când fac lucruri care mă deranjează. Nu aş mai cheltui mulţi bani. Aş fi sinceră cu soţul meu în legătură cu preţul hainelor. Le-aş spune părinţilor că nu cred în Dumnezeu. Aş admite că flirtez. Nu aş fi atât de respingător cu oamenii pe care nu îi plac. Nu aş râde la glume pe care le consider stupide şi vulgare. Aş depune mai multe eforturi la locul de muncă. Aş ajuta-o pe soţia mea mai mult la treburile gospodăreşti, aşa cum i-am promis. Le-aş spune clienţilor adevărul despre produsele pe care le cumpără. Nu aş spune doar ceea ce vor să audă ceilalţi. Nu mi-aş vinde sufletul doar ca să fiu popular. Aş spune „nu” atunci când vreau să spun „nu”. Mi-aş asuma responsabilitatea faţă de oamenii pe care i-am rănit. Aş face observaţii. Mi-aş ţine promisiunile. Nu aş pretinde înţelegere. Nu aş nega că m-am înfuriat. Aş face mai multe eforturi ca să fiu corect şi să-mi ţin promisiunile. Aş recunoaşte că m-au ajutat şi alţii. & g m. Aş recunoaşte în faţa copiilor că m-am înşelat. Nu aş mai lua rechizite de la birou. Uşurinţa şi viteza cu care oamenii au dat răspunsurile subliniază faptul că aceste probleme sunt oarecum conştientizate, deşi există o motivaţie clară să fie evitate. (Unul dintre motivele pentru care cred că această completare a propoziţiilor se dovedeşte atât de utilă este puterea de a trece peste cele mai multe blocaje şi evitări.) O tragedie a multor persoane este că ele subestimează înfiorător de mult costurile res¬pectului de sine şi consecinţele ipocriziei şi lipsei de onestitate. Ei îşi imaginează că în cel mai rău caz ar putea resimţi puţin disconfort, dar spiritul însuşi este contaminat.
Sursa : Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”
Te invit sa scrii chiar in acest moment, ce s-ar intampla in viata ta daca ai avea cu 5% mai multă integritate …
Autodistrugerea este o acţiune ce se desfăşoară cel mai bine în întuneric
Cu toţii ne putem uita înapoi în viaţa noastră şi să revedem momente în care nu eram atât de preocupaţi de conştientizare pe cât ar fi trebuit. Ne spunem: „Dacă m-aş fi gândit mai mult!”, „Dacă nu aş fi fost atât de impulsiv!”, „Dacă aş fi verificat mai cu atenţie faptele!”, „Dacă aş fi analizat puţin!”
Evitarea conştientizării este evidentă în problemele legate de dependenţe. Când devenim dependenţi de alcool, droguri sau relaţii distructive, intenţia implicită este invariabil aceea de a ameliora anxietatea şi suferinţa – adică evitarea conştientizării propriilor sentimente de lipsă de putere şi de suferinţă.
Lucrurile de care devenim dependenţi ne liniştesc şi ne calmează. Anxietatea şi durerea nu se mai extind şi devii mai puţin conştient de ele. Dar revin la suprafaţă cu o intensitate şi mai mare şi dozele necesare calmării devin din ce în ce mai mari.
Când devenim dependenţi de stimulente, evităm senzaţia că suntem copleşiţi sau depresivi. Orice altceva se poate să fie implicat în anumite situaţii, dar evitarea conştientizării este implicată întotdeauna. Câteodată sunt evitate implicaţiile unui stil de viaţă care presupune stimulente ca să fie susţinut. În cazul dependenţei, conştiinţa este duşmanul.
Dacă am motive să cred că alcoolul este nociv pentru mine şi cu toate acestea beau ceva, prima dată trebuie să sting lumina conştientizării.
Dacă ştiu că din cauza cocainei mi-am pierdut ultimele trei locuri de muncă şi totuşi aleg să iau o doză, prima dată trebuie să-mi golesc mintea, să refuz să văd ceea ce văd şi să ştiu ceea ce ştiu.
Dacă îmi dau seama că sunt intr-o relaţie care este distrugătoare pentru demnitatea mea, care îmi ruinează respectul faţă de mine şi este periculoasă pentru bunăstarea mea şi totuşi aleg să rămân în continuare în acea relaţie, prima dată trebui să astup vocea raţiunii, să-mi înceţoşez creierul şi să mă comport ca un prost.
Te invit ca primul lucru pe care îl faci dimineaţa, înainte să te apuci de treburile obişnuite, să te aşezi pe un scaun şi să scrii următorul început de frază: Pentru mine, să trăiesc conştient înseamnă…
Apoi, cât de repede poţi, fără să faci nici o pauză pentru a te gândi, scrie cât mai multe completări pentru acea propoziţie în două sau trei minute (niciodată mai puţin de şase, ca limită maximă zece fiind suficiente). Nu te întreba dacă acele completări sunt adevărate, au sens sau sunt „profunde”. Scrie orice, dar scrie ceva. Apoi treci la următorul început de frază: Dacă aş adăuga cu 5% mai multă conştientizare în activităţile mele deastăzi… De ce doar 5%? Haideţi să nu gândim la scară mare, ci să o luăm încet. în plus, 5% este suficient. Apoi: Dacă aş acorda mai multa atenţie astăzi felului în care mă comport cuoamenii… Apoi: Dacă aş adăuga cu 5% mai multă conştientizare în cele mai importante relaţii ale mele…
Apoi: Dacă aş adăuga cu 5% mai multă conştientizare în (completează cu orice problemă te frământă – de exemplu, relaţia ta cu cineva sau un obstacol pe care l-ai întâmpinat la locul de muncă, sau sentimentele tale de anxietate şi depresie)… Când ai terminat, apucă-te de treburile tale zilnice.
Fă acest exerciţiu zilnic, de luni până vineri, în prima săptămână. Nu citi ceea ce ai scris până în ultima zi. Este firesc să se fi repetat unele răspunsuri. De asemenea, vor apărea inevitabil răspunsuri noi. In acest mod iţi determini întregul psihic să lucreze energic pentru tine. Experimentarea acestor exerciţii timp de o lună sau două, conduce la creşterea nivelului de conştientizare în viaţa de zi cu zi.
Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”
Deşi este suficient de uşor să recunoşti la un nivel elementar relaţia dintre respectul de sine şi integritate, problema respectării propriilor standarde nu este întotdeauna foarte simplă. Dacă standardele noastre sunt iraţionale sau greşite? Putem accepta sau prelua un cod de valori care acţionează violent asupra naturii şi nevoilor. De exemplu, anumite învăţături religioase condamnă implicit sau explicit sexul, plăcerea, trupul, ambiţia, succesul material, condamnă (din punct de vedere al tuturor scopurilor practice) bucuria vieţii pe pământ. In cazul în care copiii sunt îndoctrinaţi cu aceste învăţături, ce va însemna pentru ei adoptarea integrităţii în viaţă? Unele elemente specifice ipocriziei pot fi cele care să-i conducă în viaţă.
Dacă observăm că respectarea propriilor standarde pare să ne conducă către autodistrugere, a venit momentul să punem sub semnul îndoielii aceste standarde, şi nu să încetăm să ne dorim integritatea. Trebuie să avem curajul să punem sub semnul întrebării unele dintre cele mai profunde convingeri legate de ceea ce am fost învăţaţi să credem că e bine. Faptul că acest curaj este necesar devine evident din continuarea acestor propoziţii, auzite frecvent în şedinţele mele de psihoterapie.
Orice psihoterapeut dispus să experimenteze aceste aspecte poate descoperi cât de des întâlnite sunt aceste completări ale propoziţiei.
La gândul că nu voi adopta valorile părinţilor mei… Sunt înspăimântat. Mă simt pierdut. Mă simt un proscris. Nu mai aparţin familiei mele. Mă simt singur. Trebuie să gândesc singur. Trebuie să mă bazez pe modul meu de a gândi. Ce m-aş face atunci? Aş pierde dragostea din partea părinţilor mei. Ar trebui să mă maturizez.
Dacă ar trebui să mă gândesc singur la valorile după care aş vrea sătrăiesc… Mama ar face un atac de cord. Aş fi liber. Ar trebui să le spun părinţilor că se înşală în legătură cu mai multe lucruri. Aşa fac adulţii? Aş avea nevoie de mult tupeu. Nu aş fi arogant? Ar trebui să fiu pe propriile picioare. Nu mai pot fi la nesfârşit fetiţa tatei.
Una dintre zonele în care integritatea şi o viaţă conştientă se intersectează este nevoia de a reflecta la valorile pe care le-am învăţat, ipotezele împărtăşite cu familia şi cultura noastră, rolurile care ne-au fost atribuite – şi de a ne întreba dacă se potrivesc propriilor noastre percepţii şi înţelegeri sau dacă contrazic ceea ce există mai profund şi mai bun în noi, şi anume ceea ce numim câteodată „adevărata noastră natură”.
Unul dintre cele mai pozitive aspecte ale mişcării feminine, este insistenţa cu care femeile gândesc pentru le însele, în legătură cu ceea ce sunt, ce este posibil şi adecvat pentru pje şi ce anume îşi doresc. Dar bărbaţii trebuie să înveţe acest tip de gândire independentă, la fel de mult ca şi femeile.
Una dintre pedepsele pentru lipsa unei vieţi conştiente – în cazul ambelor sexe – este aceea a unei vieţi lipsite de recompense, fără satisfacţii, care nu este niciodată aleasă sau analizată de către persoanele implicate.
Sursa: Nathaniel Branden- ,,Cei şase stâlpi ai încrederii în sine”
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 