Rezultatele ulterioare ale Dr. Gottman s-ar putea să nu pară atât de intuitive: dacă obiectivul tău este să ajungi la o stare de compromis, trebuie să te concentrezi mai întâi pe tine. Definiți-vă nevoile de bază în zona problemelor dvs., nu renunțați la ceea ce considerați că este absolut esențial și înțelegeți că trebuie să fiți dispus să acceptați influența. Sfatul său, bazat pe cercetări de peste patru decenii, este următorul:
Nu uitați, puteți fi influențat doar dacă acceptați influența. Compromisul nu se simte niciodată perfect. Toată lumea câștigă ceva și toată lumea pierde ceva. Important este să te simți înțeles, respectat și onorat în visele tale.
Dacă simți că aceasta este o comandă incredibil de înaltă, nu ești singur. Din fericire, următorul exercițiu poate fi de confort. Prezentat în atelierul de cupluri pe care Dr. Gottman îl prezintă împreună cu soția și colaboratorul său, Dr. Julie Gottman, acest exercițiu vă va ajuta pe dvs. și pe partenerul dvs. să faceți pas către problemele pe care le confruntați permanent în relația dvs. Sperăm că va oferi o primire ușoară în acest prim pas critic spre ușurarea multor stresuri ale conflictului:
Arta compromisului
Pasul 1: Luați în considerare o zonă de conflict în care dvs. și partenerul dvs. ați rămas blocați într-un blocaj perpetuu. Desenați două ovale, unul în interiorul celuilalt. Cea din interior este zona dvs. inflexibilă, iar cea din exterior este zona dvs. flexibilă.
Pasul 2: Gândiți-vă la ovalul interior care conține ideile, nevoile și valorile pe care nu le puteți compromite absolut, iar ovalul exterioar care conține ideile, nevoile și valorile cu care vă simțiți mai flexibili în acest domeniu. Alcătuiți două liste.
Pasul 3: Discutați pe baza următoarelor întrebări cu partenerul dvs., în modul în care vă simțiți cel mai confortabil și mai natural:
-Poți să mă ajuți să înțeleg de ce nevoile sau valorile tale „inflexibile” sunt atât de importante pentru tine?
-Care sunt sentimentele tale călăuzitoare aici?
-Ce sentimente și obiective avem în comun? Cum ar putea fi îndeplinite aceste obiective?
-Ajută-mă să înțeleg zonele tale flexibile. Să vedem care dintre ele ne sunt comune.
-Cum te pot ajuta să îţi satisfaci nevoile de bază?
-La ce compromis temporar putem ajunge în această problemă?
Proiectaţi ca o activitate pentru voi doi, acest exercițiu nu trebuie abordat în mijlocul unei discuții stresante. Acesta va fi cel mai util dacă este întreprins în timp ce simţiţi amândoi o stare de pace, poate seara sau în weekend, pentru aproximativ treizeci de minute. Amintiți-vă, această activitate nu este o pastilă magică pe care cei doi o puteți lua, problemele voastre dispărând pentru totdeauna!
Este începutul unei serii de discuții lungi, oneste, roditoare și pline de satisfacție.
Dacă toate acestea se simt încă intimidante, nu vă descurajați. Probabil înseamnă că acest lucru este important pentru tine.
Și aceasta este cea mai mare putere a ta – motivația de a depăși aceste dificultăți foarte reale. În spusele Virginiei Woolf, „Nu puteți găsi pace evitând viața.”
Diferențele dintre noi toți sunt foarte reale. Amintiți-vă, cei care iubim pe cineva avem un adevărat cadou – văzând frumusețea unică a celui pe care îl iubim, în toate punctele sale forte dar și a slăbiciunilor, prin complexitățile și profunzimile noastre, împărtășim voința de a construi punți sufleteşti durabile.
Iata cei 5 pasi recomandati de dr. Gottman pentru a va salva casnicia:
1. Identifică argumentele predominante
Inainte să puteti schimba modul în care tu şi partenerul vă contraziceţi, trebuie întâi să identificati subiectele pe care le dezbateti cel mai des şi modurile tipice prin care aveti tendinţa de a vă certa în legatură cu ele. Şansele sunt, ca aceste tipuri de contraziceri să se termine fară o rezolvare si să implice sentimente de ranchiună si durere. Cuplurile au tendinta de a urma acelasi pattern mereu si mereu, când se ceartă, iar cele mai des intalnite probleme, spune psihologul Guy Winch, sunt legate de stresul de la muncă, de rudele prin alianţă, bani, intimitate, treburi casnice, sau un copil.
Care sunt cele 3 probleme din 5 pe care le ai in relaţie?
Incearca sa le notezi. Vei fi surprins de ceea ce tu si partenerul tau veti putea descoperi astfel.
2. Concentraţi-vă
Când vorbim despre blocajele emotionale, este important să te concentrezi pe subiectele predominante şi nu să le amesteci cu alte probleme. Pentru faptul că aveti tendinţa de a alimenta un argument cu frustrari din trecut şi resentimente, acest lucru nu vă face decât să vă distanţeze unul de celălalt în loc să vă ajute să vă consolidaţi şi să fiţi voi doi împotriva lumii. Incercaţi să rămâneti pe subiect cât de mult poţi, pentru a creşte sansele să ajungeţi la o cale de mijloc cât mai repede cu putinţă.
3. Lucraţi ca o echipă
Dacă amândoi vă doriţi să transformaţi conflictele în discuţii constructive, veţi căpata un simţ al proprietăţii, ceea ce măreşte şansele să ajungeţi la un compromis satisfăcator pentru ambele părţi. Invinuindu-vă unul pe celalalt pentru faptul că vă certaţi pe acelaşi subiect, nu va duce decât la mărirea sentimentului de revoltă.
Incercaţi, în schimb, să constientizaţi rolul pe care îl joacă fiecare şi stabiliţi să vă avertizaţi delicat, unul pe celălalt în momentul în care simţiţi că depăşeşte limitele discuţiei. Puteţi să vă jucaţi, să fredonaţi un cântec sau să dansaţi, să faceţi orice pentru a schimba atmosfera şi a reduce tensiunea.
4. Fiti empatici
Daca vă certaţi continuu pe aceleasi subiecte şi cu aceleaşi rezultate, este posibil ca tu sau partenerul tău să nu vă simtiţi înţeleşi.
Solutia? Psihologul Winch propune empatia. Fiind empatici în momentul în care vă contraziceţi, îl va ajuta pe partener să se simtă inţeles, chiar şi atunci când nu sunteţi de acord pe un anumit subiect. In timp ce e un lucru dificil de realizat când eşti într-o stare tensionată, empatia va ajuta totuşi să transformaţi cearta într-un compromis, în loc să ajungeţi să pierdeţi controlul asupra situaţiei.
Gottman recomandă să incercaţi să ascultati visurile de dincolo de punctele de vedere ale partenerului. De exemplu, în cartea lui, povesteşte despre un cuplu, Ed si Luanne, care se certau continuu daca Luanne ar trebui sau nu să-şi vânda calul. Luanne nu voia, însa Ed credea că este un animal prea scump pentru a-l păstra. Gottman explică faptul că, din moment ce Luanne si Ed erau capabili să identifice visurile lor proprii, erau capabili totodată să ajungă la un numitor comun. Luanne visa la o competiţie cu calul ei, pe când Ed visa să devină o prioritate în viata Luannei, deoarece simţea că toată atenţia ei o avea calul. Identificandu-şi visurile, aceştia au fost capabili să discute despre modul în care fiecare s-a simţit în legatură cu calul Luannei. Gottman subliniază că este foarte important să încerci să inţelegi punctul de vedere al celuilalt inainte de a cauta să faci un compromis.
5. Cautaţi soluţii
Scopul vostru trebuie să fie căutarea unei soluţii cu care să fiţi multumiţi amândoi, spune Dr. Gary Chaoman, autorul cartii The Five Love Languages. Incercaţi să căutaţi solutii care să respecte diferenţele dintre tine şi partenerul tău. El recomandă să faceti un brainstorming împreună pâna găsiti o soluţie cu care sunteţi amândoi satisfăcuţi şi avertizează asupra acceptării unei soluţii doar pentru a scăpa de ceartă.
Gottman recomandă să găsiţi lucrurile pe care le aveţi in comun. Asta presupune identificarea acelor aspecte ale problemelor cu care va confruntaţi, pentru care sunteţi dispuşi să faceti un compromis. De exemplu, poate că a-ţi vizita familia de Crăciun nu este negociabil, insă tu esti dispus să discuţi despre cât de lungă va fi vizita la părinţii tăi, până să te duci la părintii partenerului. Odată ce ai identificat că esti dispus să negociezi, încearcă să vezi ce compromis puteţi face.
Discutând despre lucrurile acestea, nu doar că cearta se va sfârsi cu un compromis, dar veti observa că sunteţi mai apropiati ca şi cuplu. Incercând să gasiţi un compromis, vă veţi seta un scop pentru care veţi lucra amândoi, în timp ce insultandu-vă şi învinuindu-vă unul pe celălalt, este mult mai probabil să creaţi o prăpastie între voi. Deci data viitoare când vă găsiţi într-o situaţie „periculoasă”, puneţi aceste secrete în practică şi observaţi ce se întamplă.
Nu te-am văzut niciodată colorând norii cu zâmbetele tale înrămate în galeriile de artă stradală. E un vis nevisat încă, fiindcă nu am atins niciodată perna cu puful îngerilor tai. Am găsit un loc în coltul străzii tale, de unde privesc cum norii te asteapta să-i cobori în ploaie de cuvinte, peste amintirile noastre. Şi-mi voi lua o umbrelă spre seară, să îmi ascundă luna, când tu vei adormi peste șapte mări și țări, într-un vis dintre cele 1001 de vise cu iz de mentă creaţă şi pânze albe de borangic, pe un tărâm desenat de zborurile stolurilor de pescăruşi ce au migrat din toamna noastră într-o vară inaripâd insulele firii cu Lumina neatinsă. O voi lipi strâns de inimă, și-o voi topi în focul ei, pentru ca atunci când soarele tău se va trezi, să îmi strecor în buzunarul de la piept luna-inel, spre aducere aminte a zilei cu noi învățându-ne cu albastrul –privirii şi cuvintele – alăute, dintr-un anotimp ce s-a copt deja şi a căzut din Pomul cunoaşterii binelui şi răului, în Raiul cela dintre Noi.
Alb şi mirosind a pâine, cu mustăţile ciufulite de aburul laptelui cald, bunicul conjugă încă verbele la prezent, recită poeziile copilăriei, cântă şi se roagă întocmai copilului zglobiu, zbenguindu-se printre gândurile-i răvăşite.
E un tainic ritual, această întâlnire care se ticluieşte atunci când pe sobă, în oala de lut, laptele proaspăt se revarsă într-o cascadă de miresme dulcege.
Vocea-i ascuţită şi veselă străbate toate amintirile copilăriei, cu fiecare înghiţitură sorbită devenind tot mai gravă, mai şovăitoare…….
La ultimul strop, se opreşte, învelindu-se într-o cruce largă, cât să cuprindă lumea întreagă, toate universurile văzute şi nevăzute, arcuită lin în tremurul mâinii betege.
E ultima amintire ce şi-o revarsă printre genele umezite de lacrimi cuminţi, amintirea copilului flămând ce se întorcea de pe front…..
Mamele altor copii, ce au uitat drumul spre casă, i-au aşteptat în gară cu lapte fierbinte şi pâine dumnezeiesc de proaspătă.
A fost ziua în care a început să aibă amintiri…….iar cea mai vie e cea a copilului care a învăţat războiul când nu desluşise încă miresmele florilor de câmp, în aburul laptelui proaspăt.
Liana Şut ( Conectarea la rădăcini)
Tinerii au nevoie de ceva stabil pe care să se bazeze – o cultură a conectării, un simț al propriului trecut, speranță pentru viitorul lor. Cel mai mult au nevoie de ceea ce le pot oferi bunicii. – Jay Kesler
Din păcate pentru cei mai mulţi dintre noi, de vreme ce creierul funcţionează întotdeauna prin repetiţie şi asociere, nu este nevoie de o traumă majoră pentru a se produce efectul de corp care se transformă în minte .Chiar şi cei mai mici factori declanşatori provoacă răspunsuri emoţionale puternice, ca şi cum ar fi dincolo de puterea noastră de a le controla.
De exemplu, sunteţi în maşină, în drum spre serviciu, şi vă opriţi la cafeneaua dumneavoastră obişnuită; aici descoperiţi însă că şi-au epuizat complet stocul de cafea cu aromă de alune, preferata dumneavoastră. Dezamăgit, vă întrebaţi, scrâşnind printre dinţi, de ce o afacere atât de mare cum e cafeneaua asta nu-şi poate face un stoc mai mare dintr-o aromă atât de populară. Ajuns la muncă, vă enervaţi la vederea unei alte maşini care ocupă locul dumneavoastră preferat de parcare. Păşiţi în liftul gol şi vă simţiţi exasperat când descoperiţi că a mai fost cineva înaintea dumneavoastră, care a apăsat pe toate butoanele. Când, în sfârşit, intraţi în birou, cineva comentează: „Ce-ai păţit ? Pari cam abătut”. Povestiţi ce vi s-a întâmplat, iar interlocutorul îşi arată înţelegerea. Trageţi concluzia: „Sunt prost dispus. O să-mi treacă.” Problema e că nu trece.
Dispoziţia este o stare chimică de a fi, în general de scurtă durată, care exprimă o reacţie emoţională prelungită. Ceva anume din propriul mediu – în cazul de faţă, negustorul de cafea care n-a reuşit să vă dea ce aveţi nevoie, urmat de celelalte neplăceri minore – declanşează o reacţie emoţională. Substanţele chimice ale emoţiei respective nu se consumă imediat, astfel încât efectul acestora persistă un timp.
Acest fenomen e numit perioada de refracţie, si cuprinde intervalul dintre eliberarea iniţială şi diminuarea efectului respectiv (Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, ed. a III-a, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008. Vezi şi Goleman, Daniel şi Dalai Lama, Emoţiile distructive. Cum le putem depăşi, ed. a IlI-a, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013).
În mod evident, cu cât perioada de refracţie este mai îndelungată, cu atât mai mult se resimt sentimentele respective. Situaţiile în care perioada chimică de refracţie a unei reacţii emoţionale durează ore sau zile în şir poartă numele de dispoziţie.
Ce se întâmplă când dispoziţia recent declanşată persistă ? Din ziua cu pricina, aţi rămas cam deprimat, iar acum priviţi prin sală în timpul unei şedinţe şi nu vă puteţi gândi la nimic altceva decât că omul acela poartă o cravată hidoasă, iar vocea nazală a şefului sună mai enervant decât dacă aţi trece cu unghiile peste o tablă. La acest moment, nu sunteţi doar într-o dispoziţie proastă, ci manifestaţi o trăsătură temperamentală, o tendinţă spre manifestarea ca obişnuinţă a unei emoţii prin anumite comportamente. Un temperament este o reacţie emoţională cu o perioadă de refracţie ce poate dura de la câteva săptămâni la luni de zile. În cele din urmă, dacă persistaţi în perioada de refracţie timp de luni şi ani, tendinţa respectivă se transformă într-o trăsătură de personalitate, moment în care în ochii celor din jur deveniţi „ursuz”, „plin de resentimente” sau „critic”.
Trăsăturile noastre de personalitate se bazează frecvent pe emoţii simţite în trecut, în cea mai mare parte a timpului, personalitatea (felul în care gândim, acţionăm şi simţim) este ancorată în trecut.
Aşa că, pentru a ne transforma personalitatea, trebuie să ne modificăm emoţiile pe care le memorăm. Trebuie să ieşim din trecut.
Dacă am trecut prin suferinţe pe care le-am păstrat în minte şi în trup şi pe care le exprimăm prin gânduri şi sentimente, transmitem în câmp acea semnătură energetică. Inteligenţa universală răspunde, transmiţându-ne în viaţă un alt eveniment, care va reproduce acelaşi răspuns intelectual şi emoţional. Gândurile noastre transmit semnalul (sufăr), iar emoţiile (sufăr) ne atrag în viaţă un eveniment care să corespundă frecvenţei emoţionale – adică un motiv serios de suferinţă. În sens foarte concret, cerem la orice moment dovada existenţei inteligenţei universale, iar aceasta transmite la orice moment semnale în mediul extern. Iată, aşadar, cât de puternici suntem.
De ce nu trimitem un semnal care să producă un rezultat pozitiv pentru noi ? Cum ne putem schimba astfel încât semnalul pe care îl transmitem să corespundă faptului pe care dorim să-l realizăm în viaţa noastră ?
Transformarea se va produce în momentul în care adoptăm complet convingerea că opţiunea noastră pentru un anumit gând/semnal emis determină un efect observabil şi neaşteptat. În contextul acestei inteligenţe obiective, nu suntem ,,pedepsiţi” pentru păcate( adică gânduri, sentimente şi acţiuni), ci de către acestea.
Când semnalul pe care îl transmitem în câmp se bazează pe gânduri şi sentimente (cum ar fi suferinţa, de exemplu) generate de una sau mai multe experienţe nedorite din trecut, e de mirare că răspunsul câmpului cuantic este identic ? De câte ori aţi rostit cuvinte ca acestea (sau foarte asemănătoare): Nu-mi vine să cred… de ce mi se întâmplă mereu aşa ? Pe baza noii concepţii dobândite asupra naturii realităţii, vă daţi seama acum că afirmaţiile respective reflectă acceptarea modelului newtonian/cartezian, în care sunteţi victime ale tandemului cauză/efect ? Că sunteţi pe deplin capabil să fiţi dumneavoastră înşivă cauza unui efect ? Că, în loc să reacţionaţi ca mai sus, aţi putea să vă puneţi întrebarea: Ce altfel de gânduri, sentimente şi comportamente pot adopta ca să generez efectul/rezultatul pe care îl doresc ? Misiunea noastră este deci aceea de a trece intenţionat în starea de conştiență care ne permite să intrăm în legătură cu inteligenţa universală, în contact direct cu câmpul de potenţialităţi, pentru a transmite un semnal clar că aşteptăm cu adevărat o schimbare şi de a vedea rezultatele pe care le dorim, sub formă de feedback, în propria viaţă.
Revenind permanent la gândurile şi sentimentele cu care ne-am obişnuit vom activa mereu aceeaşi realitate
În fiecare zi, pe măsură ce vedeţi aceiaşi oameni (şeful sau nevasta şi copiii, de exemplu), faceţi aceleaşi lucruri (mergeţi la serviciu, vă îndepliniţi sarcinile zilnice şi faceţi aceleaşi exerciţii fizice), mergeţi în aceleaşi locuri (cafeneaua preferată, băcănia frecventată de obicei şi locul de muncă) şi priviţi aceleaşi obiecte (maşina, casa, periuţa de dinţi şi chiar propriul trup), amintirile devenite familiare şi asociate cu lumea pe care o cunoaşteţi vă „setează” să reproduceţi aceleaşi experienţe. Am putea spune că mediul ne controlează, de fapt, mintea. Dat fiind faptul că neuroştiinţele definesc mintea drept „creier în acţiune”, reproduceţi în mod repetat acelaşi nivel mental resetându-vă percepţia despre sine în relaţie cu exteriorul.
Identitatea vi se defineşte prin tot ce este în afara dumneavoastră, pentru că vă identificaţi cu toate elementele care vă alcătuiesc universul exterior. Astfel, vă observaţi realitatea cu o minte corespunzătoare acesteia, ceea ce vă face să reduceţi undele infinite de probabilitate ale câmpului cuantic la evenimente care reflectă mintea folosită pentru a vă trăi viaţa. Creaţi mai multe exemplare din aceeaşi serie. S-ar putea să nu vi se pară că mediul şi gândurile vă sunt chiar atât de rigide şi că realitatea dumneavoastră s-ar reproduce atât de uşor.
Dar, dacă staţi şi vă gândiţi că creierul este o înregistrare completă a propriului trecut, iar mintea este produsul propriei conştiinţe, s-ar putea, într-un anumit sens, să gândiţi mereu în trecut. Răspunzând mereu cu aceleaşi echipamente cerebrale, care corespund celor amintite, creaţi un nivel mental identic cu trecutul, deoarece creierul activează în mod automat circuite deja existente ca să reflecte tot ceea ce cunoaşteţi deja, ce aţi trăit şi puteţi, aşadar, anticipa.
Conform legii câmpului cuantic (care, că tot veni vorba, acţionează încă în favoarea dumneavoastră), trecutul vă devine viitor. Reflectaţi asupra următorului lucru: când gândiţi din perspectiva amintirilor trecute, nu puteţi crea decât experienţe trecute. Din pricina faptului că toate”cunoscutele” din viaţa dumneavoastră vă determină creierul să gândească şi să simtă aşa cum v-aţi obişnuit, construind astfel rezultate recognoscibile, vă reafirmaţi permanent viaţa în forma cunoscută. Şi, dat fiind postulatul care afirmă că creierul „corespunde” mediului, putem traduce prin faptul că, dimineaţă de dimineaţă, simţurile vă conectează la aceeaşi realitate şi activează acelaşi flux al conştiinţei.
Sursa : Joe Dispenza- Distruge-ti obiceiurile nocive
„Secretul reuşitelor în viaţă nu este să nu cazi, ci de câte ori te poţi ridica.” Nelson Mandela
Unii copii se pot concentra atât de mult asupra unei activităţi, încât par cu totul rupţi de ceea ce se petrece în jurul lor. Este posibil ca nici măcar să nu audă când le vorbiţi. Alţi copii sunt cu ușurinţă întrerupţi din activităţile lor chiar și de cea mai neînsemnată interventţie. Pentru ca unui copil cu atenţia labilă să-i fie mai ușor să înveţe sau să rămână concentrat asupra activităţii pe care o are, este important să aranjaţi camera de joacă în așa fel încât activităţile liniștite, precum puzzle sau alte jocuri a căror realizare cere focaliza atenţiei, să fie separate de alte activităţi mai zgomotoase. Simţământul de a fi reușit să ducă la bun sfârșit o anumită însărcinare este important pentru toţi copiii. Simplul fapt de a avea un părinte în preajmă, sau care să stea alături de el, îl poate ajuta pe acest tip de copil să se concentreze mai ușor asupra activităţii sale. Ar trebui, de asemenea, să faci tot posibilul ca să limitezi factorii care i-ar putea distrage sau abate atenţia.
De exemplu, închide televizorul sau încetează să vorbești la telefon, atunci când copilul încearcă să se concentreze. Nu va fi niciodată posibil să elimini toţi factorii de distragere a atenţiei care ar putea acţiona asupra unei persoane. De aceea, ar trebui să-l ajuţi pe copil să înveţe să-și ducă treburile la bun sfârșit, chiar dacă intervin anumite întreruperi. Aceasta este o caracteristică foarte importantă pentru ca un copil să își rezolve problemele și să realizeze proiecte dificile. Dacă unui copil îi place o anumită activitate și capătă un simţământ de satisfacţie când duce acel lucru la bun sfârșit, treptat va învăţa să reziste factorilor care îi distrag atenţia, pentru a realiza ceea ce și-a propus.
Poţi ajuta pe copii să-și dezvolte perseverenţa în următoarele moduri:
1 .Organizează programul zilnic, astfel încât copilul să aibă suficient timp pentru a finaliza o activitate fără să se streseze.
2. Plănuiește proiecte care pot fi realizate într-un timp scurt –de obicei nu mai mult de o zi.
3. Oferă-i copilului o motivaţie sau un stimulent pentru a duce la bun sfârșit o însărcinare sau un proiect. De exemplu: „Va fi o surpriză plăcută pentru bunica!” „Va arăta splendid pe peretele din camera ta.” „Vei fi foarte bucuros când vei reuși să termini.” „Poţi să-i arăţi lui tati ce ai realizat.”
4. Comunică-i copilului activitatea care va urma imediat după ce-și va încheia lucrarea. De exemplu: „Trebuie să termini, pentru că vom pleca în oraș și avem nevoie de timp să punem lucrurile la loc”.
5.Încurajează-l: „Dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici”. „Este aproape gata.” „Încă o piesă și ai terminat.”
6. Spune-i că înţelegi ce simte. De exemplu: „Știu că este greu, dar pot să te ajut dacă vrei”. „Știu că nu vrei să mai continui, dar îi vei face tatei o bucurie!” „Știu că durează mult, dar ești aproape gata.” „Știu că nu-ţi place să faci ordine și să strângi jucăriile, dar este timpul să mergem la cumpărături.” „Cred că te-ai straduit mult ca să ajungi până aici.”
7. Probabil că va trebui să-i explici copilului că „unele lucruri le facem nu pentru că vrem, ci pentru că sunt spre binele nostru sau pentru că trebuie făcute: ,, Este bine să înveţi să duci lucrurile începute la bun sfârșit.”
8. Încearcă să faci un joc pe baza lucrului terminat. De exemplu: „Va fi o surpriză să vedem ce va ieși de aici, când vei termina”.„Cum va arăta, oare, când va fi gata?”
9. Recompensează-l când termină. De exemplu: „Se pare că ești fericit pentru ceea ce ai realizat”. „Sunt fericită când duci la bun sfârșit ce începi.” „Hai să punem desenul la panoul de perete.”
10. Ajută-l să găsească succesul, la început, în lucruri simple. Înlocuiește materialele atunci când copilul simte că nu poate, pentru că ceea ce încearcă să facă este prea dificil.
11. Nu-l presa să termine absolut orice lucru pe care-l încearcă. Este important să înveţe să ducă lucrurile la bun sfârșit pentru simţătmântul de împlinire pe care i-l oferă aceasta, și nu ca să îţi facă ţie plăcere. Un mic ajutor, oferit la timpul potrivit, îl poate ajuta pe copil să treacă peste o dificultate care îl descurajează, iar satisfacţia pe care o va avea văzând misiunea îndeplinită și lucrul încheiat îl va stimula să se străduiască mai mult.
Vorbind despre perseverenţă, iată un motto care merită ţinut minte:
„Un singur lucru, făcut o dată și bine, este un lucru foarte bun; o poate spune oricine.
Lucrează cu puterea și voinţa toată; lucrurile făcute pe jumătate nu sunt bine făcute niciodată.”
A iubi prea mult nu înseamnă să iubeşti mai mulţi bărbaţi, sau să te îndrăgosteşti prea des, sau să dai dovadă de o iubire intensă şi sinceră pentru partener. A iubi prea mult înseamnă, în realitate, să fii obsedată de un bărbat şi să numeşti asta dragoste, să laşi această obsesie să-ţi controleze sentimentele şi comportamentul, să-ţi dai seama că are o influenţă negativă asupra sănătăţii şi liniştii tale şi totuşi să nu te poţi elibera de sub puterea ei, înseamnă să cântăreşti iubirea în funcţie de dimensiunile suferinţei. Când nimeni nu vrea să discute despre ceea ce afectează familia ca întreg sau indivizii din care e compusă – când asemenea discuţii sunt interzise fie implicit (se schimbă subiectul discuţiei), fie explicit („Noi nu discutăm despre aşa ceva!”) – învăţăm să nu avem încredere în propriile noastre percepţii sau sentimente. Din cauza faptului că familia neagă realitatea, începem să o negăm şi noi. Iar aceasta diminuează drastic evoluţia mijloacelor care ne ajută să ne ducem viaţa şi să ne apropiem de oameni şi situaţii. Tocmai această diminuare fundamentală acţionează la femeile care iubesc în exces. Devenim incapabile să discernem cine sau ce e bun sau nu pentru noi. Nu ne repugnă situaţiile sau persoanele pe care alţii le-ar evita ca fiind periculoase, incomode sau nesănătoase, pentru că ne lipsesc instrumentele de a le evalua realist şi autoprotector. Nu avem încredere în propriile noastre sentimente şi nici nu le lăsăm să ne conducă. în schimb, ne lăsăm atraşi exact de acele pericole, intrigi, drame şi provocări pe care alţii, cu un trecut mai sănătos şi mai echilibrat, le-ar evita. Iar această atracţie nu face decât să ne uzeze şi mai mult, căci o mare parte din lucrurile care ne atrag nu sunt decât o replică a ceea ce am trăit în copilărie. Trăim din nou aceleaşi sentimente deprimante şi suntem rănite din nou. Nicio femeie nu se transformă întâmplător într-o femeie care iubeşte prea mult. Dezvoltarea ta ca femeie în acest tip de societate, într-o asemenea familie poate da naştere unor tipare predictibile. Prin definiţie, provii dintr-o familie dezechilibrată în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute.
Caracteristicile de mai jos sunt tipice femeilor care iubesc prea mult:
Prin definiţie, provii dintr-o familie dezechilibrată în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute.
Poate că o modalitate mai adecvată de a încerca sa înţelegem această caracteristică este de a începe mai întâi cu cea de-a doua parte: „în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute”. „Nevoile emoţionale” nu se referă doar la nevoia de dragoste şi afecţiune. Deşi acest aspect are importanţa lui, şi mai grav este faptul că percepţiile şi sentimentele tale au fost în mare măsură ignorate şi respinse, în loc să fie acceptate şi validate. Exemplu: părinţii se ceartă. Copiilor le e teamă. Copilul o întreabă pe mamă: „De ce eşti furioasă pe tata?” Mama răspunde: „Nu sunt furioasă”, deşi arată supărată şi îngrijorată. Copilul se simte nesigur, teama lui creşte şi-i spune: „Te-am auzit ţipând”. Mama i-o întoarce enervată: „Ţi-am spus că nu sunt nervoasă, dar o să fiu dacă nu te potoleşti!” Copilul simte acum teamă, confuzie, mânie şi vinovăţie. Mama l-a lăsat să înţeleagă că percepţiile lui sunt greşite, dar dacă acesta este adevărul, de unde vine sentimentul de teamă? Copilul trebuie să aleagă acum între certitudinea că el are dreptate şi că mama l-a minţit deliberat, şi certitudinea că ceea ce aude, vede şi simte este greşit. Deseori va prefera confuzia, prin dereglarea percepţiilor, astfel încât să nu mai fie nevoit să retrăiască neplăcerea de le vedea invalidate. Acest lucru micşorează capacitatea copilului de a avea încredere în sine şi în percepţiile sale, atât în copilărie cât şi la maturitate, mai ales în relaţiile apropiate. Nevoia de afecţiune poate fi şi ea respinsă sau insuficient satisfăcută. Când părinţii se ceartă, sau nu se înţeleg bine, acordă prea puţin timp şi atenţie copiilor. Copilul rămâne cu o nevoie neîmplinită, o „foame” de iubire, fără a şti însă dacă să accepte sau să aibă încredere în dragoste şi simţind că nu o merită. Şi acum, să ne întoarcem la prima parte a definiţiei: provii dintr-o familie dezechilibrată. Familiile dezechilibrate sunt cele în care au loc unul sau mai multe din următoarele evenimente: •abuz de alcool şi/sau alte droguri (prescrise sau ilegale). •comportament compulsiv: manieră compulsivă de a mânca, de a lucra, de a face curat, de a juca jocuri de noroc, de a cheltui bani, de a ţine regim, de a exersa, etc; aceste practici nu sunt altceva decât forme de comportament dependent şi de boli care evoluează în timp; printre multe alte efecte dăunătoare, îl au şi pe acela de a distruge şi obstrucţiona contactul sincer şi intimitatea între membrii unei familii. •violentarea fizică a soţiei şi/sau copiilor. •comportament sexual abuziv al unuia din părinţi faţă de copil, mergând de la seducere la incest. •certuri şi tensiuni permanente. •perioade de timp îndelungate în care părinţii refuză să îşi vorbească. •părinţi cu atitudini sau valori conflictuale, sau comportamente contradictorii, care se întrec în a câştiga devotamentul copilului. •părinţi care intră în competiţie unul cu celălalt sau cu copiii. •un părinte care nu se poate apropia de ceilalţi membri ai familiei şi îi evită constant, dând vina pe ei pentru aceasta. •convingeri extrem de rigide în privinţa banilor, religiei, profesiei, timpului liber, manifestărilor de afecţiune, sexului, televiziunii, gospodăriei, sportului, politicii, etc; obsesia faţă de oricare din aceste lucruri poate obstrucţiona intimitatea şi sinceritatea, întrucât accentul e pus nu pe relaţia între membrii familiei, ci pe respectarea regulilor.
Când unul din părinţi manifestă vreunul din aceste tipuri de comportament, sau vreuna din aceste obsesii, copilul este cel afectat. Dacă ambii părinţi sunt prinşi în aceste tipare, rezultatele sunt şi mai defavorabile. Deseori părinţii au tipuri complementare de patologii. De exemplu, un alcoolic se va căsători destul de frecvent cu un gurmand sau cu o persoană care mănâncă prea mult, cu rezultatul că, mai târziu, fiecare se va lupta să controleze patima celuilalt. Mai există şi cazul când părinţii se completează într-un fel dăunător: când o mamă cu o dragoste sufocantă, care are tendinţa să îşi protejeze excesiv copiii, este măritată cu un tată irascibil şi insensibil, fiecare dându-i posibilitatea celuilalt, prin purtarea şi atitudinea lui, să stabilească un raport distructiv cu copilul. Familiile dezorganizate apar într-o mare varietate de stiluri şi caracteristici, dar toate au acelaşi efect asupra vlăstarelor pe care le cresc: acestora le este vătămată întrucâtva capacitatea de a simţi şi de a stabili o relaţie.
∞
Pentru că tu însăţi ai primit prea puţină atenţie, încerci să umpli acest gol cu un substitut, devenind femeia care oferă protecţie, mai ales bărbaţilor care par să aibă nevoie de aşa ceva.
Gândiţi-vă cum se poartă copiii, mai ales fetiţele, când sunt lipsiţi de dragostea şi atenţia pe care o doresc şi de care au nevoie. Dacă un băiat poate deveni agresiv şi manifesta un comportament distructiv şi violent, fetiţele îşi îndreaptă cel mai adesea atenţia spre păpuşa favorită. Când o leagănă şi o mângâie, identificându-se cu ea până la un punct, fetiţa se angajează, de fapt, în strădania indirectă de a primi atenţia de care are nevoie. La maturitate, femeile care iubesc prea mult fac acelaşi lucru, poate doar cu mai multă subtilitate. Devenim, în general, „donatoare” de afecţiune în majoritatea, dacă nu în toate, sectoarele vieţii noastre. Femeile care provin din familii dezorganizate (şi în special, după cum am observat, din familii de alcoolici) sunt extrem de bine reprezentate în profesiile de asistenţă socială: asistente medicale, consilieri, terapeuţi, angajate în asistenţa socială. Suntem atrase spre cei care au nevoie de ajutor, ne identificăm din tot sufletul cu suferinţa lor şi căutăm să-i alinăm, pentru a domoli propria noastră suferinţă. Faptul că bărbaţii care ne atrag cel mai tare par să aibă nevoie de ajutor este normal, dacă devenim conştiente că la originea atracţiei stă propria noastră dorinţă de a fi iubite şi ajutate. Bărbatul care apelează la noi nu trebuie să fie obligatoriu sărac sau bolnav. Poate că nu e în stare să se apropie cum trebuie de ceilalţi, sau e rece şi lipsit de afecţiune, sau încăpăţânat, sau egoist, sau prost dispus, sau melancolic. Poate că e cam sălbatic şi iresponsabil, sau incapabil să-şi asume o responsabilitate sau să fie devotat. Sau poate ne mărturiseşte că n-a fost în stare niciodată să iubească. Depinde de trecutul nostru în câte feluri răspundem la multiplele forme de neputinţă. Dar de răspuns, vom răspunde cu siguranţă, cu convingerea că acel bărbat are nevoie de ajutorul nostru, de compasiunea şi de înţelepciunea noastră pentru a-şi îmbunătăţi viaţa.
∞
Intrucât nu ai reuşit să-ţi transformi părinţii (sau doar unul din ei) în personajele tandre, iubitoare, după care ai tânjit atât, reacţionezi cu tot sufletul atunci când întâlneşti acel tip arhicunoscut de bărbat indisponibil emoţional, pe care încerci – ca şi în trecut – să-l schimbi prin iubirea pe care i-o arăţi.
Poate că a trebuit să lupţi cu unul, sau cu amândoi părinţii. Dar orice ar fi fost greşit, absent sau dureros în trecut reprezintă exact ceea ce încerci să dovedeşti că este bine în prezent. Acum începe să devină evident că se petrece ceva nesănătos şi auto-distructiv. Ar fi bine dacă am veni cu toată afecţiunea, compasiunea şi înţelegerea noastră în relaţia cu bărbaţi sănătoşi, bărbaţi de la care am putea spera să primim ceea ce ne lipseşte. Dar nu suntem atrase de bărbaţi sănătoşi, care ne-ar putea oferi ceea ce avem nevoie. Aceştia ni se par plicticoşi. Suntem atrase de bărbaţi care reproduc pentru noi lupta pe care am dus-o cu părinţii noştri, pe vremea când încercam să fim destul de bune, de iubitoare, de merituoase, de utile şi isteţe ca să câştigăm dragostea, atenţia şi aprecierea celor care nu ni le puteau oferi din cauza propriilor lor probleme şi preocupări. Acum reacţionăm ca şi cum dragostea, atenţia şi aprecierea nu contează, dacă nu suntem în stare să le obţinem cu sila de la un bărbat incapabil, şi el, să ni le ofere, din cauza propriilor lui probleme şi preocupări.
∞
Terorizată de posibilitatea abandonului, faci orice să salvezi de la destrămare relaţia cu un bărbat.
Abandonul este un cuvânt tare. înseamnă să fii părăsit, poate chiar să mori, pentru că s-ar putea să nu fii în stare să supravieţuieşti în singurătate. Există abandon literal şi abandon emoţional. Orice femeie care iubeşte prea mult a trăit abandonul emoţional profund, cu toată groaza şi vidul sufletesc pe care le implică. Ca adult, a fi părăsită de bărbatul care e întruchiparea – în atât de multe faţete – a celor care te-au abandonat prima dată, este un fapt care scoate din nou la lumină groaza din străfunduri. Desigur, am face totul ca să evităm retrăirea acestui sentiment.
∞
Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajută” pe bărbatul cu care ai o relaţie.
Teoria din spatele „ajutorului” este că, dacă dă rezultate, bărbatul va deveni aşa cum îl vrei tu, aşa cum simţi nevoia să fie, ceea ce înseamnă că vei fi învingătoare în lupta pentru lucrul după care ai tânjit atâta timp. Aşadar, în timp ce adeseori suntem mai zgârcite în ceea ce ne priveşte, şi chiar renunţăm la noi înşine, vom merge până în pânzele albe ca să-l ajutăm pe el. Eforturile noastre, făcute de dragul lui, includ următoarele: îi cumpărăm îmbrăcăminte, ca să-şi îmbunătăţească imaginea; îi găsim un terapeut, şi-l implorăm să meargă la el; îi finanţăm hobby-urile costisitoare, ca să-şi petreacă timpul mai bine; trecem prin supliciul schimbării locuinţelor, pe motiv că „el nu e fericit aici”; îi dăm jumătate sau chiar toată averea sau bunurile noastre, pentru a nu se simţi inferior; îi oferim o locuinţă, ca să se simtă în siguranţă; îi permitem să abuzeze de noi sentimental, pe motiv că „n-a fost lăsat niciodată până acum să-şi exprime sentimentele”; îi găsim un serviciu. Aceasta e doar o listă parţială a modalităţilor în care încercăm să-1 ajutăm. Rareori ne întrebăm cât de oportune sunt acţiunile noastre la adresa lui. în realitate, ne consumăm timpul şi energia încercând să concepem alte modalităţi care ar putea da rezultate, mai bune decât cele pe care le-am aplicat deja.
∞
Obişnuită cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, eşti dispusă să aştepţi, să speri şi să îţi dai şi mai mult silinţa să-i faci pe plac.
Dacă o altă persoană, cu o viaţă diferită, s-ar găsi în situaţia noastră, ar putea spune: „Dar e îngrozitor. Am să-i pun capăt”. Dar noi presupunem că, dacă relaţia nu merge şi noi nu suntem fericite, este pentru că încă n-am făcut tot ce trebuia. Interpretăm fiecare nuanţă de comportament ca un semn că partenerul nostru începe în sfârşit să se schimbe. Trăim cu speranţa că mâine va fi altfel. E mai uşor să-l aşteptăm pe el să se schimbe decât să ne schimbăm pe noi înşine, sau ceva din viaţa noastră.
∞
Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie.
Adesea, acelea dintre noi care provin din familii dezechilibrate au avut părinţi iresponsabili, imaturi şi slabi. Am crescut repede şi am devenit pseudo-adulţi, cu mult înalte de a fi pregătite să purtăm povara acestui rol. în acelaşi timp, însă, ne-a făcut plăcere puterea pe care ne-au conferit-o familia şi cei din jur. Acum, ca adulţi, avem impresia că nouă ne revine datoria de a face să funcţioneze relaţia noastră, şi acceptăm compania unor parteneri iresponsabili şi gata să ne aducă învinuiri ce contribuie la adâncirea certitudinii noastre că întreaga responsabilitate ne aparţine. Suntem experte în a ne purta povara.
∞
Respectul de sine este extrem de scăzut şi, în forul tău interior, nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire.
Dacă părinţii noştri nu ne consideră demne de dragostea şi atenţia lor, cum putem atunci să credem că suntem într-adevăr bune şi pricepute? Dintre femeile care iubesc prea mult, foarte puţine sunt convinse, în adâncul fiinţei lor, că merită să iubească şi să fie iubite doar pentru simplul fapt că există. Suntem, în schimb, convinse că avem nişte defecte îngrozitoare, pentru a căror compensare trebuie să facem foarte mult bine. Trăim cu vina de a avea aceste defecte şi cu teama de a fi descoperite. Depunem eforturi inimaginabile pentru a încerca să părem bune de ceva, tocmai pentru că noi înşine nu o credem.
∞
Pentru că ai a avut parte de o copilărie lipsită de siguranţă, simţi nevoia disperată de a avea controlul asupra bărbaţilor şi relaţiilor tale amoroase. îţi ascunzi acest efort de a controla oamenii şi situaţiile sub masca „ajutorului”.
Trăind într-unui din mediile haotice ale familiilor dezorganizate -alcoolic, violent, incestuos – copilul va fi cuprins, fără îndoială, de panică, la gândul că familia sa şi-a pierdut controlul. Persoanele de care acesta depinde nu sunt prezente, pentru că sunt prea bolnave ca să-i asigure protecţia. în realitate, familiile din această categorie sunt mai degrabă o sursă de ameninţări şi suferinţă, decât sursa de siguranţă şi protecţie de care are nevoie copilul. Puterea acestui tip de experienţă fiind atât de copleşitoare şi devastatoare, acelea dintre noi care au avut de suferit din această cauză, „întorc foaia”, cum se spune. Arătându-ne puternice şi utile celorlalţi, ne apărăm împotriva panicii care ne cuprinde atunci când ne aflăm la mâna altora. Nutrim nevoia imperioasă de a fi în preajma oamenilor pe care îi putem ajuta, tocmai pentru a ne simţi în siguranţă şi stăpâne pe situaţie.
∞
In relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli.
Când iubim prea mult, trăim într-o lume imaginară, în care bărbatul lângă care suntem nefericite şi nemulţumite se transformă în ceea ce suntem sigure că poate deveni şi va deveni cu ajutorul nostru. Pentru că ştim foarte puţin despre, ce înseamnă să fii fericit într-o relaţie, pentru că nu avem experienţa a ceea ce înseamnă să fii cu cineva la care ţii şi care îţi împărtăşeşte sentimentele, nu îndrăznim să ne apropiem de ceea ce ne dorim cu adevărat, decât în visul pe care îl trăim. Dacă am avea un bărbat aşa cum ne dorim, de ce ar avea el nevoie de noi? Tot talentul (şi nevoia compulsivă) pus în slujba „ajutorului dat” ar rămâne fără obiect. Cea mai mare parte a identităţii noastre ar şoma. De aceea, alegem un bărbat care să nu fie ceea ce dorim să fie – şi continuăm să visăm.
∞
Eşti dependentă de bărbaţi şi de suferinţa sufletească.
In opinia lui Stanton Peele, autorul volumului Love and Addiction („Dragoste şi dependenţă”), „experienţa care generează dependenţă este aceea care absoarbe conştiinţa persoanei şi, asemeni analgezicelor, calmează anxietatea şi durerea. Poate că nu există nimic mai bun pentru absorbirea conştiinţei noastre decât o relaţie amoroasă de un anumit tip. O relaţie vicioasă se caracterizează prin dorinţa de a te afla mereu în prezenţa liniştitoare a celuilalt. A doua caracteristică este diminuarea capacităţilor persoanei respective de a da atenţie celorlalte aspecte ale vieţii sale şi de a se ocupa de ele.” Folosim obsesia faţă de bărbaţii pe care îi iubim pentru a evita suferinţa, vidul sufletesc, teama şi mânia. Folosim relaţiile amoroase ca pe nişte droguri, ca să evităm să conştientizăm ceea am simţi dacă ne-am adânci în eul nostru interior. Cu cât mai chinuitoare e relaţia cu bărbatul nostru, cu atât mai intensă e distragerea atenţiei noastre de la alte aspecte. O relaţie cu adevărat terifiantă îndeplineşte aceeaşi funcţie – în cazul nostru ca un drog foarte puternic. In absenţa unui bărbat asupra căruia să ne concentrăm, intrăm în abstinenţă şi acuzăm adesea aceleaşi simptome fizice şi psihice care însoţesc abstinenţa la toxicomani: greaţă, transpiraţie, frisoane, tremurat, mersul prin cameră, gânduri obsedante, depresie, insomnie, panică, stări anxioase. în efortul de a calma aceste reacţii, ne întoarcem la ultimul partener sau căutăm cu disperare altul.
∞
Se poate să fii predispusă din punct de vedere emoţional şi, de multe ori, biochimic, la dependenţa de droguri, alcool, şi/sau anumite alimente, mai ales cele care conţin zahăr.
Criteriul de mai sus se aplică îndeosebi acelora (dintre femeile ce iubesc prea mult) ce provin din părinţi care fac abuz de anumite substanţe. Toate femeile care iubesc în exces poartă în suflet rămăşiţe din experienţele anterioare, care le-ar putea determina să facă abuz de tranchilizante pentru a scăpa de sentimentele chinuitoare. Dar şi copiii proveniţi din părinţi dependenţi tind, în general, să moştenească predispoziţia genetică spre o anume dependenţă. Faptul că atâtea fiice cu părinţi alcoolici dezvoltă dependenţa de dulciuri se explică poate prin identitatea aproape perfectă a structurii moleculare a zahărului rafinat şi a alcoolului etilic. Zahărul rafinat nu este un aliment, el este un drog. Nu are nici o valoare nutritivă, doar calorii inconsistente, şi poate modifica sever compoziţia chimică a creierului, fiind pentru multe persoane o substanţă ce creează dependenţă.
∞
Prin atracţia pe care o simţi faţă de persoanele cu probleme care trebuie rezolvate, sau prin implicarea în situaţii de cele mai multe ori haotice, incerte şi chinuitoare din punct de vedere emoţional, eviţi, de fapt, să-ţi îndrepţi atenţia spre responsabilitatea faţă de propria ta persoană.
Deşi ne pricepem foarte bine să intuim ce simte altă persoană, sau să ne dăm seama de ce are nevoie altcineva, nu suntem „conectate” la propriile noastre sentimente şi nu suntem capabile să luăm decizii înţelepte în legătură cu problemele importante ale vieţii noastre, care ne tulbură. De multe ori nu ştim cine suntem noi inşine, iar implicarea în probleme critice ne împiedică să stăm şi să ne gândim în linişte la ele. Asta nu înseamnă că n-am putea juca teatru. Am putea ţipa şi zbiera, am putea plânge şi jeli. Dar suntem incapabile să ne folosim emoţiile pentru a ne călăuzi în alegerea a ceea ce este cu adevărat necesar şi important pentru viaţa noastră.
∞
S-ar putea să ai o înclinaţie spre stări depresive episodice, pe care încerci să le împiedici prin emoţia pe care ţi-o procură o relaţie instabilă.
Exemplu: Una din clientele mele, care făcuse cândva o depresie şi era căsătorită cu un alcoolic, compara viaţa alături de soţul ei cu un accident de maşină care ţi se întâmplă în fiecare zi. îngrozitoarele fluctuaţii, surprizele, manevrele, imprevizibilitatea şi instabilitatea relaţiei reprezentau pentru ea un şoc constant, zilnic. Dacă ai avut vreodată un accident de maşină fără să fi fost grav rănit, trebuie să fi trăit un „punct culminant” al simţurilor, la o zi-două după accident. Asta se întâmplă din cauza şocului suferit de organismul tău, şi a adrenalinei care se formează în cantităţi neobişnuit de mari. Adrenalina e responsabilă pentru „punctul culminant” al simţurilor tale. Dacă eşti o persoană care suferă de depresii, vei căuta, inconştient, situaţii care te ţin în alertă, asemănătoare unui accident de maşină (sau mariajului cu un alcoolic), căci, nu-i aşa, trebuie să fii „la înălţime” ca să eviţi o depresie. Depresiile, alcoolismul şi abuzul de alimente se înrudesc şi par a se moşteni genetic. De exemplu, majoritatea femeilor bolnave de anorexie cu care am lucrat au avut ambii părinţi alcoolici, iar multe din pacientele mele cu probleme depresive au avut cel puţin un părinte alcoolic. Dacă provii din părinţi alcoolici, s-ar putea să devii o persoană depresivă din două motive: trecutul tău şi moştenirea genetică. Ironia soartei face ca emoţia unei relaţii cu cineva care suferă tocmai de o asemenea boală să te tenteze foarte tare.
∞
Nu te simţi atrasă de bărbaţi amabili, echilibraţi, demni de încredere şi interesaţi de persoana ta. Pe aceştia îi consideri „plicticoşi”.
Bărbaţii instabili ni se par atrăgători, cei pe care nu te poţi bizui -provocatori, cei imprevizibili – romantici, imaturii – încântători, iar capricioşii – misterioşi. Bărbatul furios are nevoie de înţelegerea noastră. Nefericitul are nevoie de alinarea noastră. Bărbatul neadaptat are nevoie de încurajarea noastră, iar cel insensibil de căldura noastră sufletească. Dar nu putem să „reparăm” un bărbat care e bun aşa cum este, iar dacă este înţelegător şi grijuliu faţă de noi, nu-1 putem suferi. Din nefericire, dacă nu avem posibilitatea să iubim un bărbat în exces, nu-1 putem iubi deloc.
∞
Femeile care iubesc prea mult dovedesc prea puţin respect pentru integritatea lor personală într-o relaţie amoroasă. Când experienţele din copilărie sunt deosebit de dureroase, suntem adesea forţaţi inconştient să recreăm situaţii similare toată viaţa, din impulsul de a le putea stăpâni.
Sursa: Robin Norwood – Women Who Love Too Much – When You Keep Wishing andHoping He’ll Change
Schema corporală este o realitate de fapt, este într-o oarecare măsură trăirea noastră carnală în contact cu lumea fizică. Experienţele realităţii noastre depind de integritatea organismului, sau de leziunile sale tranzitorii sau permanente, neurologice, musculare, osoase, ca şi de senzaţiile noastre fiziologice viscerale, circulatorii – numite şi cenestezice. Desigur, atingeri organice precoce pot provoca tulburări ale schemei corporale, şi acestea, datorită lipsei sau întreruperii relaţiilor de comunicare, pot antrena modificări pasagere sau durabile pentru toată viaţa ale imaginii corporale. Se întâmplă însă frecvent ca o schemă corporală infirmă şi o imagine corporală sănătoasă să coexiste la acelaşi subiect.
Să ne gândim la copiii atinşi de poliomielită, adică de o paralizie motorie, dar nu şi senzitivă. Dacă maladia survine după vârsta de trei ani, sau după achiziţionarea mersului, a continenţei sfincteriene şi a cunoştinţelor cu privire la apartenenţa lor la un anumit sex (castrarea primară), schema corporală, chiar dacă poate fi parţial definitiv atinsă, rămâne compatibilă cu o imagine corporală aproape întotdeauna intactă, după cum putem observa în desenele acestor copii. În schimb, schema corporală este întotdeauna atinsă, cel puţin parţial, atunci când poliomielita este foarte precoce, la vârsta alăptării şi a leagănului, mai ales înaintea experienţei mersului. Dar chiar dacă aceşti copii nu recuperează o schemă corporală sănătoasă, integră din punct de vedere motor şi neurologic, infirmitatea lor poate să nu afecteze imaginea lor corporală: pentru aceasta trebuie ca, până la îmbolnăvire, în cursul acesteia, şi apoi în cursul convalescenţei şi reeducării, relaţia lor cu mama şi cu persoanele din jur să fi rămas suplă şi satisfăcătoare, fără prea multă angoasă din partea părinţilor; relaţia trebuie să fie adaptată nevoilor lor, care trebuie să fie întotdeauna puse în cuvinte ca şi când acestea ar putea fi satisfăcute de ei înşişi, când atingerea musculară datorată bolii şi sechelelor sale i-au făcut incapabili. Atunci când un copil este atins de o infirmitate, este indispensabil ca deficitul său fizic să-i fie explicat, pus în raport cu trecutul său non-infirm sau, dacă este cazul, cu diferenţele congenitale dintre el şi ceilalţi copii. Trebuie ca el să poată, prin limbajul mimico-gestual şi verbal, să-şi exprime şi să-şi fantasmeze dorinţele, fie că sunt sau nu realizabile în raport cu schema corporală infirmă. Astfel, un copil paraplegic are nevoie să se joace verbal cu mama lui, vorbind despre a fugi, a sări, lucruri pe care mama lui ştie, ca şi el, că nu le va putea face niciodată. El proiectează astfel o imagine corporală sănătoasă, simbolizată prin cuvinte şi reprezentări grafice, în fantasme de satisfacţii erotice, în schimburile de la subiect la subiect. Faptul că dorinţele sale sunt astfel verbalizate împreună cu cineva care acceptă acest joc proiectiv permite subiectului să integreze în limbaj aceste dorinţe în ciuda realităţii, a infirmităţii corpului său. Iar limbajul îi permite descoperirea unor modalităţi personale de comunicare.
Ceea ce face ca un copil să fie inadecvat socializat, chiar caracteropat, cu o imagine corporală nesănătoasă, non-castrabilă la momentul înţărcării, apoi al castrării anale (acţiunea autonomă) în raport cu mama sa, care-l menţine în dependenţă faţă de ea, în fixaţie falică sau fobică, este faptul că mama lui nu a vrut să-i vorbească de infirmitatea lui, în timp ce el observă diferenţa dintre corpul lui şi cel al altor copii. Evoluţia sănătoasă a subiectului, simbolizată de o imagine corporală non-infirmă, depinde deci de relaţia emoţională dintre părinţii lui şi el: de faptul că informaţii veridice, verbale îi sunt oferite foarte precoce în privinţa stării lui fizice de infirm. Aceste schimburi umanizante – sau dimpotrivă, absenţa lor, dezumanizantă – provin din faptul că părinţii au acceptat – sau nu – infirmitatea corpului copilului lor. Sunt ei culpabilizaţi în genitalitatea lor ? Sunt ei angoasaţi ? Copilul acesta, este el investit narcisic pentru a fi iubit aşa cum este, sau, dimpotrivă, dezinvestit narcisic în valoarea lui de interlocutor care, în calitate de infirm, nu este iubit, şi a cărui infirmitate nu este recunoscută şi rostită ? Ca infirm, este el rejectat de către părinţi, în loc să fie recunoscut deplin ca fiul sau fiica lor reală, considerat ca o fiinţă umană cu toate drepturile ? Dacă este recunoscut ca subiect al dorinţelor sale, simbol al cuvântului acordat împreună de două fiinţe umane tutelare, care sunt responsabile de naşterea lui şi care-l iubesc în această realitate a sa, dacă ei nu încearcă să-l facă să uite, părinţii (apoi educatorii) vor putea să dea întrebărilor sale, prin intermediul limbajului şi în mod inconştient pentru ei, structura unei imagini corporale sănătoase.
“Dacă erai o pasăre, puteai zbura…”
“Dacă aveai picioare, mâini, puteai să faci ceea ce face băieţelul acesta… tu eşti la fel de priceput ca şi el.”
Şi putem vedea aceşti copii, fără braţe şi fără picioare, ajungând să deseneze cu gura la fel de bine ca cei care au mâini; pe cei care nu au decât picioare ajungând la fel de îndemânatici cu picioarele pe cât sunt alţii cu mâinile lor. Dar asta nu se poate obţine decât dacă sunt iubiţi şi susţinuţi în mijloacele care le rămân pentru a deveni creativi, şi care sunt reprezentantele pulsiunilor lor în schimburile cu celălalt. O fiinţă umană poate să nu-şi fi structurat imaginea corporală în cursul dezvoltării schemei corporale. Aceasta se poate datora uneori, aşa cum vom vedea, unor infirmităţi, unor maladii organice neuro-vegetative sau musculare precoce; se poate datora şi unor maladii neo-natale, consecutiv unor accidente obstetricale sau infecţiilor care au distrus zone perceptive subtile în prima copilărie (surditate, anosmie, gură de iepure, cecitate, etc). Schema corporală delimitează individul ca reprezentant al speciei, indiferent de locul, epoca sau condiţiile în care trăieşte. Tocmai această schemă corporală va fi interpretul activ sau pasiv al imaginii corporale, în sensul că permite obiectivarea unei intersubiectivităţi, a unei relaţii libidinale expresive cu alţii care, în absenţa acesteia, ar rămâne pentru totdeauna o fantasmã non-comunicabilă.
Dacã schema corporală este în principiu aceeaşi pentru toţi indivizii (la vârste aproximativ egale, în acelaşi climat) speciei umane, imaginea corporală, dimpotrivă, este proprie fiecăruia: ea ţine de subiect şi de istoria lui. Ea este specifică situaţional libidoului, unui tip de relaţie libidinală. Rezultă că schema corporală este în parte inconştientă, dar şi preconştientă şi conştientă, în timp ce imaginea corporală este eminamente inconştientă; ea poate deveni parţial preconştientă, dar numai când se asociază limbajului conştient, care utilizează metafora şi metonimia raportate la imaginea corporală, atât în mimica limbajului cât şi în limbajul verbal. Imaginea corporală este sinteza vie a experienţelor noastre emoţionale: interumane, trăite în mod repetat prin intermediul senzaţiilor erogene elective, arhaice sau actuale. Ele pot fi considerate ca încarnarea simbolică inconştientă a dorinţelor subiectului şi, chiar înainte ca individul respectiv să fie capabil să se desemneze prin pronumele personal “eu”, ştie să spună “eu”. Vreau să se înţeleagă că dorinţa inconştientă a subiectului în raport cu corpul există din momentul concepţiei. Imaginea corporală este în fiecare clipă memoria inconştientă a oricărei trăiri relaţionale, şi, în acelaşi timp, ea este actuală, vie, dinamică, simultan narcisică şi inter-relaţională: camuflabilă sau actualizabilă în relaţia aici şi acum, prin orice formă de exprimare –desen, modelaj, compoziţie muzicală, plastică, dar şi mimico-gestică. Graţie imaginii noastre corporale susţinute de – şi suprapuse cu – schema noastră corporală putem intra în comunicare cu altcineva. Orice contact cu altul, fie că acest contact înseamnă comunicare sau evitarea acesteia, este susţinut de imaginea corporală; pentru că la nivelul imaginii corporale, suport al narcisismului, se intersectează spaţiul cu timpul, trecutul inconştient intrã în rezonanţă cu relaţia prezentă. În momentul actual se repetă întotdeauna în filigran ceva dintr-o relaţie din trecut. Libidoul este mobilizat în relaţia actuală, dar poate fi trezită, resuscitată, o imagine relaţională arhaică, ce fusese refulată, şi care face acum retur. Să profităm de această ocazie pentru a sublinia că schema corporală, care este o abstractizare a trăirii în corp în cele trei dimensiuni ale realităţii, se structurează prin învăţare şi experienţă, în timp ce imaginea corporală se structurează prin comunicarea dintre subiect şi amintire (urma mnezică), memorată în fiecare zi, a satisfacţiei frustrate, reprimate sau interzise (castrarea, în sens psihanalitic, a dorinţei în realitate). În această privinţă ea trebuie raportată exclusiv la imaginar, la un intersubiectiv imaginar marcat din primul moment, la om, de dimensiunea simbolică. Pentru a ne exprima altfel: schema corporală raportează corpul actual în spaţiu la experienţa imediată. Aceasta poate fi independentã de limbaj înţeles ca istorie relaţională a subiectului cu alţii.
Schema corporală este inconştientă, preconştientă şi conştientă.Schema corporală evoluează în timp şi spaţiu. Imaginea corporală raportează dorinţele subiectului la satisfacţie, mediatizat prin limbajul memorat al comunicării între subiecţi. Ea poate fi independentă de schema corporală. Ea se poate articula prin narcisism, care îşi are originea în întruparea subiectului la concepere. Imaginea corpului este întotdeauna inconştientă, constituită prin articularea dinamică a unei imagini primare, a unei imagini funcţionale şi a unei imagini a zonelor erogene unde se exprimă tensiunile pulsionale.
Sursa : Francoise Dolto -Imaginea inconstienta a corpului
Obişnuinţele se numără printre cei mai crunţi duşmani ai noştri. Noi învăţăm să facem ceva într-un anumit fel, după care nu mai putem renunţa la lucrul respectiv, chiar dacă acesta nu funcţionează pentru noi, căci a devenit un comportament repetitiv subconştient stocat în memoria noastră. Pentru a-l păstra, suntem dispuşi chiar şi să suferim. Oricât de greu ar părea de crezut, suferinţa este opţională. Cu alte cuvinte, noi alegem să suferim.
Nouă ni se poate întâmpla orice, căci aşa funcţionează viaţa, iar o parte din lucrurile care ni se întâmplă ne pot provoca o oarecare durere, dar adevărata suferinţă este opţională. Problema nu este durerea sau rana sufletească, ci reacţia noastră în faţa lor. Suferinţa derivă din ataşamentul nostru faţă de obţinerea unui anumit rezultat. încercarea de a înţelege ceea ce se întâmplă cu mintea, obsesiile şi judecăţile critice sunt obişnuinţe care provoacă o mare suferinţă. Poate crezi că aceste acţiuni repetitive sunt inevitabile, dar adevărul este că nu sunt şi că te poţi elibera de ele. Pentru a renunţa la o anumită obişnuinţă, este necesar să te trezeşti şi să observi ce îţi faci singur. Trebuie să devii conştient şi să realizezi că eşti în proporţie de sută la sută responsabil pentru tot Cea mai uşoară cale de a-ţi trăi viaţa ceea ce se întâmplă în viaţa ta. Tu eşti cel care ia deciziile, şi faci acest lucru în fiecare moment, în funcţie de percepţiile tale şi de felul în care vezi lucrurile. în ceea ce priveşte percepţiile tale, acestea sunt trecute prin filtrul convingerilor, opiniilor şi judecăţilor tale critice. Cu alte cuvinte, tu îţi creezi propria realitate, şi deci eşti singurul care o poate schimba. Începe să îţi pui întrebările corecte şi să cauţi acolo unde trebuie. Dacă vei lua decizia de a face acest prim pas, viaţa ta se va schimba în bine, iar în faţă îţi vor apărea din ce în ce mai multe oportunităţi. Se spune că atunci când discipolul este pregătit, maestrul apare. Universul nu aşteaptă altceva decât ca tu să te trezeşti. Totul începe şi se termină cu tine. De aceea, tu eşti singurul care poate pune capăt obiceiurilor tale proaste. Nimeni nu poate face acest lucru în locul tău.
De multe ori noi căutăm un guru în lumea exterioară pentru a afla ce trebuie să schimbăm în noi, dar singurele lucruri pe care le putem schimba sunt în interiorul nostru, şi noi suntem singurii care ştim ce funcţionează şi ce nu în cazul nostru. Dacă vei avansa pe cale, vei găsi maeştri care îţi vor indica anumite direcţii pe care să le urmezi şi care îţi vor da informaţii şi tehnici de aplicat, dar dacă nu eşti dispus să le încerci şi să le exersezi, maeştrii respectivi nu pot face acest lucru în locul tău. Tu eşti singurul care îţi poate schimba destinul prin renunţarea la vechile obişnuinţe greşite. Uneori este nevoie să treci printr-o mare durere pentru a ajunge în punctul de a spune: „Gata! M-am săturat!”
Tu trebuie să devii conştient de faptul că obişnuinţele tale îţi creează destinul. Dacă nu îţi place felul în care se derulează viaţa ta actuală, schimbă-ţi obiceiurile, şi implicit destinul. Este mai uşor decât crezi acum. Deschide-ţi mintea şi inima în faţa altor posibilităţi, a unei realităţi în care îţi asumi în proporţie de sută la sută responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în viaţa ta. Eliberează-te de preconcepţii, de judecăţi critice şi de opinii. Părăseşte de bunăvoie zona ta de confort, chiar dacă acest lucru te sperie. Nimeni nu poate face acest lucru în locul tău şi nimeni nu îţi poate spune ce trebuie să faci. Tu eşti cel care trebuie să experimenteze acest proces, scop în care trebuie să faci lucruri care te sperie, dar ale căror rezultate sunt garantate. Ori de câte ori îţi vei părăsi zona de confort, în faţa ta se vor deschide uşi noi. De aceea, chiar dacă acest lucru te sperie, nu ezita să îl faci. îţi garantez că de îndată ce vei experimenta magia unei minţi deschise, a detaşării şi a încrederii în Dumnezeu, viaţa ta va deveni infinit mai uşoară. în final, te vei întreba de ce nu ai făcut acest lucru mai devreme. Încearcă să înţelegi că tu nu ştii atât de multe lucruri pe cât crezi. Noile informaţii nu pot pătrunde însă în mintea ta atât timp cât nu vei renunţa la cele vechi.
Tranziţia presupune o perioadă de confuzie, dar acesta este un lucru bun, căci vesteşte o schimbare iminentă! Aminteşte-ţi de visele pe care le-ai avut în copilărie. Tu ai fost cel care a decis la un moment dat că aceste gânduri sunt simple vise irealizabile. Poate că cineva te-a convins că nu ţi-ai putea câştiga traiul dacă le-ai urma. Pune la îndoială aceste decizii care s-au transformat în convingeri subconştiente repetitive. Acest proces va deveni din ce în ce mai uşor pe măsură ce vei înţelege că obişnuinţele nu sunt altceva decât amintiri la care poţi renunţa.
Eşti dispus să faci tot ce îţi stă în puteri pentru a renunţa la acele obişnuinţe care te împiedică să fii fericit şi împlinit?
Oamenii care îţi spun că visele tale sunt imposibile şi că cel mai bine ar fi să renunţi la ele ar trebui să te motiveze să le urmezi, nu să le abandonezi. Fii recunoscător. Nu te mai lamenta. Fă întotdeauna ceea ce îţi place. Munceşte din greu. Renunţă la obiceiurile proaste şi ieşi din zona ta de confort.
Dilată-ţi conştiinţa şi îndrăzneşte să îţi iei zborul, împlinindu-ţi chiar şi cele mai fanteziste vise.
Sursa : Mabel Katz.- ,,The Easiest Way to Live: Let Go of the Past, Live in the Present and Change Your Life Forever”
Psiholog-Psihoterapeut Liana Sut 